Artarul Villa Taranto

 

Un excelent cultivar obtinut in sudul Italiei, la Villa Taranto si promovat in toata Europa de firma olandeza C. Esweld.

Face parte din grupa Linearilobum  – artari cu frunze a caror lobi au un aspect linear, alungit, cu marginile paralele pe aproape toata lungimea lobului si cu varful acuminat.

Frunzele sunt mari si au 5 lobi, lobul central fiind mult alungit in comparatie cu ceilalti 4. La varietatea Villa Taranto lobii nu au mai mult de 5mm pe toata lungimea lor, lobi mai lati fiind posibil sa apara doar pe lastarii cu cresteri lacome. Marginile lobilor sunt netede. Petiolul fruzei este scurt si rigid.

Frunzele au primavara culoarea oranj-crimson apoi pe masura ce inainteaza in vara devin verzi marmorate cu ape rosietice, un colorit inedit si dificil de surprins in cuvinte sau coduri de culoare. E o batalie in coloritul de vara al artarului Villa Taranto intre verde si diferitele nuante ale culorii rosii. Soarta bataliei este legata de abundenta luminii, in corelatie cu locul plantarii sau cu nebulozitatea. La umbra frunzele devin verzi pentru ca in plin soare rosul sa invinga. Toamna, pigmentii se retrag lasand frunzele intr-o frumoasa culoare de aur topit.

Poate ajunge la 2,5-3m inaltime. Nu este asadar un artar de talie mare. Se aseamana foarte bine si se poate confunda cu o alta varietate de artar cu frunze lineare si anume Red Pygmy.

Artarul cu frunze de vie

Frunzele mari ale acestui artar amintesc de forma frunzei vitei de vie. Foliolele sunt mari, de cca 10-12cm lungime si 12-16cm latime, cu petiolul rigid. Frunzele sunt formate din 9-11 lobi despartiti intre ei pe cel mult jumatate din lungimea frunzei. Lobii sunt uniti la baza formand impreuna o margine rotunjita dar spre varfuri se termina ascutit. Marginea lobilor este pronuntat dintata. Nervurile centrale ale lobilor sunt verzi inchis, proeminente pe suprafata frunzei.

Spectacolul de toamna este magnific. Galbenul auriu predomina la inceputul perioadei autumnale, apoi apar tonuri purpurii si stacojii spre final frunzele devenind intens stacojii inainte de a cadea la sol.

Artarul Vitifolium este un arbore viguros, cu coroana rotunjita. Ajunge la maturitate la 4-5m in inaltime si cam tot pe atat in diametru. Unele surse specifica dimensiuni mai mari, de pana la 10m dar acest lucru se intampla cel mai probabil in arealul natural de origine.

Este un arbore rezistent in fata bolilor si conditiilor climaterice din cele mai diverse. Se potriveste la fel de bine in gradinile rustice si in spatiile verzi stradale ca si in gradinile japoneze.

Nu necesita lucrari speciale de intretinere iar daca se doreste modelarea coroanei atunci este bine ca taierile sa se faca in perioada de repaos vegetativ.

Artarul cu frunze de feriga

Majoritatea artarilor japonezi folositi prin gradini fac parte din specia Acer palmatum cu subspeciile si grupele sale. Exista insa o mare varietate de artari japonezi si in cadrul altor specii din genul Acer, originare tot de pe continentul asiatic, cum sunt Acer japonicum, Acer shirasawanum, Acer sieboldianum si altele.

Acer japonicum Acotinifolium este cunoscut si sub denumirea de Artarul cu frunze de feriga. Este o vedeta prin majoritatea parcurilor si gradinilor, un nume cunoscut pentru iubitorii de artarii japonezi si ceea ce este interesant in cazul acestei varietati este ca si-a impus numele latin in defavoarea numelui japonez cu care a fost adus in Europa si America, respectiv Maiku jaku.

Frunzele acestui artar japonez viguros sunt multiplu si adanc divizate, pana aproape de petiol. Fiecare lob format prin divizarea frunzei este divizat la randul sau de jur imprejur, deasemenea foarte adanc, pana aproape de nervura principala. Aceste divizari sunt neregulate si dau frunzei un aspect dantelat, asemanator cu frunza de feriga, de unde s-a inspirat si numele varietatii. Numele Acotinifolium vine de la asemanarea frunzei si cu frunzele plantelor din genul Acotinum (denumite popular la noi Omag ).

Punctul de insertie a lobilor este rotunjit, nu ascutit. Lobul pe prima treime se ingusteaza pana aproape de nervura mediana iar la mijloc se largeste. Lobii stau intr-o pozitie stransa unul in celalalt astfel incat frunza in ansamblul ei capata un aspect mai mult alungit decat rotunjit.

Fiecare frunza are de regula 11 lobi dar numarul poate varia de la 7 la 13. Frunza are intre 7 si 17 cm lungime si 6-14 cm latime. Petiolul frunzei este lung de cca 7cm, viguros si curbat, de culoare de regula rosiatica.

Frunzele acestui artar au culoarea verde. Pe partea interioara se pot vedea smocuri discrete de perisori localizati la punctele de intersectie ale nervurilor. Atunci cand se deschid primavara si sunt proaspete, frunzele sunt usor pubescente. Cand au o stare de sanatate si o vigoare bune, acesti artari etaleaza frunzele in plan orizontal, coronamentul capatand un aspect specific asiatic. Inflorescentele de culoare alba sau maronie sunt mai mari decat ale majoritatii altor artari japonezi.

Frunzisul atat de special prin forma si textura capata valente noi la venirea toamnei cand frunzele incep sa evolueze in nuante de stacojiu umbrite cu carmin si uneori cu ape purpurii. Acest colorit de toamna dureaza pentru ca frunzele persista mult timp pe arbore. Atractive sunt si fructele coapte, samare cu aripi maronii adunate in ciorchini bogati.

Artarul cu frunze de feriga are un aspect viguros, erect, cu ramurile rigide. Coroana are o forma rotunjita in partea superioara si poate atinge la maturitate 6 metri inaltime.  Este unul dintre artarii japonezi cu frunze mari. Poate doar Vitifolium sau O isami sa aiba frunze mai mari, dar nu atat de sectate. Insa frunzisul artarului Acotinifolium este o adevarata opera de dantela.

Se potriveste in mai toate stilurile de gradini si nu este o varietate greu de intretinut. A fost premiat de catre Societatea Regala de Horticultura a Marii Britanii cu Marele Premiu pentru Merite Deosebite in Gradina.

Filicifolium este o varietate de artar japonez foarte asemanatoare cu Acotinifolium in ceea ce priveste forma frunzei, portul si viteza de crestere. Este destul de greu de diferentiat aceste doua varietati de aceea unii specialisti le considera denumiri sinonime pentru aceeasi planta, cu toate ca anumite referinte stiintifice sustin ca ar fi vorba de linii genetice diferite.

Alte nume sub care varietatea Acotinifolium mai poate fi intalnita in magazinele de plante sau in gradini sunt Fern Leaf, Filicifolium, Hauhiwa, Hey hachii, Laciniatum, Palmatifidum, Parsonii si Weitchii.

 

 

Sambucus (soc)

Cunoscut si sub numele de elderberry, socul (Sambucus) este un arbust ce creste spontan in medii naturale imbogatite cu azot. Numele sau provine din cuvantul elen „sambuke”, ce inseamna un instrument muzical de genul fluierului. Din timpuri antice, fluierele au fost facute din ramuri batrane de soc, deoarece canalul medular neobisnuit de mare din centrul acestora putea fi scobit cu usurinta.

Socul apartine familiei Adoxaceae, a plantelor cu flori ce au un parfum asemanator celui de mosc. Genul a fost plasat pana nu demult in familia Caprifoliaceae dar a fost reclasificat recent, datorita similitudinilor genetice si morfologice cu plantele din genul Adoxa. Exista in total aproximativ 10 specii de soc la nivel mondial, distribuite pe toate continentele. Acestea cresc nativ in regiunile temperate si subtropicale, precum si in regiunile montane, mai reci, de la tropice.

Preferatele gradinarilor sunt speciile Sambucus nigra (soc negru sau comun), Sambucus racemosa (soc rosu), Sambucus canadensis (socul canadian sau american), precum si socul pitic arbustiv sau semi-arbustiv (Sambucus ebulus). Nativ, socul comun creste preferential in soluri moderat umede, bogate in azot si humus. Locatiile naturale sunt de obicei partial umbrite, la marginile padurilor, in timp ce socul rosu prefera locatii similare dar la altitudini ceva mai mari (de pana la 2000 m), iar Sambucus ebulus colonizeaza terasamentele si malurile raurilor.

Arbustii de soc cresc in pozitie verticala si formeaza o coroana putin ramificata, ce devine mai larga odata cu inaintarea in varsta. Viteza de crestere a socului comun poate fi considerata un mare avantaj pentru gradinile nou infiintate, socul devenind un arbust adult dupa numai 5-6 ani, ajungand rapid la 3 pana la 6 m inaltime si 2 pana la 4 m latime. Socul rosu este ceva mai mic, nedepasind 4 m inaltime. Ambele specii rezista la temperaturi de pana la -25°C.

Fiind printre primele ce apar primavara, frunzele de soc sunt opuse, au cinci pana la unsprezece foliole cu margini zimtate si nu au culori de toamna. La fel ca si scoarta, acestea degaja un miros neplacut si intepator. Culoarea florilor variaza, acestea fiind albe sau roz, in functie de specie si varietate. Ele apar in perioada mai-iunie, au un parfum captivant si mult nectar, fiind bucuria insectelor polenizatoare. Florile stau in panicule mari, la capetele lastarilor laterali.

De-a lungul verii, din flori se dezvolta fructe de padure mici, negre si foarte suculente. Acestea contin sambucina, o substanta toxica, ce poate provoca disconfort digestiv atunci cand se consuma cantitati mari de fructe crude. Cand este incalzita la foc, sambucina se descompune fara a lasa reziduuri. Fructele socului rosu sunt, asa cum sugereaza si numele, de culoare rosie. Sunt mai otravitoare decat cele ale socului negru, dar pot fi transformate si ele cu usurinta in gem dupa ce au fost preparate la foc.

Socul este o importanta planta medicinala, cultivata din cele mai vechi timpuri. Nu numai fructele de padure sunt folosite, din florile bogate in nectar (proaspat culese sau uscate) se poate face un delicios sirop, precum si revigoranta bautura racoritoare denumita socata. De asemenea, florile se pot administra sub forma de ceai impotriva febrei si a racelii. Sucul din fructele socului este o reala bautura energizanta: contine vitaminele A, B si C si mult potasiu. Potrivit unei legende, se spune ca socul are puteri magice, protejand casa de stihiile naturii, cum ar fi fulgerele.

Pentru o gradina ce se vrea captivanta, alegerea unui soc va fi intotdeauna inteleapta. Soiurile cu frunze intunecate, cu flori roz, precum Black Tower, sunt impresionante. In mediul urban, cat si rural, socul este folosit deseori in garduri vii libere, oferind contraste surprinzatoare in compania unor arbusti precum Physocarpus sau Berberis, in partea inferioara a paturilor de flori sau pentru a garnisi terasamente, atunci cand este lasat in forma de tufis. Poate fi plasat izolat, in plin soare sau la umbra partiala, insotit de plante perene si bulbi de primavara. Soiurile cu dezvoltare redusa pot fi cultivate in ghivece, silueta lor usoara si gratioasa impodobind elegant un balcon sau o terasa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Salix (salcie)

Salcia, Salix in latina, face parte din familia Salicaceae si populeaza in special zona temperat rece, precum si zonele umede din emisfera nordica. Familia Salicaceae, formata initial din 2 sau 3 genuri, numara acum un total de 55 de genuri, in urma clasificarii filogenetice APG II (2003). Peste 500 de specii sunt acum identificate in genul Salix, cea mai mare diversitate gasindu-se in China, urmata de continentul nord-american (100 de specii) si Europa (70 de specii).

Salcia a servit dintotdeauna ca motiv de inspiratie pentru poetii si pictorii de pe intreg mapamondul, cea mai faimoasa opera de arta ce infatiseaza aceasta planta fiind pictura „Salcia plangatoare” a celebrului pictor francez Claude Monet. De asemenea, salcia este cunoscuta in majoritatea religiilor. In crestinism, coronitele din crengute de salcie sunt sfintite la biserica in Duminica Floriilor si puse la usa (poarta) locuintei pentru ca aceasta sa fie ferita de spiritele rele. O alta legenda crestina spune ca salcia s-a aplecat peste un rau, creand o punte ce a ajutat-o pe Fecioara Maria sa-si continue drumul, aceasta daruind plantei sfintenie, ca semn de recunostinta.

In iudaism, arborele reprezinta unul dintre simbolurile sarbatorii Sukkot. In Tibet evoca viata, iar in China intruchipeaza nemurirea. Potrivit mitologiei chineze, un ulcior cu o ramura de salcie care alunga demonii este tinut in maini de Guanyin, zeita milosteniei. O legenda japoneza spune ca o fantoma se adaposteste acolo unde creste salcia, iar britanicii cred ca ea bantuie calatorii ce adapostesc la umbra ei. Salcia este renumita nu numai pentru caracteristicile sale mistice, ci si pentru cele reale, fiind utilizata pe scara larga in medicina, industria prelucratoare si agricultura.

Genul Salix include plante si arbusti lemnosi, ce pot fi de foioase sau, mult mai rar, vesnic verzi. Speciile de salcie sunt foarte diferite, unele dintre ele sunt copaci inalti cu un trunchi puternic, ajungand la peste 20 de metri inaltime, in timp ce altele sunt taratoare. Aspectul se datoreaza zonei in care cresc. Speciile inalte se gasesc in zona temperata si subtropicala din Europa, Asia si America, iar cele pitice cresc in nordul acestor continente.

De obicei salcia are o coroana mare, asa zis plangatoare, formata dintr-un numar mare de tulpini ramificate, alungite, acoperite cu scoarta de diferite nuante, de la verde deschis la violet inchis. Coaja lastarilor tineri si a trunchiului este de obicei neteda si incepe sa crape odata cu inaintarea in varsta. Frunzele, cu rare exceptii, sunt aranjate in spirala. Forma lor este foarte diversa: cel mai adesea exista specii cu frunze liniare si inguste, lanceolate, putin mai rar eliptice si uneori chiar rotunjite.

Salcia este o planta dioica cu mici flori masculine si feminine, colectate in inflorescente dense, pufoase (matisori). Unele salcii infloresc la inceputul primaverii, inainte ca frunzele sa apara, altele putin mai tarziu, in mai-iunie. Dupa inflorire, fructul se coace sub forma unei capsule cu un numar mare de seminte mici, acoperite cu un puf argintiu. Semintele sunt purtate de vant pe distante mari si, odata ajunse in apa sau namol, isi pastreaza germinatia mult timp.

Diversitatea mare a speciilor de Salix este rezultatul mutatiilor naturale, precum si al activitatilor umane. Studiind salcia de sute de ani, multi hibrizi au fost creati de om de-a lungul timpului. Chiar si botanistii au uneori dificultati in clasificarea uneia sau a mai multor specii. Va prezentam cele mai populare dintre ele, utilizate pentru amenajarea parcurilor, pietelor si gradinilor personale.

 

Salix alba, denumita salcia alba sau argintie, este un copac inalt (pana la 20 m inaltime) cu scoarta groasa si coroana generoasa. Planta este raspandita in Europa, China si Asia Mica. Apare in principal de-a lungul malurilor raurilor sau a altor luciuri de apa si ocupa adesea zone intinse. Nu este pretentioasa si creste rapid in conditii favorabile (putand ajunge la varsta de 100 ani), tolereaza bine atat lipsa, cat si excesul de umiditate, fara a solicita prea multi nutrienti solului. Excelenta pentru amenajarea de peisaje vaste, inclusiv in zonele urbane, o putem recunoaste dupa ramurile subtiri, colorate in nuante de gri-argintiu care, odata cu inaintarea in varsta, se schimba in maro. Frunzele netede de culoare verde stralucitor au o forma lanceolata si o margine fin zimtata, partea dorsala a frunzei fiind argintie, usor pubescenta. Inflorescentele rotunde (cercelusi) se dezvolta primavara, simultan cu frunzele.

 

Salix babylonica sau salcia plangatoare este un copac caracterizat prin ramuri curgatoare, verzi-galbui. Creste salbatic in zona subtropicala: Asia Centrala, coasta Marii Negre din zona Caucazului, coasta sudica a Crimeei. Contrar numelui, locul de nastere al acesteia este China, de unde a fost aclimatizata in alte regiuni. Atinge o inaltime de 12 m, iar diametrul coroanei aproximativ 6 m. Pe langa tulpinile lungi care ajung la suprafata pamantului, se remarca prin frunze lucioase, verzi deasupra si argintii dedesubt. Este foarte decorativa, deoarece are o perioada scurta fara frunze: frunzele ii cad abia in ianuarie, iar la sfarsitul lunii februarie cresc din nou. Salciile plangatoare tolereaza iernile dure (-40°C) la fel de bine ca si climatele tropicale.

 

Salix purpurea sau salcia purpurie este un arbust de foioase mediu-inalt (mediu 3 m, dimensiune maxima 5 m) cu lastari densi, de culoare violet sau galbui in partea superioara. Alungite, de un verde-stralucitor deasupra si verde-argintiu pe spate, frunzele sunt aranjate in perechi si nu alternativ, ca la celelalte specii. Inflorescentele care apar la inceputul primaverii sunt colorate in violet, de unde si numele speciei. Salcia purpurie este adesea folosita in gradinaritul ornamental ca gard viu. Aceasta specie se gaseste in toata zona temperata a emisferei nordice.

 

Salix caprea se mai numeste in mod popular si rachita. Numele oficial este asociat cu consumul preferat al acestei plante de catre capre si oi. Exemplare salbatice se gasesc adesea in zona temperata a Europei, precum si in Siberia si Orientul Indepartat. Spre deosebire de alte specii, prefera sa creasca in locuri uscate, iar daca acest lucru nu este posibil, poate trai si de-a lungul malurilor corpurilor de apa sau in mlastini. Este un arbore sau arbust mare (pana la 13 m inaltime) cu ramuri puternice, intinse, cu frunze ovale de un verde stralucitor. Inflorescentele matisorilor apar la inceputul primaverii, chiar inainte de aparitia frunzelor.

 

Salix integra sau salcia cu frunze intregi este o specie din Asia de Est care se gaseste cel mai adesea in Japonia, China si Coreea. Are dimensiuni modeste (nu mai mult de 3 m inaltime) si o forma compacta. Rosiatica sau galbuie, se remarca prin raspandirea densa a ramurilor si a frunzelor sale inguste. Cel mai popular soi este Hakuro-nishiki, cunoscut pentru forma compacta si frumoasele frunze in nuante crem, roz si verde.

 

Salix repens sau salcia taratoare este o specie foarte gratioasa, subdimensionata (nu mai inalta de 1 m), comuna in Franta. In alte regiuni, creste numai la dorinta gradinarului. Se remarca prin numarul mare de tulpini ramificate, ce sunt initial acoperite cu un puf argintiu. Frunzele oval-eliptice au fete colorate diferit: dedesubt albastru pubescent si deasupra verde inchis lucios. Inflorescentele pufoase infloresc in aprilie sau mai. Planta este protejata in multe zone din Franta. Cea mai populara varietate este salcia taratoare argintie (Salix repens Argentea), o planta extrem de decorativa, cu frunze cenusii dens pubescente si lastari purpurii.

 

Varietatea bogata a speciilor de salcie va permite sa alegeti o planta potrivita pentru orice conditii specifice. Soiurile inalte sunt perfecte pentru amenajarea parcurilor si gradinilor mari, stabilind o banda de vegetatie de protectie de-a lungul drumurilor sau aleilor. Capacitatea speciilor inalte de a creste rapid si rezistenta la poluare le fac indispensabile pentru zonele urbane verzi.

Salcia (in special soiurile iubitoare de apa) este indispensabila pentru decorarea si intarirea malurilor diferitelor ape. Prinde radacini excelent intr-un mediu umed. Singura problema este ca ea creste foarte repede, astfel incat trebuie monitorizata cu atentie, lastarii tineri trebuind taiati anual. Soiurile de salcie de dimensiuni medii sunt plantate pe pajisti deschise sau peluze. Acestea servesc drept punct focal al compozitiei peisajului, in jurul caruia se dezvolta culturile inferioare. O alta optiune pentru utilizarea acestor salcii este crearea de garduri vii.

Speciile si soiurile compacte (taratoare, reticulate) pot fi plantate chiar si in zone mici, deoarece ele nu vor ocupa mult spatiu. Astfel de salcii arata bine ca nivel inferior sau mediu al unei compozitii peisagistice de diferite inaltimi, formate din plante perene arbustive. In plus, salcia cu crestere redusa este perfecta pentru decorarea malurilor cursurilor de apa si iazurilor casutelor de vacanta.

Aproape toate speciile de salcie sunt considerate fotofile (iubitoare de lumina). Ele pot rezista cu usurinta la lumina directa a soarelui si prefera spatiile deschise, dar, putina umbrire nu va afecta copacul. Salcia poate fi plantata atat la soare, cat si la umbra partiala. Umiditatea necesara solului depinde de speciile selectate.  Salcia nu este foarte solicitanta privind compozitia solurilor, desi prefera un substrat permeabil la apa, ce contine o cantitate suficienta de nisip cu argila. Solurile cu turba, in care umezeala stagneaza, nu-i plac si doar unele salcii (albe si violete) sunt capabile sa creasca pe turbarii. Doar exemplarele tinere au nevoie de hranire si udare. Ulterior, copacul insusi obtine umezeala necesara printr-un puternic sistem radicular.

Salcia tolereaza perfect taierea decorativa, iar cu ajutorul acestei proceduri coroana sa devine mai densa si mai captivanta. Coroane de dimensiuni mici si mijlocii, cu ramuri ascendente, se pot taia sub diverse forme, iar la soiurile plangatoare ar trebui sa scurtati usor lastarii lungi ce ajung la suprafata solului. Nu este interzisa reglarea inaltimii copacului, limitand cresterea acestuia. Este recomandat sa indepartati ramurile in exces la inceputul primaverii, inainte de inceputul sezonului de crestere sau la sfarsitul toamnei, dar forma coroanei poate fi corectata pe tot parcursul verii.

Mentionam ca speciile mici si mijlocii de la 1 pana la 7 m inaltime, decorative prin scoarta lor colorata, prin frunzele si matisorii lor, pot constitui acele minunate garduri vii pe care le invidiaza primavara orice iubitor de natura. Pentru a dezvolta un gard viu tip curcubeu, tot ce trebuie sa faceti este sa plantati salcii cu frunzis divers colorat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pyracantha coccinea

Considerat a avea unii dintre cei mai decorativi arbusti, genul Pyracantha reuneste doar 7 specii, distribuite in zona temperata a Asiei si in jurul Mediteranei, toate alcatuite din tufisuri spinoase de pana la 6 m inaltime, din care cresc ramuri lungi ce se arcuiesc gratios sub greutatea numeroaselor fructe intens colorate. Specia coccinea, originara din Turcia si Caucaz, este cea mai rezistenta dintre ele (pana la -28°C). Denumirea sa provine din cuvintele grecesti piros = foc si acantha = ghimpe, traducandu-se aproximativ ca „ghimpe de foc”.

Portul Pyracanthei este dens si deseori dezordonat in absenta taierii. Coaja cenusie se fisureaza odata cu inaintarea in varsta, in timp ce tinerele crengute cenusii au spini ascutiti. Aceste trasaturi il fac un arbust ideal pentru crearea de garduri defensive medii pana la inalte. Totusi, planta se preteaza bine si la un amplasament adiacent unui perete, pe care il poate acoperi uniform in toate directiile.

Frunzele persistente sunt lanceolate, de 3-5 cm lungime, cu o margine fin zimtata, de culoare verde-lucios, spre deosebire de partea inferioara verde-mat. Cresterea sa este rapida, uneori fiind necesara limitarea fructificarii la soiurile deosebit de fructifere in primii ani, pentru a stimula cresterea tulpinilor. Inflorirea foarte abundenta emana un parfum puternic de miere, florile extrem de melifere fiind mereu inconjurate de numeroase insecte polenizatoare. Florile apar intre mai si iulie, in functie de soi si formeaza inflorescente de 4 cm, cu flori albe mici, cu diametrul de 1 cm, amintind de florile paducelului.

Toamna, imaginea fructelor este etalata in culori superbe. Acestea sunt fructe de padure avand 5-8 mm lungime, care persista pana in iarna si reprezinta un adevarat festin pentru pasari. Soiurile cu fructe galbene sunt mai putin ravnite, ceea ce poate fi un avantaj privind prelungirea atractiei gardului viu. Pentru a mentine Pyracantha intr-un gard viu, trebuie sa-i taiati ramurile lungi in martie, apoi sa efectuati inca doua taieri imediat dupa inflorire, in iunie sau august.

Pyracantha este un arbust care suporta orice conditii de crestere, prosperand in soluri sarace, chiar si in cele stancoase sau in zonele poluate, unde poate aduce culoare in gradinile defavorizate, jucand in acelasi timp si rolul de aparator al proprietatii. Il puteti lasa sa creasca liber sau, ca gard viu, il puteti combina cu alte soiuri, jucandu-va cu diferitele culori ale fructelor dar si cu alti arbusti precum Cotoneaster, Holly, Eleagnus, Laburnum, etc.

Soiurile de Pyracantha se asorteaza foarte bine intre ele, ceea ce permite obtinerea unui amestec de culori extrem de decorativ. Aparitia pe piata a soiurilor de dimensiuni mici ii extind utilizarea, deoarece planta poate fi cultivata chiar intr-un container mare pe un balcon sau pe o terasa. De asemenea, poate fi plantat izolat, in fata paturilor de flori sau intr-un grup impreuna cu alti arbusti floriferi sau trandafiri cataratori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Potentilla frutticosa

Cu silueta sa stufoasa, compacta si de dimensiuni moderate, acest arbust este perfect pentru a crea rapid puncte focale colorate in toate gradinile, de la cele mai naturaliste la cele mai structurate. Potentilla sau Cinquefoil este planta perfecta pentru gradinile fara gradinari. Acest tufis mic, asemanator unui mic trandafir salbatic, este ideal pentru initierea gradinarilor in devenire  si a iluminarii gradinii sau balconului.

Genul Potentilla are aproximativ 500 de specii de arbusti, in principal plante perene erbacee si cateva anuale si bienale. Ele cresc in medii variate, de la pajisti pana la regiunile montane din emisfera nordica. Potentilla face parte din marea familie Rosaceae si creste in mod salbatic in Europa, in anumite zone montane cuprinse intre 900 si 2000 m altitudine.

Potentilla fruticosa este specia preferata de gradinari datorita numeroaselor soiuri si hibrizi remarcabili. De asemenea, exista cateva specii de Potentilla perene non-arbustive, cum ar fi Potentilla megalantha, Potentilla atrosanguinea, Potentilla aurea sau Potentilla nepalensis, specii care formeaza ca o plapuma densa si invaziva, fiind folosite ca acoperire a solului in rocarii.

Potentilla formeaza in scurt timp un tufis admirabil, cu o vegetatie densa si numeroase ramuri bazale foarte ramificate. In functie de soiuri si specii, portul sau este variabil, mai mult sau mai putin raspandit si, uneori, chiar tarator si acoperitor. Cresterea sa destul de rapida la inceput incetineste odata cu inaintarea in varsta, atingand dimensiunea maxima dupa 4-5 ani de la plantare.

Soiurile arbustive de Potentilla fruticosa pot ajunge pana la 1 m inaltime si la acelasi diametru. Unele specii perene formeaza tufe scunde ce nu depasesc 50 cm inaltime, fiind ideale in aglomerari mici si chiar pentru ghivece.

Ramurile subtiri, ramificate, maronii, uneori colorate cu rosu, poarta un frunzis de foioase care este atat foarte fin, cat si dens. Frunzele lungi de 2-4 cm sunt formate din 5-7 pliante inguste, uneori zimtate. La Potentilla megalantha, frunzele largi seamana cu cele ale capsunilor, iar Potentilla tridentata Minima este unul dintre putinele soiuri care isi pastreaza frunzisul vesnic verde.

Frunzisul de foioase are un filigran delicat, de culoare verde-albastrui sau verde intens, galben toamna, fiind stralucitor si deseori pubescent, acoperit cu un puf gri sau alb, ceea ce ii confera un aspect foarte pufos. Dupa caderea frunzelor, datorita delicatetii ramurilor si compactitatii sale, arbustul pastreaza inca un anumit interes ornamental.

Acest frunzis evidentiaza o inflorire generoasa. Florile sale cu 5 petale, avand diametrul de 2-5 cm, care inconjoara stamine aurii, apar pe lastarii anuali si infloresc in valuri succesive din mai-iunie pana la primele brume. Inflorirea este mai intensa intre mijlocul lunii iunie si inceputul lui septembrie, apoi isi pierde din vigoare.

Culorile florilor variaza in functie de soi, de la unele pastelate la cele mai intense nuante. Alb, roz, galben-auriu, rosu, rosu-carmin sau portocaliu stralucitor, uneori in doua tonuri, aceste flori delicate, cel mai adesea simple, uneori duble sau semi-duble, seamana cu cele ale unui tufis de trandafiri salbatici.

Deosebit de robusta si extrem de rezistenta la ger (pana la -25°C) si la seceta, Potentilla poate creste in orice climat, fiind o planta usor de ingrijit, care se dezvolta la soare sau umbra partiala, in sol obisnuit, sarac, nisipos sau chiar pietros.

Potentilla isi gaseste locul in toate gradinile, fie ele mari sau mici. Poate fi folosita in mai multe moduri, izolat sau in grupuri, granite, asociata cu alti arbusti sau plante perene, in rocarii, terasamente sau garduri vii scunde, intr-o gradina in stil naturalist. Acest minunat arbust mic cu flori superbe poate fi cultivat cu succes in containere, pe o terasa sau balcon insorit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Physocarpus oppulifolius (fizocarp)

Cunoscut sub numele de fizocarp, Physocarpus oppulifolius este un arbust ornamental de foioase ce creste extrem de rapid la o inaltime cuprinsa intre 3 si 4 m. Denumirea de Physocarpus oppulifolius provine din grecescul „phusa”, care inseamna bula de aer sau vezicula si „karpos”, care inseamna fruct. Asemanarea frunzelor sale cu cele ale calinului (Viburnum opulus), i-a adus numele specific „opulifolius”.

Introdus in Europa in jurul anului 1700, a cunoscut o perioada de regres in secolul trecut dar numeroasele soiuri fascinante ce au fost create in ultimii ani i-au permis fizocarpului sa revina puternic in gradinile contemporane. Cresterea sa compacta, dens ramificata, se potriveste in multe locatii din gradina. Extrem de tolerant la taiere, fizocarpul este ideal ca parte a unui gard viu mixt. Ca solitar pe o peluza, acest arbust ornamental atrage prin superbele sale flori de vara ce se disting prin contrastul petalelor roz-pal si varful mov al staminelor.

Originar din padurile de foioase ale Americii de Nord, fizocarpul este una dintre acele plante care se dovedesc a fi usor de ingrijit. Prezinta un aspect atractiv in toate anotimpurile, chiar si in timpul iernii, cresterea sa arcuita, ramurile ramificate si coaja sa decorativa, aflandu-se afla in prim-plan.

Vitalitatea frunzisului si abundenta florilor in luna iunie determina un aspect estival captivant. Frunzele ovale incoltesc intr-un verde crud in primavara. Frunzele ating rapid dimensiuni considerabile, cu lungimea de pana la 12 cm. Vara, culoarea frunzelor se inchide pana la un verde-mediu, pentru ca toamna sa devin galbene sau portocalii.

La inceputul lunii iunie, inflorescente sferice cu un diametru de pana la 5 centimetri incep sa se deschida. Acestea constau in flori individuale mici, colorate intr-un roz-pal ce atrage imediat atentia. Ele dau intregului un aspect feeric pana in august, cand incep sa lase locul fructelor in forma de capsule.

Fizocarpul se dezvolta atat intr-o locatie insorita, precum si la umbra, unde florile nu sunt mai putin abundente decat la soare. Fizocarpul este, de asemenea, usor adaptabil din punct de vedere al calitatii solului. Substratul optim trebuie sa fie permeabil si bogat in substante nutritive dar creste satisfacator si intr-un sol mai sarac.

Odata plantat si bine inradacinat, fizocarpul nu necesita ingrijiri suplimentare in anii urmatori. Este recomandabil sa fie taiat moderat la fiecare 3-4 ani. Cu interventii regulate de taiere, gradinarul ii limiteaza cresterea la dimensiunile ce se potrivesc gradinii respective. Cel mai bun moment pentru taiere este primavara devreme sau toamna tarziu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Philadelphus coronarius (iasomie)

Cu un parfum unic, iasomia (Philadelphus coronarius) este cultivata de foarte mult timp in tara noastra, fiind originara din Asia (China, India, Iran) dar si din jumatatea sudica a Europei. Denumirea sa provine din cuvantul „yasmin”, care tradus din limba  persana inseamna „Darul Domnului”. Iasomia reprezinta un simbol des intalnit in cultura chineza si hindusa, precum si pe teritoriul fostei Persii (Iran, Siria).

Acest arbust are o silueta erecta, deschisa, ce devine putin haotica de-a lungul anilor, dezvoltand numeroase tulpini din butucul principal. Cu o crestere moderata, iasomia va ajunge la o inaltime cuprinsa intre 2 si 3 m la maturitate, in functie de conditiile de crestere. Baza sa se largeste in timp, astfel incat tufa formata va fi in cele din urma aproape la fel de larga pe cat de inalta.

Primavara, iasomia are un frunzis  de culoare verde mat care devine galben spre toamna. Frunzele sunt intregi, ovale sau lanceolate, zimtate la margine si usor paroase, masurand pana la 10 cm lungime.

Inflorirea iasomiei este nectarifera si are loc in perioada mai-iunie, in functie de climatul respectiv. Florile numeroase sunt solitare ori grupate cate doua sau trei la capatul ramurilor secundare. Au o latime de la 3 pana la 4 cm si sunt compuse din 4 petale albe rotunjite, dispuse in jurul unui centru galben. Parfumul lor este foarte pronuntat, aromele sale delicioase, similare florilor de portocal, atragand numeroase insecte polenizatoare.

Indiferent daca este plantata intr-o zona insorita sau partial umbrita, iasomia prospera in orice locatie. Cu cat este mangaiata mai mult de razele soarelui, cu atat inflorirea este mai abundenta. Cu toate acestea, arbustul se estompeaza mult mai rapid in soarele permanent al amiezii, decat in caldura moderata a umbrei partiale. Apartinand familiei Hydrangeaceae, iasomia este o planta rezistenta, cu o buna longevitate, prevazuta cu un sistem radicular superficial.

Iasomia solicita calitati minime solului, dezvoltandu-se aproape in orice substrat de gradina. Totusi, solul bogat in nutrienti, bine drenat este optim, iasomia preferandu-l pe cel uniform umed, care sa nu se usuce in zilele toride de vara. In cazul perioadelor prelungite de seceta, se recomanda un control regulat al umiditatii solului si o udare suplimentara. Totusi, acest arbust ornamental poate sa nu se dezvolte corespunzator pe solurile des inundate.

Iasomia are o capacitate exceptionala de recuperare, chiar si dupa taieri foarte severe. Poate fi plantata intr-un gard viu, in compania cornului, liliacului sau plantei korolkowii in sol calcaros. Deoarece dupa splendida si parfumata sa inflorire cade inapoi intr-un anumit anonimat, este recomandat sa aiba alaturi asociati cu inflorire esalonata sau cu frunzis decorativ, de foioase sau persistent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Parthenocissus quinquefolie (vita canadiana)

Parthenocissus quinquefolie sau vita de vie ornamentala este o planta cataratoare apreciata pentru cresterea foarte rapida si capacitatea sa de acoperire a peretilor. Singurul dezavantaj este ca are frunzis de foioase, nepersistent, care dispare iarna, nu inainte de a se transforma intr-un foc de artificii ce aprinde literalmente fatadele sau spalierele. Frunzele sale spectaculoase se schimba odata cu anotimpurile, impodobind suporturile cu nuante superbe, variind de la verde la rosu si portocaliu aprins toamna.

Denumita si „vita canadiana”, aceasta este clasificata in familia plantelor de vita de vie, Vitaceae, reprezentand o forma salbatica a vitei de vie obisnuite. In botanica poarta denumirea Parthenocissus quinquefolia, care se refera la forma frunzelor sale. „Quinquefolia” inseamna ceva de genul „cinci frunze”. De fapt, aceasta planta nu numai ca are cinci frunze, dar frunzele sale au fiecare cate 5 lobi. O singura frunza este formata din 5 varfuri de frunze care sunt conectate intre ele la baza lor, formand astfel o frunza intreaga.

Originara din America de Nord, planta Parthenocissus quinquefolia se gaseste in principal in estul continentului si creste preferential in paduri rare sau la marginea padurilor. Ii place sa infasoare tufisuri intregi si copaci cu lianele sale. Aceasta planta a fost descoperita in forma sa salbatica nu numai in America de Nord, ci si in mai multe locuri din Asia de Est, cum ar fi la poalele Muntilor Himalaya.

Parthenocissus quinquefolia fost adusa in Europa din America de Nord in secolul XVII. Astazi se stie ca aceasta planta de foioase poate trai peste 50 de ani, este robusta, extrem de rezistenta la inghet si poate creste chiar si fara ajutor pentru urcare, dar accepta cu recunostinta orice suport. Ea poate creste, in conditii optime, cu impresionanta lungime de 3 m pe an.

In timp, Parthenocissus quinquefolia atinge o latime cuprinsa intre 1 si 2 metri si o inaltime de pana la un incredibil de 40 de metri in locatii optime. In medie, atinge inaltimea (lungimea) de 15 metri, astfel incat gradinarul nu trebuie sa-si faca griji cu privire la plantarea unui vrej de fasole magica in gradina. Aceste dimensiuni arata ca planta creste cu greu in latime, preferand sa urce cu determinare.

Frunzele stau pe tulpini lungi si sunt aranjate alternativ. Fiecare frunza individuala are 5 lobi, este lanceolata pana la forma de ou, indreptata armonios spre capat si zimtata inegal la margine. Au o lungime de pana la 10 centimetri. Lastarii sunt de culoare rosie in luna mai, vara au o culoare verde mediu in partea de sus si o culoare verde albicioasa pe partea inferioara.

Din septembrie pana in octombrie culoarea frunzelor lor se schimba de la rosu-portocaliu la rosu-sangeriu. Daca se dezvolta la umbra, frunzele sale devin mai putin rosiatice, dar mai degraba capata o nuanta galbuie in toamna. Spre sfarsitul lunii octombrie, frunzele cad treptat, pe masura ce planta intra in repaus vegetativ odata cu apropierea iernii.

Parthenocissus quinquefolia infloreste intre iunie si iulie. Multe flori mici si individuale sunt grupate impreuna in umbele axiale sau apropiate de lastari, aratandu-si relativ discret culoarea lor verde si alba. Fructele se formeaza apoi din ele la sfarsitul verii. Acestea sunt initial verzui si, cand sunt complet coapte, au o culoare albastru-violet inchis. Au dimensiuni cuprinse intre 5 si 7 milimetri, nu se ating, au o forma sferica pana la usor eliptica si au o coaja exterioara neteda. Fructele au un gust acru pana la usor dulce si contin o cantitate relativ mare de acid oxalic si, prin urmare, nu ar trebui sa fie consumate de oameni.

Pentru a va bucura de cresterea si de imaginea atractiva a Parthenocissus quinquefolia timp de multi ani, este necesar sa acordati plantei o locatie adecvata. Este rezistenta la vant, la inghet (pana la -15°C), iubeste caldura si tolereaza foarte bine climatul urban. Aceasta poate fi folosita, de exemplu, pentru garduri de confidentialitate, fiind decorativa pe tot parcursul sezonului. Este, de asemenea, potrivita pentru acoperirea de pereti inestetici, fatade ale casei, arbori, magazii si pergole.

Asociata cu alte plante cataratoare cu flori de vara, cum ar fi clematis sau trandafiri, Parthenocissus quinquefolia va aduce un plus fantezie si contrast. Culorile sale se asorteaza cu frunzisul purpuriu sau verde foarte inchis al copacilor batrani, al fagului sau al unor specii de Cotinus. Avantajul acestei minunate plante consta nu numai in aspectul sau, ci si faptul ca are un efect izolator, in verile caniculare pastrand casele racoroase datorita „scutului” creat de frunzele sale.