Publicat pe

Taxus baccata (tisa comuna)

Cunoscuta in Europa sub denumirea de ‘Yew’, tisa comuna (Taxus baccata) este un conifer vesnic verde, cu un port dens si stufos, care se descurca excelent in locatiile cele mai dificile. Candidat pentru gardurile vii cele mai sculpturale, este ideal pentru arta topiara. Cresterea sa lenta limiteaza oboseala taierii recurente. Rustic, adaptabil la diferite soluri si climate, acest conifer a fost omniprezent in gradinarit de secole. Castelele regale sau gradinile baroce sunt de neconceput, fara aceasta planta exceptionala. Usor de intretinut, tisa a fost intotdeauna apreciata in gradinile private, in special ca si gard viu absolut opac.

Originara din Europa si Africa de Nord, tisa comuna este un conifer aparte, deoarece spre deosebire de majoritatea celorlalte conifere, nu produce nici conuri, nici rasina. Taxus baccata a dat numele familiei botanice Taxaceae din care face parte, ce include 31 de specii din cinci genuri. Tisa comuna ajunge relativ repede la o inaltime de doi pana la trei metri. Anual, circumferinta si inaltimea ei creste de la douazeci pana la treizeci de centimetri. Atinge latimea de 70 pana la 150 de centimetri. Fara taiere, tisa poate atinge inaltimi de 10 pana la 15 metri. Soiurile de tisa comuna ofera o mare diversitate de forme: unele sunt foarte inalte, in timp ce altele sunt taratoare. Astfel, Taxus baccata ‘Repandens’ poate forma o acoperire a solului care nu depaseste 60 cm inaltime.

Pe de alta parte, tisa are o longevitate exceptionala, dovada fiind ‘Yew of Fortingall’ din Scotia, un exemplar de tisa a carui varsta este estimata la peste 2000 de ani. Tisa este, de asemenea, un copac simbolic, adesea legat de vechile credinte druidice sau pagane. Reprezinta atat moartea, cat si nemurirea, aceasta din urma fiind exemplificata prin caracterul sau persistent si uluitoarea sa longevitate, fiind plantata deseori in cimitire si pe langa biserici.

Tisa are un port conic, piramidal, o silueta superba cu multe ramuri alcatuite dintr-o multitudine de frunze mici, ce ii confera un efect dens si stufos. De asemenea, are avantajul ca este ramificata chiar de la baza. Coaja sa este maro-roscata si se desprinde in solzi mici. Tisa este cunoscuta pentru lemnul sau de calitate, foarte dur, dar in acelasi timp cu o relativa flexibilitate. Lemnul are o culoare frumoasa portocaliu-rosie in centru si maro-deschis la periferie. A fost folosit inca din timpuri preistorice (arme, arcuri, sageti, diverse obiecte) si astazi este inca foarte popular printre dulgheri, lutieri si sculptori.

Tisa are un frunzis verde inchis superb, dens, format din frunze liniare, inguste, turtite, care au o lungime de 2 pana la 3 centimetri. Acestea sunt inserate intr-o spirala pe tulpina, dar dau impresia ca sunt asezate in doua randuri, pe fiecare parte. Aceste frunze persista cel putin sase sau sapte ani pe ramuri si sunt reinnoite treptat. Nu sunt parfumate si nu contin rasina. Frunzele tisei au, de obicei, o frumoasa culoare verde-inchis deasupra si verde-deschis pe partea inferioara, dar exista si soiuri cu frunze verzi spre galben, cum ar fi soiul Taxus baccata ‘David’.

Tisa infloreste la inceputul primaverii, in jurul lunii aprilie, dar florile ei sunt destul de nesemnificative, discrete. Sunt dioice – prin urmare, exista plante masculine si plante feminine (o trasatura rara pentru conifere). Plantele ce poarta flori masculine, de culoare galbena sunt dispuse in ciorchini sub crengute si elibereaza polen. Plantele feminine, ce poarta flori verzi inconjurate de solzi suprapusi asezati pe crengute, sunt cele ce vor purta fructele rosii si semintele. Polenizarea (transportul polenului catre florile femele) se face de catre vant.

Tisa este una dintre putinele conifere care nu produc conuri lemnoase (fructe uscate care contin semintele intre solzi). In locul acestor conuri, florile feminine dau un fel de fructe de padure foarte decorative, rosii, alungite si carnoase, ce ajung la maturitate in septembrie-octombrie. Din pacate, acestea sunt toxice.

Vesnic verde, tisa comuna este total nepretentioasa. De asemenea, nu are cerinte speciale privind solul. Trebuie evitata numai stagnarea apei la radacina. Tisa prefera o locatie partial umbrita, fata de umbra totala sau de o locatie insorita. In ciuda rezistentei sale la ger (-20°C), poate suferi in iernile foarte geroase, cu putina zapada. In astfel de cazuri, gradinarul va trebui sa taie lastarii uscati.

Posibilitatile decorative oferite de tisa comuna sunt nelimitate pentru gradinari. Frunzele sale fine si moi constituie un ‘material’ ce permite sa se realizeze cele mai uzuale sau excentrice forme dorite de gradinari. Inchide, deseneaza sau sculpteaza spatii, gasindu-si locul in toate gradinile si adaptandu-se la toate stilurile, stricte sau poetice, ba chiar si la cultivarea in ghivece, ca bonsai.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Juniperus scopulorum (ienuparul de stanca)

Ienuparul de stanca (Juniperus scopulorum) este un conifer vesnic verde, apartinand familiei Cupressaceae, ce reuneste specii inrudite, precum chiparosul si tuia. Prin urmare, este o specie de munte, robusta si foarte rezistenta, temandu-se totusi de vant puternic, de clime si soluri prea umede, precum si de atmosfere excesiv de calde si uscate. Nativ, o astfel de planta poate fi gasita in Canada (in sud-vestul provinciei Alberta si in Columbia Britanica), in Statele Unite (in vestul Texasului, in Oregon si in nordul Arizonei), precum si in nordul Mexicului,  unde prefera sa creasca pe terenul stancos al muntilor, la o altitudine de 500-2700 metri.

Ienuparul de stanca este reprezentat de arbusti si arbori dioici. In conditii naturale, poate avea o inaltime de 10-15 metri, un diametru al trunchiului de 2 metri si poate trai peste o mie de ani. Cu toate acestea, ienuparul care creste in gradina nu este atat de inalt si gros. La acest conifer, coroana incepe aproape de baza, forma sa este conica neregulata, in timp ce de-a lungul anilor devine rotunjita. Culoarea scoartei este maro. Tulpinile tinere sunt de culoare albastru pal sau albastru verzui. Culoarea frunzelor este verde inchis, verde-gri sau gri-albastrui. Aceasta planta are frunze in forma de ac, cu lungimea de 1,2 cm si latimea de 0,2 cm.

Soiul Blue Arrow al ienuparului de stanca este o imbunatatire a unui soi Skyrocket, cunoscut si sub numele de cedru rosu, frunzisul sau fiind mai albastrui, conform numelui (blue). De dimensiuni medii, acest ienupar se ridica intr-o coloana ingusta, imbracata intr-un frunzis fin si dens, de un gri-albastrui stralucitor. In crestere lenta, compacta si dotata cu adevarate calitati grafice, ienuparul Blue Arrow va fi perfect in aglomerari, izolate, intr-un peisaj stancos, pe fundalul unei stanci mari sau chiar plantat in grupuri de trei, pentru a marca o intrare, o alee sau imprejurimile unei piscine. Acest soi apreciaza solurile drenate, chiar stancoase, si nu se teme de prezenta calcarului in sol.

Ienuparul Blue Arrow formeaza dupa 10 ani un port frumos, ca o coloana deosebit de compacta, ingusta spre varf. Creste incet cand este tanar, cu o rata de 10 cm inaltime si 5 cm latime intr-un an. Cresterea se accelereaza pe masura ce imbatraneste. Un exemplar adult va masura aproximativ 5 m inaltime si 50-60 cm in diametru. Frunzisul sau este alcatuit dintr-un fel de solzi foarte stransi, non-spinosi, care degaja un miros rasinos si aromat. Culoarea lor este de un gri albastru distinct. Fructele sunt ca niste boabe solzoase, albastre-negre si bogate intr-un ulei esential cu virtuti terapeutice. Coaja sa maro-roscata se exfoliaza in timp.

Daca ienuparul are forma de tip coloana, atunci dupa o ninsoare abundenta, este imperativ sa indepartati zapada de pe el, scuturand-o, altfel ramurile nu pot rezista la o greutate prea mare si se rup. Pentru a preveni ruperea ramurilor, acestea trebuie stranse impreuna cu o sfoara, inaintea ninsorilor abundente, astfel incat sa fie apropiate de trunchi. Tunderea formativa nu este necesara, deoarece coroana sa are nativ o forma spectaculoasa. Daca se doreste, tunderea se efectueaza la inceputul primaverii, inainte de intrarea in vegetatie si pentru aceasta operatie trebuie aleasa o zi ploioasa.

Ienuparul de stanca este un conifer rezistent, stralucitor si elegant, plantat pe scara larga in gradinile din Europa. Se adapteaza oriunde, cu exceptia unei locatii prea aride sau excesiv de umede. Prin cresterea sa lenta va face minuni izolat, pe un terasament, langa o stanca mare sau chiar plantat in grupuri de 3, intr-un peisaj in compania altor conifere cu un port rotunjit sau stufos. De asemenea, creste foarte bine in containere.

Coroana ienuparului de stanca este destul de eficienta, datorita faptului ca este aproape perfecta din punct de vedere geometric. Poate fi folosit ca fundal pentru alte plante sau ca imagine centrala intr-o compozitie de gradina. Permanenta sa linistitoare structureaza excelent un peisaj, marcheaza aleile ca si gard viu sau se invecineaza cu terasa. Se potriveste bine cu mahonia, cu ienuparul comun acoperitor de sol sau cu ierburi avand un aspect complementar. Ienuparul este ideal pentru gradinile decorate in stil englezesc sau scandinav, dar va arata excelent si in gradinile alpine sau japoneze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Juniperus communis (ienuparul comun)

Ienuparul (Juniperus) este un conifer ce face parte din aceeasi familie Cupressaceae, ca si chiparosul (Cupressus), Chamaecyparis, Thuja si Calocedrus. Aproape 70 de specii alcatuiesc genul, daca excludem hibrizii interspecifici intalniti in stare naturala. La fel ca si chiparosii, ienuperii sunt distribuiti uniform intre lumea veche si cea noua, in timp ce Thuja si Chamaecyparis cresc nativ doar in America de Nord si Orientul Indepartat. Genul prezinta o mare rezistenta la frig si seceta, la fel ca pinii, cu care impart adesea acelasi mediu. Majoritatea speciilor de ienuperi degaja un miros specific puternic, ce radiaza din frunzis si tulpina, fiind utilizate in prepararea condimentelor si a bauturilor alcoolice.

Ca si chiparosul, ienuparul poate trai sute de ani. In locurile unde creste ienuparul, aerul este incredibil de curat. Denumirea sa din latina veche, Juniperus, a fost pastrata de celebrul botanist suedez Karl Linnaeus, aceasta fiind mentionata in scrierile lui Virgil, poet celebru ce a trait in Roma antica. Majoritatea speciilor taratoare de ienupar prefera sa creasca doar in zonele montane, in timp ce arborii acestui gen au o inaltime de aproximativ 15 metri si se gasesc in padurile din Asia Centrala si America. Dintre arbori se distinge ienuparul sirian, exemplar magnific ce poate ajunge pana la 40 de metri inaltime.

Specia Juniperus communis (ienupar comun) este un arbust a carui inaltime poate varia de la 5 la 8 metri. Coroana este densa, in forma de con si poate ajunge la 4 metri in diametru. Coaja fibroasa este de culoare maro-cenusie, in timp ce lastarii sunt maro-roscati. Frunzele verzi, ascutite, asemanatoare acelor, sunt triunghiulare. Lungimea acelor poate ajunge la 15 mm si raman pe ramuri timp de 4 ani. Inflorirea se observa in luna mai. Florile feminine sunt verzi, iar cele masculine sunt galbene. Fructele rotunde au un diametru de pana la 10 mm in diametru, cele imature au o culoare verde, iar cele mature negre-albastrui, pe suprafata lor existand un strat de rasina.

Numeroase tipuri diferite de ienupar sunt cultivate, atat in ​​aer liber, cat si in amenajarile interioare (bonsai). Majoritatea speciilor de ienupar prefera o locatie uscata, insorita si calda, fiind foarte rezistente la frig si seceta. Ienuparul comun gaseste cele mai bune conditii de viata si crestere pe soluri nisipoase, in stepe si semi-deserturi. Ienuparul nu apreciaza prea mult umiditatea solului si reactioneaza negativ la ea, frunzele sale devenind rosii pana la maro si galbene.

Tunderea ienuparului se face, de obicei, atunci cand se doreste sa se faca un gard viu din acest arbust. In caz contrar, taierea nu este recomandata. Cu toate acestea, in cazul in care doriti sa formati un tufis, trebuie sa fiti extrem de atenti, deoarece daca taiati ceva in plus, va dura foarte mult timp pentru a se reface, deoarece aceasta planta are o crestere lenta. Se recomanda taierea acelor ramuri care sunt prea lungi sau arata neglijent.

Varietatea speciilor de Juniperus communis va permite sa aveti multe optiuni pentru a crea un decor original, indiferent daca acesta inseamna o gradina contemporana, o terasa sau o gradina salbatica, in care se combina minunat siluetele unduitoare de ierburi cu estetica formelor de ienupar. Prin cresterea lor lenta, ienuperii sunt candidatii perfecti pentru a garnisi stanci mari sau pentru a structura zonele gradinii, a marca aleile sau a forma granite din garduri vii.

Ienuperii pot fi plantati izolat sau in trei exemplare, pentru a oferi un impact mai accentuat privitorului. Ienuperii taratori sunt acoperiri de sol perfecte pentru a inveli suprafete mari sau zone greu accesibile, cum ar fi diverse terasamente. De asemenea, creste foarte bine in ghivece si tolereaza taierea foarte bine, permitand crearea de bonsai atractivi. Adevaratele calitati grafice ale ienuperilor sunt esentiale in proiectarea gradinilor contemporane, ce prefera estetica formelor, siluetelor si texturilor, in dauna splendorii florilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Aronia

Aronia, planta cunoscuta si sub numele de chokeberry face parte din familia Rosaceae. Genul este format din doar doua specii, Aronia melanocarpa si Aronia arbutifolia, ambele originare din aceeasi regiune din estul Americii de Nord, fiind cultivate atat ca plante medicinale, cat si ornamentale. Printre acesti hibrizi naturali se numara taxonii Aronia prunifolia si Aronia florinbunda. Acesti arbusti de foioase, cu crestere rapida, formeaza tufe mai dense in cazul A. arbutifolia, mai mici si compacte in cazul A. melanocarpa. Pot atinge o varsta de 20 pana la 30 de ani.

Aronia este un arbust de foioase rezistent la inghet, cu ramificatie puternica, ce poate atinge o inaltime de pana la 3 metri. Sistemul sau radicular este situat foarte aproape de suprafata solului. Coroana exemplarelor tinere este foarte compacta, iar la un arbust adult poate ajunge la aproximativ 2 metri in diametru. Tulpinile tinere sunt de culoare maro-roscat care, in cele din urma, se transforma in gri inchis.

Frunzele eliptice, simple, sunt dispuse alternativ si au o margine zimtata. In lungime, ele ajung la 4-8 cm, iar in latime 3-5 cm. Suprafata frontala a frunzelor este lucioasa, verde inchis, iar spatele are o culoare albicioasa, ce este asociata cu prezenta pubescentei. De la mijlocul lunii septembrie, culoarea frunzelor se schimba in rosu-violet. Inflorescentele dense constau din flori parfumate de culoare roz-pal sau alb, care au anterele violete. Inflorirea incepe de la mijlocul lunii mai pana la inceputul lunii iunie. Fructele sunt sferice, lucioase si pot fi colorate in negru-violet sau violet. Se coc in august sau septembrie.

Dupa cum indica denumirile lor latine, A. arbutifolia are frunze lanceolate, zimtate, care seamana cu frunzele capsunului (Arbutus), iar A. melanocarpa se distinge prin ciorchinii cu fructe de padure negre (cand sunt coapte), denumirea venind de la grecescul „melanos” ce inseamna negru si „karpos” fruct. Aronia adora un sol insorit, usor umed dar prospera si in alte locatii fara dificultate. Umbra partiala si solurile sarace in nutrienti nu le diminueaza atractivitatea si randamentul, doar cresterea lor va fi mai lenta.

Tufele de Aronia sunt robuste si usor de intretinut. Sunt extrem de rezistente si tolereaza temperaturi pana la -20°C pentru o lunga perioada de timp si fara a fi deteriorate. Se recomanda o taiere de intinerire dupa 4 pana la 7 ani. Ramurile care nu mai dau prea mult fructe ar trebui taiate de jos. Pentru a creste cantitatea de fructe, este recomandat sa scurtati lastarii cu o treime din lungime. Astfel, acestia se ramifica si produc mai multe flori. Aronia nu are nevoie de ingrasamant suplimentar dar utilizarea ocazionala a compostului in primavara creste cantitatea de fructe. In perioade foarte lungi de seceta, este fericit sa aiba apa suplimentara. Plantele din containere au nevoie de udare regulata si un ingrasamant cu eliberare lenta, administrat primavara.

Arbustul de Aronia poate fi folosit izolat sau ca gard viu dar, pentru un efect mai spectaculos, se planteaza in  grupuri de 3 pana la 6 subiecti din acelasi soi. Este la fel de potrivit in jurul unei gradini de legume, formand un gard viu de fructe de padure alcatuit din afini, coacazi negri, zmeuri si agrisi. De asemenea, poate compune un gard viu atat captivant, cat si delicios, impreuna cu alti arbusti cum ar fi, de exemplu, meri, pruni si ciresi ornamentali, viburnum de foioase, caprifoi, alun de padure, gutui japonez, catina sau goji (Lycium barbarum).

Notorietatea Aroniei provine in principal din proprietatile sale medicinale, datorita continutului de antioxidanti (flavonoide, antocianine, etc.) dar si al vitaminelor C, B1, B2, fibre, etc. Consumul sau face posibila preventia si chiar combaterea bolilor cardiovasculare, a cancerului, a degenerescentei maculare, protejeaza pielea impotriva efectelor soarelui prea puternic, reduce nivelul zaharului din sange si combate imbatranirea celulelor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Weigela

Weigela este un arbust originar din estul Asiei (China de nord-est, Coreea si Japonia) si a fost introdus in Europa la jumatatea secolului al XIX-lea. Genul face parte din familia Caprifoliaceae si include o duzina de specii, dar multe soiuri au fost obtinute de catre prolificul si extraordinarul botanist Victor Lemoine in jurul anului 1865. Weigela a fost descrisa pentru prima data de Philipp Franz Siebold in Flora Japonica (1833-1850). Numele sau este dedicat chimistului si botanistului german Christian von Weigel (1748-1831).

Weigela ar fi fost introdusa in Europa de Robert Fortune in jurul anului 1842. Se stie faptul ca acest botanist scotian a furat secretul prepararii ceaiului din China, precum si al cultivarii plantelor de ceai, in timpul epopeii sale incredibile dintre 1848 si 1852. Acest arbust are o forma stufoasa, ramurile sale arcuindu-se elegant sub greutatea minunatelor flori. Frunzele opuse au un contur crenelat, sunt foioase si pubescente, cel mai adesea verzi, dar exista si soiuri cu frunze bicolore. Majoritatea au culori minunate de toamna.

Din luna mai, o multitudine de flori se deschid acoperind ramurile intr-un mod spectaculos. Rozul este cea mai comuna culoare, de la roz-pal la cea mai intensa nuanta. Florile sunt compuse din petale formand un tub ce se deschide intr-o palnie si sunt situate la sfarsitul crengutelor anuale. Acestea atrag multe insecte polenizatoare.

Weigela accepta cu usurinta transplantarea datorita sistemului sau radicular superficial. In plus, poate prospera chiar intr-un sol calcaros. Cresterea rapida este unul dintre avantajele esentiale ale acestei plante, in special pentru o gradina nou-infiintata, deoarece poate forma rapid un tufis opulent. Desigur, intr-un ghiveci mare, soiurile scunde vor face innobila decorul unui balcon sau terase.

Pentru o inflorire abundenta, Weigela va trebui plantata in plin soare. Se adapteaza si la umbra partiala, in special in zonele cu soare arzator. De asemenea, suporta vanturile care nu sunt uscate. Solurile sunt putin importante pentru ea, atata timp cat sunt bogate in humus si nu prea aride. La alegerea locatiei, trebuie sa tineti cont de dimensiunea pe care o va avea arbustul in 5-6 ani, devenit adult: cele mai mari soiuri au nevoie de 2 m latime pentru a-si desfacei ramurile. Daca va lipseste acest spatiu, este recomandat sa optati pentru soiurile mici.

La finalul infloririi (in perioada iulie-august), este recomandat sa practicati taierea de intretinere. Acest lucru ajuta la stimularea dezvoltarii viguroase a crengutelor ce vor purta in toamna mugurii florali, pentru a inflori anul urmator. Se taie crengutele din centrul tufei si cele care se intersecteaza, se indeparteaza ramurile uscate si se scurteaza tulpinile care au inflorit cu 10-20 cm. Se poate intineri arbustul taindu-l la 20 cm de sol. Este recomandat sa taiati 1/3 din crengute in fiecare an, astfel veti avea un arbust nou-nout in numai 3 ani.

Datorita popularitatii sale uriase din epoca victoriana, Weigela este vazuta in mod obisnuit ca o planta ornamentala clasica. Totusi, un gard viu din Weigela va arata la fel de bine intr-o gradina informala contemporana. Weigela este pur si simplu o planta de acoperire atemporala. In plus, va colora orice gradina fara prea mult efort. Un gard viu Weigela este foarte tolerant la taiere si treaba se poate face fara mari probleme. De la introducerea sa in gradinile din Europa, speciile de Weigela au fost in mod constant o componenta obligatorie a gardurilor vii florifere, deseori ca parte a gardurilor vii mixte. Totusi, ca gard viu unic, specificatia ornamentala a Weigelei este pur si simplu incontestabila.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Viburnum opulus (calin)

Genul Viburnum grupeaza aproape 200 de specii de arbusti, precum si cativa arbori. Cele mai cunoscute sunt, fara indoiala, Viburnum tinus si Viburnum opulus, cunoscut la noi sub denumirea de calin. Aceste specii sunt interesante pentru inflorirea lor de primavara, pentru fructele decorative si frunzele ce pot capata culori foarte frumoase in toamna. Viburnus apartine familiei Adoxaceae, o familie ce include si socul (Sambucus), fiind originar din regiunile temperate ale emisferei nordice (Asia, Europa, America de Nord), precum si din Antile, Anzi si Madagascar. Exista multe specii in Asia, in principal in China, cum ar fi Viburnum davidii, V. lantana, V. tinus sau V. opulus.

Viburnum opulus este un arbust mic, avand o forma rotunjita ce ramane decorativa pana toamna tarziu. Din mai pana in iunie, formeaza inflorescente ce sunt formate din flori albe, sterile si un rand de petale albe la periferie. Inflorescentele masoara 7-8 cm in diametru. Extrem de melifera, aceasta inflorire este urmata de fructe de padure de culoare rosie, pe care pasarile le adora.

Frunzele calinului sunt foarte decorative toamna. Verde inchis in timpul infloririi, ele devin violet la sfarsitul sezonului. Este un frunzis de foioase similar cu cel al artarului, de unde si numele opulus (ce inseamna artar in limba latina). La maturitate, calinul poate atinge 3 pana la 4 m inaltime si anvergura, fiind foarte rezistent. Poate creste atat izolat, cat si intr-un gard viu liber. In medie, calinul poate trai intre 50 si 60 de ani.

Decorativa deopotriva prin florile delicate, prin fructele intens colorate si prin frunzele sale ce adesea capata culori superbe toamna, Viburnum este planta preferata a gradinarilor. Iarna sau primavara decoreaza paturile cu florile lor generoase, albe sau roz. La final de sezon, fructele rosii, negre sau albastre creeaza o noua imagine atractiva in gradina. Apoi, cand vine toamna, frunzele speciilor de foioase sunt impodobite cu minunate culori rosii sau portocalii.

Acest fenomen se intampla in cazul speciilor V. opulus, V. lantanasi si V. plicatum. In ceea ce priveste speciile persistente, precum V. tinus, V. davidii sau V. rhytidophyllum,  acestea isi pastreaza frunzele si raman decorative chiar si iarna. Plantate intr-un gard viu, ele pot crea un ecran de protectie ce va ascunde proprietatea de ochii curiosilor in timpul sezonului rece.

Destul de usor de cultivat, soiurile de Viburnum necesita putina intretinere. Majoritatea sunt foarte rezistente si se vor descurca bine la soare sau umbra partiala. Apreciaza solurile bogate, reci si bine drenate. In general, se pot adapta la orice tip de sol, dar prefera solurile acide. Rezistente in mod deosebit la poluare – in special V. opulus, V. tinus si V. davidii – aceste specii pot fi plantate cu succes in zonele urbane sau alte zone poluate.

V. tinus si V. lantana sunt perfecte pentru a forma un gard viu, impreuna cu alti arbusti de foioase sau vesnic verzi. In ceea ce priveste soiurile V. plicatum si splendidul V. opulus „Roseum” (cunoscut sub numele de „bulgare de zapada”), acestea au flori atat de impresionante incat pot arata exceptional daca sunt plantate singure, de exemplu in mijlocul unei peluze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Tamarix tetrandra (catina rosie)

Cunoscut sub mai multe denumiri, catina rosie, pieptene sau tamaris, genul Tamarix apartine familiei Tamaricaceae si este reprezentat de arbusti si arbori mici. Acest gen uneste peste 70 de specii. Denumirea generica isi are originea in limba latina si se refera la raul Tamaris din Hispania Tarraconensis (Pirinei). In natura, Tamarix creste salbatic in Asia, Africa si in partea de sud a Europei. Acesta prefera sa creasca in deserturi si semi-deserturi, in zonele nisipoase, precum si in apropierea mlastinilor sarate. In padurile din Asia Centrala exista 15 specii de Tamarix. In muntii din Asia Centrala, poate fi intalnit la o altitudine de aproximativ 2000 de metri deasupra nivelului marii, in timp ce in Muntii Caucaz se poate gasi la o altitudine de cel mult 600 de metri.

Acesti arbusti gratiosi pot fi de foioase sau vesnic verzi. Pe langa arbusti, genul mai cuprinde arbori ce cresc stufosi, coroana lor fiind formata din tulpini in forma de tija, pe acestea existand un numar mare de frunze mici, dispuse alternativ. Frunzele alternative sunt lungi de 1 pana la 2 mm dispuse in jurul tulpinilor foarte ramificate ce seamana cu crengutele de chiparos sau Juniperus. Frunzele poarta un fel de glande ce expulzeaza sarea absorbita de radacinile infipte intr-un mediu salin.

Arborii genului Tamarix se dezvolta, odata cu inaintarea in varsta, formand trunchiuri masive, contorsionate, adesea inclinate orizontal si aplecate catre pamant, avand dimensiuni de la 3 la 5 m in toate directiile. Beneficiaza de o longevitate ridicata, ceea ce explica trunchiurile acoperite cu o scoarta solzoasa, groasa si inchisa la culoare, ce continua sa emita lastari tineri. Coaja lor este de culoare bej, uneori maro sau purpuriu inchis ca la T. tetrandra, imagine ce ofera un contrast atractiv cu frunzisul gri-verde sau verde-albastrui.

In functie de specie, inflorirea are loc primavara pe lemnul format in anul precedent. Florile hermafrodite au 4 sau 5 stamine, ceea ce face posibila, de exemplu, deosebirea speciilor tetrandra si pentandra, fiind polenizate de insecte. Inflorescentele mari in forma de panicule sau raceme sunt compuse din flori mici de culoare alba sau roz. Tamarix este o planta melifera excelenta si, prin urmare, in perioada de inflorire atrage numeroase insecte polenizatoare. Fructele sunt mici capsule negricioase.

Cel mai bun moment pentru a taia coroana arborelui Tamarix este primavara devreme si trebuie actionat inainte ca mugurii sa se umfle. Ramurile vechi cu cresteri scurte trebuie taiate neaparat, dupa doar 4 saptamani vor da lastari tineri, iar arbustul va deveni din nou luxuriant si frumos. Tamarix are nevoie de taieri de intinerire. Acestea se fac de obicei pe o ramura puternica, care este plasata cat mai aproape de baza. Oricum, cresterea tulpinilor nu ar trebui diminuata, deoarece acest lucru va reduce numarul si lungimea inflorescentelor. De asemenea, odata cu iesirea din repausul vegetativ, pot fi identificate ramuri si tulpini deteriorate de inghet, ce vor trebui inlaturate.

Arborii si arbustii Tamarix adora climatul mediteraneean pana la cel subtropical. Cresc in plin soare si incanta fiecare proprietar de gradina cu un spectacol luxuriant de flori. Ei tolereaza o locatie partial umbrita, cu conditia ca aceasta sa fie puternic luminata. Se dezvolta si intr-un sol calcaros, adaptandu-se la locatii extrem de uscate si supravietuind perioadelor lungi de seceta. Frunzele lor speciale le permit sa colonizeze inclusiv solurile saline. Deoarece este atat de rezistent, poate fi cultivat chiar si intr-un oras mare, deoarece suporta excelent poluarea.

Tamarix reprezinta un adevarat punct de atractie, imaginea sa aratand ca o cascada de flori minunate in timpul infloririi. Aspectul lor exotic si natura lor simpla fac din Tamarix o planta populara de gradina. Abundenta sa de flori nu poate fi intrecuta de nicio alta planta. Plantat solitar, devine rapid un punct focal datorita florilor sale fabuloase si portului sau gratios. De asemenea, arbustii Tamarix pot adauga un element structural eficient unui gard viu, impreuna cu alti arbusti ornamentali care infloresc in aceeasi perioada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Syringa vulgaris (liliac)

Arbust de foioase apartinand familiei Oleaceae, liliacul comun (Syringa vulgaris) este originar din sud-estul Europei si Asia (din Balcani pana in China si Japonia), unde creste la periferia padurilor sau in tufisuri salbatice crescute pe dealurile pietroase. Genul Syringa include aproximativ douazeci de specii, cea mai cunoscuta si mai emblematica fiind  liliacul comun, S. Vulgaris, specie ce include cel mai mare numar de soiuri. Botanistul francez, Victor Lemoine (1823-1911), a extins considerabil aceasta familie la sfarsitul secolului al XIX-lea, dand nastere la peste 60 de soiuri de Syringa vulgaris.

Deoarece genul nu se limiteaza doar la liliacul comun, amintim si arbustii cu frunze mici, cum ar fi liliacul chinezesc, S. chinensis si S. microphylla, specie cu frunze de dimensiuni medii si cu foarte multe flori minuscule, liliacul tardiv (Syringa prestoniae), liliacul cu flori de zambila (Syringa hyacinthiflora), un hibrid viguros, sau liliacul persan (Syringa persica) cu frunzele zimtate curios, in mod asemanator frunzelor de patrunjel. Aceste specii si soiuri cu flori parfumate nu trebuie confundate cu iasomia (Philadelphus), nici cu liliacul indian (Lagerstroemia), ambele facand parte din familii diferite din punct de vedere botanic.

Liliacul formeaza un arbust viguros, dens, cu un port vertical, stufos, rotunjit sau uneori conic, flexibil si aerisit. Formeaza spontan un tufis ramificat format din mai multe tulpini subtiri, conice, fiecare avand multe frunze, ceea ce confera liliacului un port dens. Creste viguros si destul de rapid, viteza de crestere marindu-se de-a lungul anilor, ajungand la aproximativ 50 cm pe an. Inaltimea sa variaza de la 2 la 7 m la varsta adulta, pentru o anvergura de 2-4 m.

Soiurile S. chinensis si S. persica au un port deosebit de compact, ajungand la maximum 1,80 m la maturitate, arbustii fiind mai lati decat inalti, ceea ce-i face nepretuiti pentru gradinile mici. Frunzele difera considerabil de la o specie la alta. Liliacul comun are frunze ovale de foioase. Syringa persica se deosebeste prin frunzele sale parca decupate in lobi lungi si ingusti. Lungi de 3 pana la 15 cm, frunzele apar in diferite nuante de verde, in functie de soi.

Primavara, varfurile ramurilor pline cu flori inunda acest frunzis de un verde reconfortant in aglomerari dense si parfumate. Liliacul este una dintre plantele ce ne ofera flori cu un parfum autentic si rafinat. Din aprilie pana in mai, uneori pana in iunie, apoi in septembrie, in functie de clima si specie, apar ca flori tubulare foarte mici, simple, duble sau semi-duble, formand ciorchini adunati in panicule piramidale sau conice, mai mult sau mai putin mari si rasfirate. Grupate cate doua la sfarsitul ramurilor din anul precedent, aceste inflorescente au o lungime de 4 pana la 30 cm.

Daca in limba persana, „liliac” inseamna „mov”, culoarea sa originala, florile liliacului au diverse culori: alb-pur, lila pal, roz pur pana la roz-violet, albastru deschis-mov sau chiar rosu-roz sau violet. Inflorirea dureaza de la 15 zile la 1 luna, in functie de regiune, iar unii hibrizi sunt inzestrati cu o inflorire repetata, pana la prima bruma. Foarte melifere, florile atrag un numar mare de albine si fluturi. Intens parfumate, ele formeaza buchete de primavara proaspete, dar efemere – in vaza, tind sa se ofileasca dupa doua-trei zile.

Deosebit de rezistent la ger (-25°C) si la poluare, liliacul se adapteaza in toate regiunile tarii noastre si este foarte usor de plantat la soare sau la umbra partiala, in sol obisnuit, bine drenat, chiar si foarte calcaros. Se dezvolta optim in solul drenat, deoarece se teme de excesul de umiditate si de locurile in care apa poate stagna in timpul iernii. Acest arbust deloc exigent isi gaseste locul in toate gradinile, folosit izolat, in paturi de arbusti sau lasat in forma sa naturala, in garduri vii inflorite sau chiar pe o terasa sau un balcon,  plantat intr-un container mare.

Liliacul poate rezista la vant puternic si se va adapta bine la canicula verii. Acest arbust nu se teme de frigul extrem, chiar apreciindu-l, o iarna destul de dura incurajandu-i inflorirea ulterioara. Aceasta rezistenta la intemperii ii garanteaza o viata lunga in toate regiunile. Are o durata de viata cuprinsa intre 20 si 40 de ani. Se simte excelent la soare, unde va da un numar maxim de flori, dar va tolera si o expunere partial umbrita, avand nevoie de cel putin 6 ore pe zi. Umbra ii reduce considerabil inflorirea. Tunderea de intretinere este recomandata in fiecare an pentru a mentine un port echilibrat si pentru a limita cresterea acestuia. Este mai bine sa nu tundem liliacul prea sever, ci sa favorizam o usoara reimprospatare anuala care sa favorizeze si inflorirea.

Cu natura sa versatila, liliacul isi gaseste locul in toate gradinile naturale, chiar si in cele mici, unde formeaza puncte focale captivante fiind, fara indoiala, regele scenelor de primavara. Aduce o nota de prospetime, un parfum de moda veche in orice locatie, in containere plasate pe terasa sau balcon, precum si in buchete. De asemenea, infloreste splendid in garduri vii, amestecat cu alti arbusti pentru a-si alterna florile, precum Forsythias si Buddleias. Va arata perfect in compania cununitei cu flori roz sau albe si a gutuilor japonezi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Spiraea (cununita)

Apartinand familiei Rosaceae, cununita (Spiraea) este un arbust gratios, originar din regiunile temperate ale Europei, Asiei, Americii de Nord sau Centrale. Genul Spiraea cuprinde aproximativ 80 de specii de arbusti de foioase, semi-vesnic verzi sau arbusti care cresc in zonele reci, ocazional umede, in santuri, printre roci, la marginea padurilor sau pe malurile cursurilor de apa. Genul include numeroase specii, precum cununita cu frunze de mesteacan (Spiraea betulifolia), cununita japoneza (Spiraea japonica) cu flori albe sau roz sau Spiraea billardii cu varfuri roz, care infloresc in timpul verii, Spiraea arguta si cununita miresei (Spiraea vanhouttei), cu splendide flori albe de primavara.

Cu o  crestere medie spre rapida, acest arbust are un port stufos, erect si compact, ce formeaza o tufa densa, mai mult sau mai putin rotunjita, variind de la 0,5 m pana la 3 m inaltime, pentru o anvergura de maxim 2,50 m pentru cele mai inalte soiuri. Unele, precum Spiraea x vanhouttei, au un port similar unei fantani arteziane, ale carui ramuri se curbeaza elegant la capete, pana aproape de pamant. Cununita se dezvolta de-a lungul anilor in tufisuri mari, impenetrabile.

Frunzisul cununitei formeaza un fundal verde, compact si atractiv atat primavara, cat si toamna. Frunzele de foioase, usor zimtate, simple sau grupate, apar primavara devreme pe numeroasele ramuri subtiri si erecte. De la 1 la 12 cm lungime, frunzele sunt de la ovale pana la lanceolate sau taiate, unele fiind similare cu cele ale mesteacanului pitic. Alte soiuri (Goldflame, Gold Carpet sau Gold Princess) au un frunzis auriu sau aramiu, schimbator la culoare in functie de anotimp, trecand prin toate nuantele de portocaliu, rosu aprins si violet, din primavara pana toamna tarziu.

Indiferent daca este de primavara sau vara, inflorirea cununitei este spectaculoasa si foarte abundenta. Din martie pana in iunie sau din iunie in septembrie, in functie de specie, cununita este acoperita in intregime cu o multitudine de flori de un alb-pur, roz-pal sau roz-zmeura, ce impodobesc frunzisul timp de cateva saptamani. Dintr-un tufis dens apar mici flori, grupate in umbele de-a lungul ramurilor anului precedent (pentru cununitele de primavara), in grupuri mici aplatizate (corimburi) de 3 pana la 20 cm latime sau in varfuri dense de 10-20 cm lungime, la capetele ramurilor, pentru cununitele de vara. Staminele lungi ce ies din flori dau adesea un aspect pufos acestor inflorescente atat de apreciate de insectele polenizatoare.

Cununita este unul dintre putinii arbusti care infloresc in mijlocul verii. Aceasta inflorire prelungita se repeta la sfarsitul verii sau la inceputul toamnei, la cununita de vara. In unele cazuri, inflorirea este atat de masiva, incat greutatea florilor indoaie crengile incarcate cu flori pana la sol. Inflorirea este urmata de fructe de minim interes, dar foarte populare pentru pasari.

Cununita se cultiva fara dificultati deosebite,  la soare sau la umbra partiala pentru soiurile cu frunzis auriu, in orice sol racoros si bine drenat. Rezistand la temperaturi minime de pana la -25°C, ea creste foarte bine in toate regiunile dar, in conditii nu prea aride. Pentru o reprezentanta a familiei Rosaceae, este foarte rezistenta, insensibila la boli si daunatori.

Cununita este ideala pentru compunerea unui gard viu sau in paturi de arbusti, asociata cu plante perene de-a lungul aleilor, ori chiar izolata ca si punct focal intr-o rocarie sau ca saltea de plante pentru speciile acoperitoare de sol. Va creste foarte bine chiar si in containere plasate pe terase si balcoane. Considerata o planta sacra de catre druizi, inca din perioada Renasterii, cununita este recunoscuta si pentru proprietatile sale de vindecare si tonifiere.

Dintre speciile si soiurile principale, amintim cununita miresei, cu flori mici, albe, ce infloreste in lunile mai si iunie, ajungand la 2 metri inaltime si 2,5 m latime. Alaturi de aceasta, mentionam Spiraea x billardii cu flori roz ce infloresc in iulie, Spiraea betulifolia sau Spiraea cu frunze de mesteacan si Spiraea japonica cu flori roz sau albe, specie ce a dat nastere multor soiuri cu frunzis auriu sau chiar aramiu toamna.

Dezvoltarea modesta a speciei Spiraea japonica (1 m inaltime maxima), permite utilizarea sa in gradinile mici. Cele mai pitice soiuri (Nana, Little Princess) pot fi folosite la acoperirea solului sau in ghivece. Acest arbust va prospera in plin soare unde infloreste cel mai bine, desi tolereaza umbra partiala, preferata de cununita cu frunzis auriu. Nu foarte pretentioasa pentru natura solului, cununita creste in orice sol obisnuit, neutru sau acid dar fara umiditate excesiva si bine drenat. Se adapteaza, de asemenea, la soluri mai sarace si mai aride suportand, de asemenea, pe cele calcaroase (cu exceptia speciei Spiraea billiardii).

Extrem de versatila, cununita isi are locul in toate gradinile. In paturi sau garduri vii libere, trebuie sa acordati celor mai impunatoare soiuri spatiul necesar pentru a se dezvolta pe masura. Cununitele cu o dezvoltare mai modesta sunt ideale intr-o gradina mica sau plantate in grupuri de cate trei, izolate pe o peluza. Formele lor pitice formeaza acoperiri de sol excelente pe o panta, dar si granite de masive, precum si garduri vii in miniatura, adaptandu-se foarte bine si la cultura din ghiveci de pe balcon sau terasa.

Cu o inflorire abundenta si cu vegetatia lor foarte densa, cununitele sunt la fel de pretioase intr-o scena de primavara, ca si in peisajele de vara. Cununitele de vara sunt asociate excelent cu alti arbusti mari cu inflorire estivala, Buddleias, Tamarix tetrandra sau trandafirii cu flori mari. Speciile cu inflorire de primavara vor face minuni impreuna cu toate soiurile de liliac, Philadelphus coronarius, Deutzia, Viburnum sau Berberis. Cununitele cu inflorire alba sunt elemente fundamentale ale gradinilor romantice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Sambucus (soc)

Cunoscut si sub numele de elderberry, socul (Sambucus) este un arbust ce creste spontan in medii naturale imbogatite cu azot. Numele sau provine din cuvantul elen „sambuke”, ce inseamna un instrument muzical de genul fluierului. Din timpuri antice, fluierele au fost facute din ramuri batrane de soc, deoarece canalul medular neobisnuit de mare din centrul acestora putea fi scobit cu usurinta.

Socul apartine familiei Adoxaceae, a plantelor cu flori ce au un parfum asemanator celui de mosc. Genul a fost plasat pana nu demult in familia Caprifoliaceae dar a fost reclasificat recent, datorita similitudinilor genetice si morfologice cu plantele din genul Adoxa. Exista in total aproximativ 10 specii de soc la nivel mondial, distribuite pe toate continentele. Acestea cresc nativ in regiunile temperate si subtropicale, precum si in regiunile montane, mai reci, de la tropice.

Preferatele gradinarilor sunt speciile Sambucus nigra (soc negru sau comun), Sambucus racemosa (soc rosu), Sambucus canadensis (socul canadian sau american), precum si socul pitic arbustiv sau semi-arbustiv (Sambucus ebulus). Nativ, socul comun creste preferential in soluri moderat umede, bogate in azot si humus. Locatiile naturale sunt de obicei partial umbrite, la marginile padurilor, in timp ce socul rosu prefera locatii similare dar la altitudini ceva mai mari (de pana la 2000 m), iar Sambucus ebulus colonizeaza terasamentele si malurile raurilor.

Arbustii de soc cresc in pozitie verticala si formeaza o coroana putin ramificata, ce devine mai larga odata cu inaintarea in varsta. Viteza de crestere a socului comun poate fi considerata un mare avantaj pentru gradinile nou infiintate, socul devenind un arbust adult dupa numai 5-6 ani, ajungand rapid la 3 pana la 6 m inaltime si 2 pana la 4 m latime. Socul rosu este ceva mai mic, nedepasind 4 m inaltime. Ambele specii rezista la temperaturi de pana la -25°C.

Fiind printre primele ce apar primavara, frunzele de soc sunt opuse, au cinci pana la unsprezece foliole cu margini zimtate si nu au culori de toamna. La fel ca si scoarta, acestea degaja un miros neplacut si intepator. Culoarea florilor variaza, acestea fiind albe sau roz, in functie de specie si varietate. Ele apar in perioada mai-iunie, au un parfum captivant si mult nectar, fiind bucuria insectelor polenizatoare. Florile stau in panicule mari, la capetele lastarilor laterali.

De-a lungul verii, din flori se dezvolta fructe de padure mici, negre si foarte suculente. Acestea contin sambucina, o substanta toxica, ce poate provoca disconfort digestiv atunci cand se consuma cantitati mari de fructe crude. Cand este incalzita la foc, sambucina se descompune fara a lasa reziduuri. Fructele socului rosu sunt, asa cum sugereaza si numele, de culoare rosie. Sunt mai otravitoare decat cele ale socului negru, dar pot fi transformate si ele cu usurinta in gem dupa ce au fost preparate la foc.

Socul este o importanta planta medicinala, cultivata din cele mai vechi timpuri. Nu numai fructele de padure sunt folosite, din florile bogate in nectar (proaspat culese sau uscate) se poate face un delicios sirop, precum si revigoranta bautura racoritoare denumita socata. De asemenea, florile se pot administra sub forma de ceai impotriva febrei si a racelii. Sucul din fructele socului este o reala bautura energizanta: contine vitaminele A, B si C si mult potasiu. Potrivit unei legende, se spune ca socul are puteri magice, protejand casa de stihiile naturii, cum ar fi fulgerele.

Pentru o gradina ce se vrea captivanta, alegerea unui soc va fi intotdeauna inteleapta. Soiurile cu frunze intunecate, cu flori roz, precum Black Tower, sunt impresionante. In mediul urban, cat si rural, socul este folosit deseori in garduri vii libere, oferind contraste surprinzatoare in compania unor arbusti precum Physocarpus sau Berberis, in partea inferioara a paturilor de flori sau pentru a garnisi terasamente, atunci cand este lasat in forma de tufis. Poate fi plasat izolat, in plin soare sau la umbra partiala, insotit de plante perene si bulbi de primavara. Soiurile cu dezvoltare redusa pot fi cultivate in ghivece, silueta lor usoara si gratioasa impodobind elegant un balcon sau o terasa.