Autor: Mircea Mircea

Genul Viburnum grupeaza aproape 200 de specii de arbusti, precum si cativa arbori. Cele mai cunoscute sunt, fara indoiala, Viburnum tinus si Viburnum opulus, cunoscut la noi sub denumirea de calin. Aceste specii sunt interesante pentru inflorirea lor de primavara, pentru fructele decorative si frunzele ce pot capata culori foarte frumoase in toamna. Viburnus apartine familiei Adoxaceae, o familie ce include si socul (Sambucus), fiind originar din regiunile temperate ale emisferei nordice (Asia, Europa, America de Nord), precum si din Antile, Anzi si Madagascar. Exista multe specii in Asia, in principal in China, cum ar fi Viburnum davidii, V. lantana, V. tinus sau V. opulus.

Viburnum opulus este un arbust mic, avand o forma rotunjita ce ramane decorativa pana toamna tarziu. Din mai pana in iunie, formeaza inflorescente ce sunt formate din flori albe, sterile si un rand de petale albe la periferie. Inflorescentele masoara 7-8 cm in diametru. Extrem de melifera, aceasta inflorire este urmata de fructe de padure de culoare rosie, pe care pasarile le adora.

Frunzele calinului sunt foarte decorative toamna. Verde inchis in timpul infloririi, ele devin violet la sfarsitul sezonului. Este un frunzis de foioase similar cu cel al artarului, de unde si numele opulus (ce inseamna artar in limba latina). La maturitate, calinul poate atinge 3 pana la 4 m inaltime si anvergura, fiind foarte rezistent. Poate creste atat izolat, cat si intr-un gard viu liber. In medie, calinul poate trai intre 50 si 60 de ani.

Decorativa deopotriva prin florile delicate, prin fructele intens colorate si prin frunzele sale ce adesea capata culori superbe toamna, Viburnum este planta preferata a gradinarilor. Iarna sau primavara decoreaza paturile cu florile lor generoase, albe sau roz. La final de sezon, fructele rosii, negre sau albastre creeaza o noua imagine atractiva in gradina. Apoi, cand vine toamna, frunzele speciilor de foioase sunt impodobite cu minunate culori rosii sau portocalii.

Acest fenomen se intampla in cazul speciilor V. opulus, V. lantanasi si V. plicatum. In ceea ce priveste speciile persistente, precum V. tinus, V. davidii sau V. rhytidophyllum,  acestea isi pastreaza frunzele si raman decorative chiar si iarna. Plantate intr-un gard viu, ele pot crea un ecran de protectie ce va ascunde proprietatea de ochii curiosilor in timpul sezonului rece.

Destul de usor de cultivat, soiurile de Viburnum necesita putina intretinere. Majoritatea sunt foarte rezistente si se vor descurca bine la soare sau umbra partiala. Apreciaza solurile bogate, reci si bine drenate. In general, se pot adapta la orice tip de sol, dar prefera solurile acide. Rezistente in mod deosebit la poluare – in special V. opulus, V. tinus si V. davidii – aceste specii pot fi plantate cu succes in zonele urbane sau alte zone poluate.

V. tinus si V. lantana sunt perfecte pentru a forma un gard viu, impreuna cu alti arbusti de foioase sau vesnic verzi. In ceea ce priveste soiurile V. plicatum si splendidul V. opulus „Roseum” (cunoscut sub numele de „bulgare de zapada”), acestea au flori atat de impresionante incat pot arata exceptional daca sunt plantate singure, de exemplu in mijlocul unei peluze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cunoscut sub mai multe denumiri, catina rosie, pieptene sau tamaris, genul Tamarix apartine familiei Tamaricaceae si este reprezentat de arbusti si arbori mici. Acest gen uneste peste 70 de specii. Denumirea generica isi are originea in limba latina si se refera la raul Tamaris din Hispania Tarraconensis (Pirinei). In natura, Tamarix creste salbatic in Asia, Africa si in partea de sud a Europei. Acesta prefera sa creasca in deserturi si semi-deserturi, in zonele nisipoase, precum si in apropierea mlastinilor sarate. In padurile din Asia Centrala exista 15 specii de Tamarix. In muntii din Asia Centrala, poate fi intalnit la o altitudine de aproximativ 2000 de metri deasupra nivelului marii, in timp ce in Muntii Caucaz se poate gasi la o altitudine de cel mult 600 de metri.

Acesti arbusti gratiosi pot fi de foioase sau vesnic verzi. Pe langa arbusti, genul mai cuprinde arbori ce cresc stufosi, coroana lor fiind formata din tulpini in forma de tija, pe acestea existand un numar mare de frunze mici, dispuse alternativ. Frunzele alternative sunt lungi de 1 pana la 2 mm dispuse in jurul tulpinilor foarte ramificate ce seamana cu crengutele de chiparos sau Juniperus. Frunzele poarta un fel de glande ce expulzeaza sarea absorbita de radacinile infipte intr-un mediu salin.

Arborii genului Tamarix se dezvolta, odata cu inaintarea in varsta, formand trunchiuri masive, contorsionate, adesea inclinate orizontal si aplecate catre pamant, avand dimensiuni de la 3 la 5 m in toate directiile. Beneficiaza de o longevitate ridicata, ceea ce explica trunchiurile acoperite cu o scoarta solzoasa, groasa si inchisa la culoare, ce continua sa emita lastari tineri. Coaja lor este de culoare bej, uneori maro sau purpuriu inchis ca la T. tetrandra, imagine ce ofera un contrast atractiv cu frunzisul gri-verde sau verde-albastrui.

In functie de specie, inflorirea are loc primavara pe lemnul format in anul precedent. Florile hermafrodite au 4 sau 5 stamine, ceea ce face posibila, de exemplu, deosebirea speciilor tetrandra si pentandra, fiind polenizate de insecte. Inflorescentele mari in forma de panicule sau raceme sunt compuse din flori mici de culoare alba sau roz. Tamarix este o planta melifera excelenta si, prin urmare, in perioada de inflorire atrage numeroase insecte polenizatoare. Fructele sunt mici capsule negricioase.

Cel mai bun moment pentru a taia coroana arborelui Tamarix este primavara devreme si trebuie actionat inainte ca mugurii sa se umfle. Ramurile vechi cu cresteri scurte trebuie taiate neaparat, dupa doar 4 saptamani vor da lastari tineri, iar arbustul va deveni din nou luxuriant si frumos. Tamarix are nevoie de taieri de intinerire. Acestea se fac de obicei pe o ramura puternica, care este plasata cat mai aproape de baza. Oricum, cresterea tulpinilor nu ar trebui diminuata, deoarece acest lucru va reduce numarul si lungimea inflorescentelor. De asemenea, odata cu iesirea din repausul vegetativ, pot fi identificate ramuri si tulpini deteriorate de inghet, ce vor trebui inlaturate.

Arborii si arbustii Tamarix adora climatul mediteraneean pana la cel subtropical. Cresc in plin soare si incanta fiecare proprietar de gradina cu un spectacol luxuriant de flori. Ei tolereaza o locatie partial umbrita, cu conditia ca aceasta sa fie puternic luminata. Se dezvolta si intr-un sol calcaros, adaptandu-se la locatii extrem de uscate si supravietuind perioadelor lungi de seceta. Frunzele lor speciale le permit sa colonizeze inclusiv solurile saline. Deoarece este atat de rezistent, poate fi cultivat chiar si intr-un oras mare, deoarece suporta excelent poluarea.

Tamarix reprezinta un adevarat punct de atractie, imaginea sa aratand ca o cascada de flori minunate in timpul infloririi. Aspectul lor exotic si natura lor simpla fac din Tamarix o planta populara de gradina. Abundenta sa de flori nu poate fi intrecuta de nicio alta planta. Plantat solitar, devine rapid un punct focal datorita florilor sale fabuloase si portului sau gratios. De asemenea, arbustii Tamarix pot adauga un element structural eficient unui gard viu, impreuna cu alti arbusti ornamentali care infloresc in aceeasi perioada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arbust de foioase apartinand familiei Oleaceae, liliacul comun (Syringa vulgaris) este originar din sud-estul Europei si Asia (din Balcani pana in China si Japonia), unde creste la periferia padurilor sau in tufisuri salbatice crescute pe dealurile pietroase. Genul Syringa include aproximativ douazeci de specii, cea mai cunoscuta si mai emblematica fiind  liliacul comun, S. Vulgaris, specie ce include cel mai mare numar de soiuri. Botanistul francez, Victor Lemoine (1823-1911), a extins considerabil aceasta familie la sfarsitul secolului al XIX-lea, dand nastere la peste 60 de soiuri de Syringa vulgaris.

Deoarece genul nu se limiteaza doar la liliacul comun, amintim si arbustii cu frunze mici, cum ar fi liliacul chinezesc, S. chinensis si S. microphylla, specie cu frunze de dimensiuni medii si cu foarte multe flori minuscule, liliacul tardiv (Syringa prestoniae), liliacul cu flori de zambila (Syringa hyacinthiflora), un hibrid viguros, sau liliacul persan (Syringa persica) cu frunzele zimtate curios, in mod asemanator frunzelor de patrunjel. Aceste specii si soiuri cu flori parfumate nu trebuie confundate cu iasomia (Philadelphus), nici cu liliacul indian (Lagerstroemia), ambele facand parte din familii diferite din punct de vedere botanic.

Liliacul formeaza un arbust viguros, dens, cu un port vertical, stufos, rotunjit sau uneori conic, flexibil si aerisit. Formeaza spontan un tufis ramificat format din mai multe tulpini subtiri, conice, fiecare avand multe frunze, ceea ce confera liliacului un port dens. Creste viguros si destul de rapid, viteza de crestere marindu-se de-a lungul anilor, ajungand la aproximativ 50 cm pe an. Inaltimea sa variaza de la 2 la 7 m la varsta adulta, pentru o anvergura de 2-4 m.

Soiurile S. chinensis si S. persica au un port deosebit de compact, ajungand la maximum 1,80 m la maturitate, arbustii fiind mai lati decat inalti, ceea ce-i face nepretuiti pentru gradinile mici. Frunzele difera considerabil de la o specie la alta. Liliacul comun are frunze ovale de foioase. Syringa persica se deosebeste prin frunzele sale parca decupate in lobi lungi si ingusti. Lungi de 3 pana la 15 cm, frunzele apar in diferite nuante de verde, in functie de soi.

Primavara, varfurile ramurilor pline cu flori inunda acest frunzis de un verde reconfortant in aglomerari dense si parfumate. Liliacul este una dintre plantele ce ne ofera flori cu un parfum autentic si rafinat. Din aprilie pana in mai, uneori pana in iunie, apoi in septembrie, in functie de clima si specie, apar ca flori tubulare foarte mici, simple, duble sau semi-duble, formand ciorchini adunati in panicule piramidale sau conice, mai mult sau mai putin mari si rasfirate. Grupate cate doua la sfarsitul ramurilor din anul precedent, aceste inflorescente au o lungime de 4 pana la 30 cm.

Daca in limba persana, „liliac” inseamna „mov”, culoarea sa originala, florile liliacului au diverse culori: alb-pur, lila pal, roz pur pana la roz-violet, albastru deschis-mov sau chiar rosu-roz sau violet. Inflorirea dureaza de la 15 zile la 1 luna, in functie de regiune, iar unii hibrizi sunt inzestrati cu o inflorire repetata, pana la prima bruma. Foarte melifere, florile atrag un numar mare de albine si fluturi. Intens parfumate, ele formeaza buchete de primavara proaspete, dar efemere – in vaza, tind sa se ofileasca dupa doua-trei zile.

Deosebit de rezistent la ger (-25°C) si la poluare, liliacul se adapteaza in toate regiunile tarii noastre si este foarte usor de plantat la soare sau la umbra partiala, in sol obisnuit, bine drenat, chiar si foarte calcaros. Se dezvolta optim in solul drenat, deoarece se teme de excesul de umiditate si de locurile in care apa poate stagna in timpul iernii. Acest arbust deloc exigent isi gaseste locul in toate gradinile, folosit izolat, in paturi de arbusti sau lasat in forma sa naturala, in garduri vii inflorite sau chiar pe o terasa sau un balcon,  plantat intr-un container mare.

Liliacul poate rezista la vant puternic si se va adapta bine la canicula verii. Acest arbust nu se teme de frigul extrem, chiar apreciindu-l, o iarna destul de dura incurajandu-i inflorirea ulterioara. Aceasta rezistenta la intemperii ii garanteaza o viata lunga in toate regiunile. Are o durata de viata cuprinsa intre 20 si 40 de ani. Se simte excelent la soare, unde va da un numar maxim de flori, dar va tolera si o expunere partial umbrita, avand nevoie de cel putin 6 ore pe zi. Umbra ii reduce considerabil inflorirea. Tunderea de intretinere este recomandata in fiecare an pentru a mentine un port echilibrat si pentru a limita cresterea acestuia. Este mai bine sa nu tundem liliacul prea sever, ci sa favorizam o usoara reimprospatare anuala care sa favorizeze si inflorirea.

Cu natura sa versatila, liliacul isi gaseste locul in toate gradinile naturale, chiar si in cele mici, unde formeaza puncte focale captivante fiind, fara indoiala, regele scenelor de primavara. Aduce o nota de prospetime, un parfum de moda veche in orice locatie, in containere plasate pe terasa sau balcon, precum si in buchete. De asemenea, infloreste splendid in garduri vii, amestecat cu alti arbusti pentru a-si alterna florile, precum Forsythias si Buddleias. Va arata perfect in compania cununitei cu flori roz sau albe si a gutuilor japonezi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apartinand familiei Rosaceae, cununita (Spiraea) este un arbust gratios, originar din regiunile temperate ale Europei, Asiei, Americii de Nord sau Centrale. Genul Spiraea cuprinde aproximativ 80 de specii de arbusti de foioase, semi-vesnic verzi sau arbusti care cresc in zonele reci, ocazional umede, in santuri, printre roci, la marginea padurilor sau pe malurile cursurilor de apa. Genul include numeroase specii, precum cununita cu frunze de mesteacan (Spiraea betulifolia), cununita japoneza (Spiraea japonica) cu flori albe sau roz sau Spiraea billardii cu varfuri roz, care infloresc in timpul verii, Spiraea arguta si cununita miresei (Spiraea vanhouttei), cu splendide flori albe de primavara.

Cu o  crestere medie spre rapida, acest arbust are un port stufos, erect si compact, ce formeaza o tufa densa, mai mult sau mai putin rotunjita, variind de la 0,5 m pana la 3 m inaltime, pentru o anvergura de maxim 2,50 m pentru cele mai inalte soiuri. Unele, precum Spiraea x vanhouttei, au un port similar unei fantani arteziane, ale carui ramuri se curbeaza elegant la capete, pana aproape de pamant. Cununita se dezvolta de-a lungul anilor in tufisuri mari, impenetrabile.

Frunzisul cununitei formeaza un fundal verde, compact si atractiv atat primavara, cat si toamna. Frunzele de foioase, usor zimtate, simple sau grupate, apar primavara devreme pe numeroasele ramuri subtiri si erecte. De la 1 la 12 cm lungime, frunzele sunt de la ovale pana la lanceolate sau taiate, unele fiind similare cu cele ale mesteacanului pitic. Alte soiuri (Goldflame, Gold Carpet sau Gold Princess) au un frunzis auriu sau aramiu, schimbator la culoare in functie de anotimp, trecand prin toate nuantele de portocaliu, rosu aprins si violet, din primavara pana toamna tarziu.

Indiferent daca este de primavara sau vara, inflorirea cununitei este spectaculoasa si foarte abundenta. Din martie pana in iunie sau din iunie in septembrie, in functie de specie, cununita este acoperita in intregime cu o multitudine de flori de un alb-pur, roz-pal sau roz-zmeura, ce impodobesc frunzisul timp de cateva saptamani. Dintr-un tufis dens apar mici flori, grupate in umbele de-a lungul ramurilor anului precedent (pentru cununitele de primavara), in grupuri mici aplatizate (corimburi) de 3 pana la 20 cm latime sau in varfuri dense de 10-20 cm lungime, la capetele ramurilor, pentru cununitele de vara. Staminele lungi ce ies din flori dau adesea un aspect pufos acestor inflorescente atat de apreciate de insectele polenizatoare.

Cununita este unul dintre putinii arbusti care infloresc in mijlocul verii. Aceasta inflorire prelungita se repeta la sfarsitul verii sau la inceputul toamnei, la cununita de vara. In unele cazuri, inflorirea este atat de masiva, incat greutatea florilor indoaie crengile incarcate cu flori pana la sol. Inflorirea este urmata de fructe de minim interes, dar foarte populare pentru pasari.

Cununita se cultiva fara dificultati deosebite,  la soare sau la umbra partiala pentru soiurile cu frunzis auriu, in orice sol racoros si bine drenat. Rezistand la temperaturi minime de pana la -25°C, ea creste foarte bine in toate regiunile dar, in conditii nu prea aride. Pentru o reprezentanta a familiei Rosaceae, este foarte rezistenta, insensibila la boli si daunatori.

Cununita este ideala pentru compunerea unui gard viu sau in paturi de arbusti, asociata cu plante perene de-a lungul aleilor, ori chiar izolata ca si punct focal intr-o rocarie sau ca saltea de plante pentru speciile acoperitoare de sol. Va creste foarte bine chiar si in containere plasate pe terase si balcoane. Considerata o planta sacra de catre druizi, inca din perioada Renasterii, cununita este recunoscuta si pentru proprietatile sale de vindecare si tonifiere.

Dintre speciile si soiurile principale, amintim cununita miresei, cu flori mici, albe, ce infloreste in lunile mai si iunie, ajungand la 2 metri inaltime si 2,5 m latime. Alaturi de aceasta, mentionam Spiraea x billardii cu flori roz ce infloresc in iulie, Spiraea betulifolia sau Spiraea cu frunze de mesteacan si Spiraea japonica cu flori roz sau albe, specie ce a dat nastere multor soiuri cu frunzis auriu sau chiar aramiu toamna.

Dezvoltarea modesta a speciei Spiraea japonica (1 m inaltime maxima), permite utilizarea sa in gradinile mici. Cele mai pitice soiuri (Nana, Little Princess) pot fi folosite la acoperirea solului sau in ghivece. Acest arbust va prospera in plin soare unde infloreste cel mai bine, desi tolereaza umbra partiala, preferata de cununita cu frunzis auriu. Nu foarte pretentioasa pentru natura solului, cununita creste in orice sol obisnuit, neutru sau acid dar fara umiditate excesiva si bine drenat. Se adapteaza, de asemenea, la soluri mai sarace si mai aride suportand, de asemenea, pe cele calcaroase (cu exceptia speciei Spiraea billiardii).

Extrem de versatila, cununita isi are locul in toate gradinile. In paturi sau garduri vii libere, trebuie sa acordati celor mai impunatoare soiuri spatiul necesar pentru a se dezvolta pe masura. Cununitele cu o dezvoltare mai modesta sunt ideale intr-o gradina mica sau plantate in grupuri de cate trei, izolate pe o peluza. Formele lor pitice formeaza acoperiri de sol excelente pe o panta, dar si granite de masive, precum si garduri vii in miniatura, adaptandu-se foarte bine si la cultura din ghiveci de pe balcon sau terasa.

Cu o inflorire abundenta si cu vegetatia lor foarte densa, cununitele sunt la fel de pretioase intr-o scena de primavara, ca si in peisajele de vara. Cununitele de vara sunt asociate excelent cu alti arbusti mari cu inflorire estivala, Buddleias, Tamarix tetrandra sau trandafirii cu flori mari. Speciile cu inflorire de primavara vor face minuni impreuna cu toate soiurile de liliac, Philadelphus coronarius, Deutzia, Viburnum sau Berberis. Cununitele cu inflorire alba sunt elemente fundamentale ale gradinilor romantice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cunoscut si sub numele de elderberry, socul (Sambucus) este un arbust ce creste spontan in medii naturale imbogatite cu azot. Numele sau provine din cuvantul elen „sambuke”, ce inseamna un instrument muzical de genul fluierului. Din timpuri antice, fluierele au fost facute din ramuri batrane de soc, deoarece canalul medular neobisnuit de mare din centrul acestora putea fi scobit cu usurinta.

Socul apartine familiei Adoxaceae, a plantelor cu flori ce au un parfum asemanator celui de mosc. Genul a fost plasat pana nu demult in familia Caprifoliaceae dar a fost reclasificat recent, datorita similitudinilor genetice si morfologice cu plantele din genul Adoxa. Exista in total aproximativ 10 specii de soc la nivel mondial, distribuite pe toate continentele. Acestea cresc nativ in regiunile temperate si subtropicale, precum si in regiunile montane, mai reci, de la tropice.

Preferatele gradinarilor sunt speciile Sambucus nigra (soc negru sau comun), Sambucus racemosa (soc rosu), Sambucus canadensis (socul canadian sau american), precum si socul pitic arbustiv sau semi-arbustiv (Sambucus ebulus). Nativ, socul comun creste preferential in soluri moderat umede, bogate in azot si humus. Locatiile naturale sunt de obicei partial umbrite, la marginile padurilor, in timp ce socul rosu prefera locatii similare dar la altitudini ceva mai mari (de pana la 2000 m), iar Sambucus ebulus colonizeaza terasamentele si malurile raurilor.

Arbustii de soc cresc in pozitie verticala si formeaza o coroana putin ramificata, ce devine mai larga odata cu inaintarea in varsta. Viteza de crestere a socului comun poate fi considerata un mare avantaj pentru gradinile nou infiintate, socul devenind un arbust adult dupa numai 5-6 ani, ajungand rapid la 3 pana la 6 m inaltime si 2 pana la 4 m latime. Socul rosu este ceva mai mic, nedepasind 4 m inaltime. Ambele specii rezista la temperaturi de pana la -25°C.

Fiind printre primele ce apar primavara, frunzele de soc sunt opuse, au cinci pana la unsprezece foliole cu margini zimtate si nu au culori de toamna. La fel ca si scoarta, acestea degaja un miros neplacut si intepator. Culoarea florilor variaza, acestea fiind albe sau roz, in functie de specie si varietate. Ele apar in perioada mai-iunie, au un parfum captivant si mult nectar, fiind bucuria insectelor polenizatoare. Florile stau in panicule mari, la capetele lastarilor laterali.

De-a lungul verii, din flori se dezvolta fructe de padure mici, negre si foarte suculente. Acestea contin sambucina, o substanta toxica, ce poate provoca disconfort digestiv atunci cand se consuma cantitati mari de fructe crude. Cand este incalzita la foc, sambucina se descompune fara a lasa reziduuri. Fructele socului rosu sunt, asa cum sugereaza si numele, de culoare rosie. Sunt mai otravitoare decat cele ale socului negru, dar pot fi transformate si ele cu usurinta in gem dupa ce au fost preparate la foc.

Socul este o importanta planta medicinala, cultivata din cele mai vechi timpuri. Nu numai fructele de padure sunt folosite, din florile bogate in nectar (proaspat culese sau uscate) se poate face un delicios sirop, precum si revigoranta bautura racoritoare denumita socata. De asemenea, florile se pot administra sub forma de ceai impotriva febrei si a racelii. Sucul din fructele socului este o reala bautura energizanta: contine vitaminele A, B si C si mult potasiu. Potrivit unei legende, se spune ca socul are puteri magice, protejand casa de stihiile naturii, cum ar fi fulgerele.

Pentru o gradina ce se vrea captivanta, alegerea unui soc va fi intotdeauna inteleapta. Soiurile cu frunze intunecate, cu flori roz, precum Black Tower, sunt impresionante. In mediul urban, cat si rural, socul este folosit deseori in garduri vii libere, oferind contraste surprinzatoare in compania unor arbusti precum Physocarpus sau Berberis, in partea inferioara a paturilor de flori sau pentru a garnisi terasamente, atunci cand este lasat in forma de tufis. Poate fi plasat izolat, in plin soare sau la umbra partiala, insotit de plante perene si bulbi de primavara. Soiurile cu dezvoltare redusa pot fi cultivate in ghivece, silueta lor usoara si gratioasa impodobind elegant un balcon sau o terasa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Salcia, Salix in latina, face parte din familia Salicaceae si populeaza in special zona temperat rece, precum si zonele umede din emisfera nordica. Familia Salicaceae, formata initial din 2 sau 3 genuri, numara acum un total de 55 de genuri, in urma clasificarii filogenetice APG II (2003). Peste 500 de specii sunt acum identificate in genul Salix, cea mai mare diversitate gasindu-se in China, urmata de continentul nord-american (100 de specii) si Europa (70 de specii).

Salcia a servit dintotdeauna ca motiv de inspiratie pentru poetii si pictorii de pe intreg mapamondul, cea mai faimoasa opera de arta ce infatiseaza aceasta planta fiind pictura „Salcia plangatoare” a celebrului pictor francez Claude Monet. De asemenea, salcia este cunoscuta in majoritatea religiilor. In crestinism, coronitele din crengute de salcie sunt sfintite la biserica in Duminica Floriilor si puse la usa (poarta) locuintei pentru ca aceasta sa fie ferita de spiritele rele. O alta legenda crestina spune ca salcia s-a aplecat peste un rau, creand o punte ce a ajutat-o pe Fecioara Maria sa-si continue drumul, aceasta daruind plantei sfintenie, ca semn de recunostinta.

In iudaism, arborele reprezinta unul dintre simbolurile sarbatorii Sukkot. In Tibet evoca viata, iar in China intruchipeaza nemurirea. Potrivit mitologiei chineze, un ulcior cu o ramura de salcie care alunga demonii este tinut in maini de Guanyin, zeita milosteniei. O legenda japoneza spune ca o fantoma se adaposteste acolo unde creste salcia, iar britanicii cred ca ea bantuie calatorii ce adapostesc la umbra ei. Salcia este renumita nu numai pentru caracteristicile sale mistice, ci si pentru cele reale, fiind utilizata pe scara larga in medicina, industria prelucratoare si agricultura.

Genul Salix include plante si arbusti lemnosi, ce pot fi de foioase sau, mult mai rar, vesnic verzi. Speciile de salcie sunt foarte diferite, unele dintre ele sunt copaci inalti cu un trunchi puternic, ajungand la peste 20 de metri inaltime, in timp ce altele sunt taratoare. Aspectul se datoreaza zonei in care cresc. Speciile inalte se gasesc in zona temperata si subtropicala din Europa, Asia si America, iar cele pitice cresc in nordul acestor continente.

De obicei salcia are o coroana mare, asa zis plangatoare, formata dintr-un numar mare de tulpini ramificate, alungite, acoperite cu scoarta de diferite nuante, de la verde deschis la violet inchis. Coaja lastarilor tineri si a trunchiului este de obicei neteda si incepe sa crape odata cu inaintarea in varsta. Frunzele, cu rare exceptii, sunt aranjate in spirala. Forma lor este foarte diversa: cel mai adesea exista specii cu frunze liniare si inguste, lanceolate, putin mai rar eliptice si uneori chiar rotunjite.

Salcia este o planta dioica cu mici flori masculine si feminine, colectate in inflorescente dense, pufoase (matisori). Unele salcii infloresc la inceputul primaverii, inainte ca frunzele sa apara, altele putin mai tarziu, in mai-iunie. Dupa inflorire, fructul se coace sub forma unei capsule cu un numar mare de seminte mici, acoperite cu un puf argintiu. Semintele sunt purtate de vant pe distante mari si, odata ajunse in apa sau namol, isi pastreaza germinatia mult timp.

Diversitatea mare a speciilor de Salix este rezultatul mutatiilor naturale, precum si al activitatilor umane. Studiind salcia de sute de ani, multi hibrizi au fost creati de om de-a lungul timpului. Chiar si botanistii au uneori dificultati in clasificarea uneia sau a mai multor specii. Va prezentam cele mai populare dintre ele, utilizate pentru amenajarea parcurilor, pietelor si gradinilor personale.

 

Salix alba, denumita salcia alba sau argintie, este un copac inalt (pana la 20 m inaltime) cu scoarta groasa si coroana generoasa. Planta este raspandita in Europa, China si Asia Mica. Apare in principal de-a lungul malurilor raurilor sau a altor luciuri de apa si ocupa adesea zone intinse. Nu este pretentioasa si creste rapid in conditii favorabile (putand ajunge la varsta de 100 ani), tolereaza bine atat lipsa, cat si excesul de umiditate, fara a solicita prea multi nutrienti solului. Excelenta pentru amenajarea de peisaje vaste, inclusiv in zonele urbane, o putem recunoaste dupa ramurile subtiri, colorate in nuante de gri-argintiu care, odata cu inaintarea in varsta, se schimba in maro. Frunzele netede de culoare verde stralucitor au o forma lanceolata si o margine fin zimtata, partea dorsala a frunzei fiind argintie, usor pubescenta. Inflorescentele rotunde (cercelusi) se dezvolta primavara, simultan cu frunzele.

 

Salix babylonica sau salcia plangatoare este un copac caracterizat prin ramuri curgatoare, verzi-galbui. Creste salbatic in zona subtropicala: Asia Centrala, coasta Marii Negre din zona Caucazului, coasta sudica a Crimeei. Contrar numelui, locul de nastere al acesteia este China, de unde a fost aclimatizata in alte regiuni. Atinge o inaltime de 12 m, iar diametrul coroanei aproximativ 6 m. Pe langa tulpinile lungi care ajung la suprafata pamantului, se remarca prin frunze lucioase, verzi deasupra si argintii dedesubt. Este foarte decorativa, deoarece are o perioada scurta fara frunze: frunzele ii cad abia in ianuarie, iar la sfarsitul lunii februarie cresc din nou. Salciile plangatoare tolereaza iernile dure (-40°C) la fel de bine ca si climatele tropicale.

 

Salix purpurea sau salcia purpurie este un arbust de foioase mediu-inalt (mediu 3 m, dimensiune maxima 5 m) cu lastari densi, de culoare violet sau galbui in partea superioara. Alungite, de un verde-stralucitor deasupra si verde-argintiu pe spate, frunzele sunt aranjate in perechi si nu alternativ, ca la celelalte specii. Inflorescentele care apar la inceputul primaverii sunt colorate in violet, de unde si numele speciei. Salcia purpurie este adesea folosita in gradinaritul ornamental ca gard viu. Aceasta specie se gaseste in toata zona temperata a emisferei nordice.

 

Salix caprea se mai numeste in mod popular si rachita. Numele oficial este asociat cu consumul preferat al acestei plante de catre capre si oi. Exemplare salbatice se gasesc adesea in zona temperata a Europei, precum si in Siberia si Orientul Indepartat. Spre deosebire de alte specii, prefera sa creasca in locuri uscate, iar daca acest lucru nu este posibil, poate trai si de-a lungul malurilor corpurilor de apa sau in mlastini. Este un arbore sau arbust mare (pana la 13 m inaltime) cu ramuri puternice, intinse, cu frunze ovale de un verde stralucitor. Inflorescentele matisorilor apar la inceputul primaverii, chiar inainte de aparitia frunzelor.

 

Salix integra sau salcia cu frunze intregi este o specie din Asia de Est care se gaseste cel mai adesea in Japonia, China si Coreea. Are dimensiuni modeste (nu mai mult de 3 m inaltime) si o forma compacta. Rosiatica sau galbuie, se remarca prin raspandirea densa a ramurilor si a frunzelor sale inguste. Cel mai popular soi este Hakuro-nishiki, cunoscut pentru forma compacta si frumoasele frunze in nuante crem, roz si verde.

 

Salix repens sau salcia taratoare este o specie foarte gratioasa, subdimensionata (nu mai inalta de 1 m), comuna in Franta. In alte regiuni, creste numai la dorinta gradinarului. Se remarca prin numarul mare de tulpini ramificate, ce sunt initial acoperite cu un puf argintiu. Frunzele oval-eliptice au fete colorate diferit: dedesubt albastru pubescent si deasupra verde inchis lucios. Inflorescentele pufoase infloresc in aprilie sau mai. Planta este protejata in multe zone din Franta. Cea mai populara varietate este salcia taratoare argintie (Salix repens Argentea), o planta extrem de decorativa, cu frunze cenusii dens pubescente si lastari purpurii.

 

Varietatea bogata a speciilor de salcie va permite sa alegeti o planta potrivita pentru orice conditii specifice. Soiurile inalte sunt perfecte pentru amenajarea parcurilor si gradinilor mari, stabilind o banda de vegetatie de protectie de-a lungul drumurilor sau aleilor. Capacitatea speciilor inalte de a creste rapid si rezistenta la poluare le fac indispensabile pentru zonele urbane verzi.

Salcia (in special soiurile iubitoare de apa) este indispensabila pentru decorarea si intarirea malurilor diferitelor ape. Prinde radacini excelent intr-un mediu umed. Singura problema este ca ea creste foarte repede, astfel incat trebuie monitorizata cu atentie, lastarii tineri trebuind taiati anual. Soiurile de salcie de dimensiuni medii sunt plantate pe pajisti deschise sau peluze. Acestea servesc drept punct focal al compozitiei peisajului, in jurul caruia se dezvolta culturile inferioare. O alta optiune pentru utilizarea acestor salcii este crearea de garduri vii.

Speciile si soiurile compacte (taratoare, reticulate) pot fi plantate chiar si in zone mici, deoarece ele nu vor ocupa mult spatiu. Astfel de salcii arata bine ca nivel inferior sau mediu al unei compozitii peisagistice de diferite inaltimi, formate din plante perene arbustive. In plus, salcia cu crestere redusa este perfecta pentru decorarea malurilor cursurilor de apa si iazurilor casutelor de vacanta.

Aproape toate speciile de salcie sunt considerate fotofile (iubitoare de lumina). Ele pot rezista cu usurinta la lumina directa a soarelui si prefera spatiile deschise, dar, putina umbrire nu va afecta copacul. Salcia poate fi plantata atat la soare, cat si la umbra partiala. Umiditatea necesara solului depinde de speciile selectate.  Salcia nu este foarte solicitanta privind compozitia solurilor, desi prefera un substrat permeabil la apa, ce contine o cantitate suficienta de nisip cu argila. Solurile cu turba, in care umezeala stagneaza, nu-i plac si doar unele salcii (albe si violete) sunt capabile sa creasca pe turbarii. Doar exemplarele tinere au nevoie de hranire si udare. Ulterior, copacul insusi obtine umezeala necesara printr-un puternic sistem radicular.

Salcia tolereaza perfect taierea decorativa, iar cu ajutorul acestei proceduri coroana sa devine mai densa si mai captivanta. Coroane de dimensiuni mici si mijlocii, cu ramuri ascendente, se pot taia sub diverse forme, iar la soiurile plangatoare ar trebui sa scurtati usor lastarii lungi ce ajung la suprafata solului. Nu este interzisa reglarea inaltimii copacului, limitand cresterea acestuia. Este recomandat sa indepartati ramurile in exces la inceputul primaverii, inainte de inceputul sezonului de crestere sau la sfarsitul toamnei, dar forma coroanei poate fi corectata pe tot parcursul verii.

Mentionam ca speciile mici si mijlocii de la 1 pana la 7 m inaltime, decorative prin scoarta lor colorata, prin frunzele si matisorii lor, pot constitui acele minunate garduri vii pe care le invidiaza primavara orice iubitor de natura. Pentru a dezvolta un gard viu tip curcubeu, tot ce trebuie sa faceti este sa plantati salcii cu frunzis divers colorat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Considerat a avea unii dintre cei mai decorativi arbusti, genul Pyracantha reuneste doar 7 specii, distribuite in zona temperata a Asiei si in jurul Mediteranei, toate alcatuite din tufisuri spinoase de pana la 6 m inaltime, din care cresc ramuri lungi ce se arcuiesc gratios sub greutatea numeroaselor fructe intens colorate. Specia coccinea, originara din Turcia si Caucaz, este cea mai rezistenta dintre ele (pana la -28°C). Denumirea sa provine din cuvintele grecesti piros = foc si acantha = ghimpe, traducandu-se aproximativ ca „ghimpe de foc”.

Portul Pyracanthei este dens si deseori dezordonat in absenta taierii. Coaja cenusie se fisureaza odata cu inaintarea in varsta, in timp ce tinerele crengute cenusii au spini ascutiti. Aceste trasaturi il fac un arbust ideal pentru crearea de garduri defensive medii pana la inalte. Totusi, planta se preteaza bine si la un amplasament adiacent unui perete, pe care il poate acoperi uniform in toate directiile.

Frunzele persistente sunt lanceolate, de 3-5 cm lungime, cu o margine fin zimtata, de culoare verde-lucios, spre deosebire de partea inferioara verde-mat. Cresterea sa este rapida, uneori fiind necesara limitarea fructificarii la soiurile deosebit de fructifere in primii ani, pentru a stimula cresterea tulpinilor. Inflorirea foarte abundenta emana un parfum puternic de miere, florile extrem de melifere fiind mereu inconjurate de numeroase insecte polenizatoare. Florile apar intre mai si iulie, in functie de soi si formeaza inflorescente de 4 cm, cu flori albe mici, cu diametrul de 1 cm, amintind de florile paducelului.

Toamna, imaginea fructelor este etalata in culori superbe. Acestea sunt fructe de padure avand 5-8 mm lungime, care persista pana in iarna si reprezinta un adevarat festin pentru pasari. Soiurile cu fructe galbene sunt mai putin ravnite, ceea ce poate fi un avantaj privind prelungirea atractiei gardului viu. Pentru a mentine Pyracantha intr-un gard viu, trebuie sa-i taiati ramurile lungi in martie, apoi sa efectuati inca doua taieri imediat dupa inflorire, in iunie sau august.

Pyracantha este un arbust care suporta orice conditii de crestere, prosperand in soluri sarace, chiar si in cele stancoase sau in zonele poluate, unde poate aduce culoare in gradinile defavorizate, jucand in acelasi timp si rolul de aparator al proprietatii. Il puteti lasa sa creasca liber sau, ca gard viu, il puteti combina cu alte soiuri, jucandu-va cu diferitele culori ale fructelor dar si cu alti arbusti precum Cotoneaster, Holly, Eleagnus, Laburnum, etc.

Soiurile de Pyracantha se asorteaza foarte bine intre ele, ceea ce permite obtinerea unui amestec de culori extrem de decorativ. Aparitia pe piata a soiurilor de dimensiuni mici ii extind utilizarea, deoarece planta poate fi cultivata chiar intr-un container mare pe un balcon sau pe o terasa. De asemenea, poate fi plantat izolat, in fata paturilor de flori sau intr-un grup impreuna cu alti arbusti floriferi sau trandafiri cataratori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu silueta sa stufoasa, compacta si de dimensiuni moderate, acest arbust este perfect pentru a crea rapid puncte focale colorate in toate gradinile, de la cele mai naturaliste la cele mai structurate. Potentilla sau Cinquefoil este planta perfecta pentru gradinile fara gradinari. Acest tufis mic, asemanator unui mic trandafir salbatic, este ideal pentru initierea gradinarilor in devenire  si a iluminarii gradinii sau balconului.

Genul Potentilla are aproximativ 500 de specii de arbusti, in principal plante perene erbacee si cateva anuale si bienale. Ele cresc in medii variate, de la pajisti pana la regiunile montane din emisfera nordica. Potentilla face parte din marea familie Rosaceae si creste in mod salbatic in Europa, in anumite zone montane cuprinse intre 900 si 2000 m altitudine.

Potentilla fruticosa este specia preferata de gradinari datorita numeroaselor soiuri si hibrizi remarcabili. De asemenea, exista cateva specii de Potentilla perene non-arbustive, cum ar fi Potentilla megalantha, Potentilla atrosanguinea, Potentilla aurea sau Potentilla nepalensis, specii care formeaza ca o plapuma densa si invaziva, fiind folosite ca acoperire a solului in rocarii.

Potentilla formeaza in scurt timp un tufis admirabil, cu o vegetatie densa si numeroase ramuri bazale foarte ramificate. In functie de soiuri si specii, portul sau este variabil, mai mult sau mai putin raspandit si, uneori, chiar tarator si acoperitor. Cresterea sa destul de rapida la inceput incetineste odata cu inaintarea in varsta, atingand dimensiunea maxima dupa 4-5 ani de la plantare.

Soiurile arbustive de Potentilla fruticosa pot ajunge pana la 1 m inaltime si la acelasi diametru. Unele specii perene formeaza tufe scunde ce nu depasesc 50 cm inaltime, fiind ideale in aglomerari mici si chiar pentru ghivece.

Ramurile subtiri, ramificate, maronii, uneori colorate cu rosu, poarta un frunzis de foioase care este atat foarte fin, cat si dens. Frunzele lungi de 2-4 cm sunt formate din 5-7 pliante inguste, uneori zimtate. La Potentilla megalantha, frunzele largi seamana cu cele ale capsunilor, iar Potentilla tridentata Minima este unul dintre putinele soiuri care isi pastreaza frunzisul vesnic verde.

Frunzisul de foioase are un filigran delicat, de culoare verde-albastrui sau verde intens, galben toamna, fiind stralucitor si deseori pubescent, acoperit cu un puf gri sau alb, ceea ce ii confera un aspect foarte pufos. Dupa caderea frunzelor, datorita delicatetii ramurilor si compactitatii sale, arbustul pastreaza inca un anumit interes ornamental.

Acest frunzis evidentiaza o inflorire generoasa. Florile sale cu 5 petale, avand diametrul de 2-5 cm, care inconjoara stamine aurii, apar pe lastarii anuali si infloresc in valuri succesive din mai-iunie pana la primele brume. Inflorirea este mai intensa intre mijlocul lunii iunie si inceputul lui septembrie, apoi isi pierde din vigoare.

Culorile florilor variaza in functie de soi, de la unele pastelate la cele mai intense nuante. Alb, roz, galben-auriu, rosu, rosu-carmin sau portocaliu stralucitor, uneori in doua tonuri, aceste flori delicate, cel mai adesea simple, uneori duble sau semi-duble, seamana cu cele ale unui tufis de trandafiri salbatici.

Deosebit de robusta si extrem de rezistenta la ger (pana la -25°C) si la seceta, Potentilla poate creste in orice climat, fiind o planta usor de ingrijit, care se dezvolta la soare sau umbra partiala, in sol obisnuit, sarac, nisipos sau chiar pietros.

Potentilla isi gaseste locul in toate gradinile, fie ele mari sau mici. Poate fi folosita in mai multe moduri, izolat sau in grupuri, granite, asociata cu alti arbusti sau plante perene, in rocarii, terasamente sau garduri vii scunde, intr-o gradina in stil naturalist. Acest minunat arbust mic cu flori superbe poate fi cultivat cu succes in containere, pe o terasa sau balcon insorit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cunoscut sub numele de fizocarp, Physocarpus oppulifolius este un arbust ornamental de foioase ce creste extrem de rapid la o inaltime cuprinsa intre 3 si 4 m. Denumirea de Physocarpus oppulifolius provine din grecescul „phusa”, care inseamna bula de aer sau vezicula si „karpos”, care inseamna fruct. Asemanarea frunzelor sale cu cele ale calinului (Viburnum opulus), i-a adus numele specific „opulifolius”.

Introdus in Europa in jurul anului 1700, a cunoscut o perioada de regres in secolul trecut dar numeroasele soiuri fascinante ce au fost create in ultimii ani i-au permis fizocarpului sa revina puternic in gradinile contemporane. Cresterea sa compacta, dens ramificata, se potriveste in multe locatii din gradina. Extrem de tolerant la taiere, fizocarpul este ideal ca parte a unui gard viu mixt. Ca solitar pe o peluza, acest arbust ornamental atrage prin superbele sale flori de vara ce se disting prin contrastul petalelor roz-pal si varful mov al staminelor.

Originar din padurile de foioase ale Americii de Nord, fizocarpul este una dintre acele plante care se dovedesc a fi usor de ingrijit. Prezinta un aspect atractiv in toate anotimpurile, chiar si in timpul iernii, cresterea sa arcuita, ramurile ramificate si coaja sa decorativa, aflandu-se afla in prim-plan.

Vitalitatea frunzisului si abundenta florilor in luna iunie determina un aspect estival captivant. Frunzele ovale incoltesc intr-un verde crud in primavara. Frunzele ating rapid dimensiuni considerabile, cu lungimea de pana la 12 cm. Vara, culoarea frunzelor se inchide pana la un verde-mediu, pentru ca toamna sa devin galbene sau portocalii.

La inceputul lunii iunie, inflorescente sferice cu un diametru de pana la 5 centimetri incep sa se deschida. Acestea constau in flori individuale mici, colorate intr-un roz-pal ce atrage imediat atentia. Ele dau intregului un aspect feeric pana in august, cand incep sa lase locul fructelor in forma de capsule.

Fizocarpul se dezvolta atat intr-o locatie insorita, precum si la umbra, unde florile nu sunt mai putin abundente decat la soare. Fizocarpul este, de asemenea, usor adaptabil din punct de vedere al calitatii solului. Substratul optim trebuie sa fie permeabil si bogat in substante nutritive dar creste satisfacator si intr-un sol mai sarac.

Odata plantat si bine inradacinat, fizocarpul nu necesita ingrijiri suplimentare in anii urmatori. Este recomandabil sa fie taiat moderat la fiecare 3-4 ani. Cu interventii regulate de taiere, gradinarul ii limiteaza cresterea la dimensiunile ce se potrivesc gradinii respective. Cel mai bun moment pentru taiere este primavara devreme sau toamna tarziu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu un parfum unic, iasomia (Philadelphus coronarius) este cultivata de foarte mult timp in tara noastra, fiind originara din Asia (China, India, Iran) dar si din jumatatea sudica a Europei. Denumirea sa provine din cuvantul „yasmin”, care tradus din limba  persana inseamna „Darul Domnului”. Iasomia reprezinta un simbol des intalnit in cultura chineza si hindusa, precum si pe teritoriul fostei Persii (Iran, Siria).

Acest arbust are o silueta erecta, deschisa, ce devine putin haotica de-a lungul anilor, dezvoltand numeroase tulpini din butucul principal. Cu o crestere moderata, iasomia va ajunge la o inaltime cuprinsa intre 2 si 3 m la maturitate, in functie de conditiile de crestere. Baza sa se largeste in timp, astfel incat tufa formata va fi in cele din urma aproape la fel de larga pe cat de inalta.

Primavara, iasomia are un frunzis  de culoare verde mat care devine galben spre toamna. Frunzele sunt intregi, ovale sau lanceolate, zimtate la margine si usor paroase, masurand pana la 10 cm lungime.

Inflorirea iasomiei este nectarifera si are loc in perioada mai-iunie, in functie de climatul respectiv. Florile numeroase sunt solitare ori grupate cate doua sau trei la capatul ramurilor secundare. Au o latime de la 3 pana la 4 cm si sunt compuse din 4 petale albe rotunjite, dispuse in jurul unui centru galben. Parfumul lor este foarte pronuntat, aromele sale delicioase, similare florilor de portocal, atragand numeroase insecte polenizatoare.

Indiferent daca este plantata intr-o zona insorita sau partial umbrita, iasomia prospera in orice locatie. Cu cat este mangaiata mai mult de razele soarelui, cu atat inflorirea este mai abundenta. Cu toate acestea, arbustul se estompeaza mult mai rapid in soarele permanent al amiezii, decat in caldura moderata a umbrei partiale. Apartinand familiei Hydrangeaceae, iasomia este o planta rezistenta, cu o buna longevitate, prevazuta cu un sistem radicular superficial.

Iasomia solicita calitati minime solului, dezvoltandu-se aproape in orice substrat de gradina. Totusi, solul bogat in nutrienti, bine drenat este optim, iasomia preferandu-l pe cel uniform umed, care sa nu se usuce in zilele toride de vara. In cazul perioadelor prelungite de seceta, se recomanda un control regulat al umiditatii solului si o udare suplimentara. Totusi, acest arbust ornamental poate sa nu se dezvolte corespunzator pe solurile des inundate.

Iasomia are o capacitate exceptionala de recuperare, chiar si dupa taieri foarte severe. Poate fi plantata intr-un gard viu, in compania cornului, liliacului sau plantei korolkowii in sol calcaros. Deoarece dupa splendida si parfumata sa inflorire cade inapoi intr-un anumit anonimat, este recomandat sa aiba alaturi asociati cu inflorire esalonata sau cu frunzis decorativ, de foioase sau persistent.