Bradul de Arizona

Abies lasiocarpa Compacta este o varietate piramidală îngustă, de dimensiuni potrivite, de brad de Arizona, cu o structură densă și frunze lungi, moi, vii,  de culoare albastră.

Coniferele pitice sunt elementul perfect de decor care se potrivește în toate grădinile indiferent de stilul acestora sau de dimensiunile lor. După 10 ani, un specimen maturat va măsura un înălțime de 4,5 metri cu un diametru al coroanei de 75 cm, cu o rată de creștere de 20 cm pe an.

Abies lasiocarpa Compacta se plantează în sol umed, dar bine drenat, moderat acid. Plantarea se recomandă ca și la celelalte conifere sa se facă în perioada de primavară sau toamna dacă folosim puieți cu rădăcina neprotejată. În cazul în care folosim puieți livrați de către Grădina Verde, atunci plantajul se poate face în toate perioadele anului. 

El provine din regiunile muntoase din vestul Americii de Nord.Foarte greu, își va păstra bine ramurile inferioare într-o poziție deschisă, cel mai bine în climatul mai rece, pe solul adânc și fertil .

Acest soi provine din răsaduri selectate în 1927 de Jan Boer Nursery , un cercetător din Olanda.

Acest arbust poate fi plantat solitar în grădini sau pentru un un efect extraordinar, de invidiat, se va planta în ghivece mari de ceramică care pot fi așezate și pe terese. Desigur că acest conifer deosebit se va potrivi de minune printre florile multicolore din grădina ta, precum coada șoricelului, anemone, căldărușa, păștița, sau calcea calului . Și de ce nu, în perioada Crăciunului poți avea bradul împodobit chiar în gradina.Bradul de Arizona este un conifer adorat și îndragit de grădinari și de iubitorii de plante. Frumusețea coniferului se reflectă prin aspect, formă, frunze și culoare care rămane proaspată pe tot parcursul anului. El este ideal ca element decorativ pentru grădinile mici, se poate planta în parcuri sau în ghivece mari.

Nu este necesară nici o tăiere dar poate fi condus în forme topiarice.

Căpșunul remontant

Soiurile de căpșun remontant nu sunt folosite  în plantațiile comerciale pentru că produc din iunie până în octombrie dar nu dau producții mari la un moment dat pentru a fi rentabile ca afacere. Pentru grădina de lângă casă sunt însă o alegere foarte înțeleaptă. Căpșunile remontante sau cu mai multe sezoane de coacere (e destul de greu de tradus englezescul everbearing) au în general fructe mai mici decât al căpșunilor comerciale cu coacere de iunie dar sunt gustoase și foarte ușor de cultivat. Au rezistență crescută la boli, frunze mari, oblate care acoperă bine solul și produc o mulțime de stoloni fiind foarte ușor de înmulțit. Există mai multe soiuri. AKCENT este brevetat de compania Niwa din Polonia. Fac fructe de mărime medie (cca 10 grame o căpșună) în formă de inimă și cu o culoare roșie închisă, strălucitoare. Pot fi cultivate pe straturi în mod obișnuit, pe biloane acoperite de folie sau în vase. Sunt rezistente la boli dar ar trebui tratate cel puțin preventiv cu zeamă bordeleză.

Coacăzul negru

Despre binefacerile coacăzului negru s-au scris mii de pagini. Consumate ca atare în stare proaspătă sau preparate sub formă de sucuri, siropuri sau dulcețuri, coacăzele negre ajută mult digestiei, contribuie la menținerea greutății corporale, la întărirea sistemului imunitar și la tratarea unor afecțiuni respiratorii sau renale. Cultivarea coacăzului negru nu este dificilă. Dacă îi asigurăm un sol cu o textură medie, lutoasă, fertilizat cu gunoi de grajd, fie că îl plantăm la soare sau la umbră, coacăzul se va dezvolta și va fructifica frumos fără alte nevoi speciale. Ceea ce este important este să îi facem tăierile corect. După ce tufa s-a format va fi necesar să avem în vedere îndepărtarea tulpinilor mai vechi de 5-6 ani astfel încât tufa să rămână suficient de deasă dar nu aglomerată și cu tulpini destul de tinere. Sunt necesare tratamente pentru prevenirea apariției bolilor specifice (antracnoza, rugina, fainarea), dar se pot alege tratamente bio-zeama bordeleza, apă de urzici etc.

Sunt câteva soiuri deosebit de valoroase de coacăz negru cum ar fi GOFERT, RUBEN, TIBEN, TISEL, POLARES. In afara productivității mari, aceste soiuri sunt apreciate pentru faptul că sunt lipsite de gustul foxat, neplăcut pe care îl au fructele din soiurile mai vechi, cunoscute prin grădinile bunicilor.

Pentru a putea achizitiona coacaz negru CLICK AICI

Alunul

Alunii se pretează pentru cultivare în majoritatea zonelor din țară. Au o ușoară sensibilitate la înghețurile târzii având în vedere faptul că înfloritul se desfășoară în cursul lunilor ianuarie-februarie, dar dacă se plantează într-un loc ferit, pot fi cultivați de la câmpie până în zonele montane. Preferă solurile fertile, revene dar fără exces de umiditate, cu textură lutoasă la luto-argiloasă și cu un pH neutru până la ușor alcalin. Pot fi crescuți sub formă de tufe dar se recomandă a fi conduși sub formă de arbori cu o singură tulpină pentru a ușura recoltarea și punerea mai bună în lumină a fructelor. Alunii cresc și la umbră dar puse în soare fructele vor fi mai mari și mai gustoase. Există multe soiuri de aluni și este bine să avem mai multe soiuri în grădină pentru o polenizare mai eficientă:

Fertille de Nothingam crește și pe solurile grele, calcaroase, este rezistent la secetă. Alunele sunt mari și mai alungite decât modelul alunii de pădure.

Webb’s Prize – soi englezesc foarte apreciat, cu alune foarte gustoase, rotunde, grupate în ciorchini.

Rod Zellernoot – alun cu frunze roșii și alune mari, alungite, gustoase.

Pentru a putea achizitiona aluni CLICK AICI

Cornul

Fructele roșii (coarne) aromate  dar astringente se pot consuma și în stare proaspătă dacă sunt bine coapte dar cel mai frecvent sunt utilizate pentru siropuri și dulcețuri. Substanțele active din coarne sunt cunoscute pentru efectele curative deosebite în caz de febră sau diaree. Planta poate să crească sub formă de tufă sau arbore pitic. Se pretează bine la tăieri dar crește destul de încet iar lemnul este greu și dur, apt pentru cozi de unelte. Cu răbdare, în mulți ani, cornul poate fi modelat sub forma de arbore de dimensiuni medii (pană la 5-6m) cu tulpina dreaptă și coroana formată în formă sferică sau palmetă. Se pot realiza și garduri vii dese și impenetrabile datorită lemnului tare. Înflorește timpuriu, la sfârșitul iernii, fiind unul dintre primii vestitori ai primăverii, florile mărunte galbene având un efect decorativ deosebit. Decorative sunt și fructele care încep să se coacă din luna august. Cornul cere soluri revene, fertile și crește la fel de bine în soare ca și la umbră. Este în general liber de boli și dăunători. Dacă se formează ca arbore cu o singură tulpină trebuie avută în vedere îndepărtarea în fiecare an a lăstarilor de la baza tulpinii.

Pentru a putea achizitiona corn CLICK AICI

Schisandra

De regulă vițele sunt mai sensibile la geruri dar această viță venită din nordul Chinei (Manciuria) este deosebit de rezistentă la temperaturile scăzute și poate fi cultivată în toate zonele țării. Este o viță de vigoare medie, cu creșteri anuale de maxim 4 metri, de regulă lăstarii laterali cresc cam 1-2 m de la tulpina principală. Se cultivă pe pergole, poate îmbrăca ziduri sau dacă se dorește a înființa o mică plantație – pe sârme întinse pe șpalieri ca vița de vie. Fructele sunt boabe roșii grupate în ciorchini și se coc la sfârșitul verii. Gustul este extrem de complex, un amestec de amar cu dulce-acrișor și înțepături ușoare de piper – chinezii îi spun fructul cu cinci gusturi. Fructele se pot consuma proaspete sau uscate. Cel mai frecvent sunt utilizate pentru a face ceai sau în tincturi. Consumul de schisandra are multiple beneficii: stimulează memoria, crește vigoarea organelor sexuale, este stimulator digestiv și revigorant al ficatului, atenuează depresia și protejează pielea. Este ușor de cultivat, se curăță în același mod ca și vița de vie și nu este predispusă la îmbolnăviri sau atacuri de dăunători.

Afinul roșu

Majoritatea dintre noi îl cunoaștem sub denumirea de merișor dar deoarece acest cuvânt este utilizat pentru identificarea prea multor plante fructifere, considerăm că este mai bine să îl evităm. Vorbitorii de engleză preferă să îi spună cranberry și sub acest nume poate fi găsit cel mai frecvent pe piață. Întrucât este înrudit direct cu afinul de cultură (Vaccinium corymbossum) și cu afinul de pădure (Vaccinium myrtillus), considerăm că denumirea de afin roșu i se potrivește perfect. Se cunosc o mulțime de beneficii ale fructelor, combate bacteria Helicobacter pilory care este asociată cu multe boli grave ale stomacului, inclusiv cu cancerul, vindecă diarea, ajută la oprirea sângerărilor gingivale și tratează paradontoza. Trebuie cultivat pe soluri acide și iubește foarte mult nisipul astfel că o combinație de tubă cu nisip ar fi substratul ideal. Se poate cultiva pe straturi înălțate și în vase. Plantațiile profesionale se fac pe locuri joase care se inundă înaintea recoltării iar fructele care au pungi cu aer se ridică la suprafața apei de unde se strâng cu ușurință.

Afinul american

Se deosebește de afinul pe care îl cunoaștem din pădurile noastre și care este comercializat la marginea drumurilor vara (Vaccinium myrtillus) în primul rând prin faptul că tufa este înaltă până la 1,5 m spre deosebire de afinul de pădure care este o tufă joasă ce formează covoare pe solurile acide montane. Ca și afinul de pădure, afinul de cultură sau afinul american (Vaccinium corymbosum) crește pe soluri acide, cu pH cuprins între 4,8-5,5, fertile, afânate, cu aport consistent de substanță organică, turba de sphagnum fiind un excelent substrat pentru creșterea afinului. Se plantează în plin soare și se asigură umiditatea suficientă în sol, solul trebuie să fie în permanență reavăn. Există numeroase soiuri de afin. În afara mărimii, gustului și aromei fructului, aceste soiuri se diferențiază unele față e altele prin epoca de recoltare. Se deosebesc astfel soiuri timpurii (Duke, Hanah Choice), soiuri de sezon (Bluecrope, Chandler) și soiuri târzii (Nelson).

Pentru acizitionarea de afini CLICK AICI

Afinul siberian

Deși face parte din familia Caprifoliaceae, fiind direct înrudită cu binecunoscuta Palma Maicii Domnului, în limbajul comun am ales să îi spunem afin siberian datorită câtorva asemănări pe care această plantă le are cu afinul – frunzele sunt mici, alungite, verzi închis și lucioase, tufa rotundă cu ramuri pornind de la nivelul solului și fructele albastre, tomentoase, moi, alungite spre deosebire de cele ale afinului care sunt rotunde dar asemănătoare ca textură, fiind mâncate la fel ca și afinul cu tot cu sâmburi. Afinul siberian este foarte rezistent la ger și spre deosebire de afinul de cultură nu necesită pH acid al solului. Crește în orice sol de grădină dar pentru a avea creșteri viguroase și fructificație bogată solul trebuie să fie bogat în substanțe organice, afânat și suficient de umed. Dacă nu locuim într-o zonă premontană cu ploi abundente este bine să ne gândim a monta un sistem de irigație cu picătura atunci când înființăm plantația. Soiurile Karina, Atut și Duet sunt soiuri relativ comune și larg răspândite printre cultivatorii casnici întrucât nu au sensibilități majore față de boli și dăunători și nu necesită un nivel avansat de cunoștințe pentru o bună întreținere.

Pentru achizitionarea unui afin siberian CLICK AICI

Ulmul pletos

Această varietate a fost selectată în cadrul speciei Ulmus glabra – ulmi cu scoarța netedă (de aici vine și denumirea de glabra), cu frunze mari, adeseori cu 3 vârfuri acuminate, aspre, asimetrice la bază. Varietatea Camperdownii nu se înmulțește din semințe, arborii se altoiesc la diverse înălțimi pe o tulpină de ulm obișnuit, de la punctul de altoire ramurile se arcuiesc larg și cresc în jos. Trebuie făcute mai multe tăieri în primii ani după altoire pentru a obține o coroană deasă. Umbrela de crengi formată astfel este deasă, frunzele mari realizând un clopot impenetrabil. Arată foarte bine și iarna după căderea frunzelor, mai ales când ramurile se încarcă de promoroacă. Ulmul cu frunza mare este în general iubitor de soluri fertile iar în cazul înghețurilor târzii poate suferi de gelivuri la nivelul scoarței. Denumirea acestei varietăți vine de la numele casei Camperdown din Scoția unde copacul a fost descoperit în jurul anului 1850.  Se pretează foarte multor stiluri de grădini, ca element izolat.