Publicat pe

Minunata diversitate a magnoliilor

Originare din Asia de Est și de Sud, magnoliile, s-au răspândit treptat cam peste tot pe Terra, fiind îndrăgite și apreciate mai ales de către doamne și domnișoare, grație frumuseții lor și a parfumului diafan plăcut, care poate persista zile întregi.

Genul Magnolia, este considerat un gen străvechi, despre care se presupune că ar fi apărut înainte de apariția albinelor; la început polenizarea făcându-se de către gândaci. Cuprinde peste 200 de specii ce diferă între ele ca mărime, formă, culoarea florii și tipul de habitat. Aparțin familiei Magnoliaceae ce a fost numită așa după numele botanistului francez Pierre Magnol care, a decis să transplanteze un arbore de magnolie în Europa, acum mai bine de 300 de ani. Un alt lucru important despre magnolii este acela că nu au petale sau sepale; în schimb, au ceva numit „tepals”, care este o combinație de petale și sepale.

Magnoliile sunt cu adevărat frumoase. Se poate argumenta că sunt un tip de floare pe care toată lumea o recunoaște și o iubește. Magnoliile pot crește fie sub formă de copaci, fie sub formă de arbuști, iar florile sale pot fi roz, roșii, galbene, albe sau violete.

Crezi că știi magnoliile? Mai gândește-te. Există nenumărate specii de magnolie, fiecare cu florile sale frumoase și distinctive și le iubim pe toate. De la magnolie cu frunze mari, la magnolie farfurioară și orice varietate ar fi, ne trezim tânjind să le vedem înflorirea și să ne bucurăm de parfumul lor dulce în grădinile noastre.

Deci, știi cum să identifici toate florile de magnolie diferite pe care le vezi? Poți distinge între o magnolie de tip crin și o magnolie tip farfurie? Ce zici de o magnolie stea și o magnolie Loebner? Unele sunt mai complicate decât altele, dar cu puțină practică, vei deveni un expert referitor la magnolii în cel mai scurt timp.

Analizați aceste flori de magnolie, dintre cele pe care urmează să vi le prezint în acest articol, și vedeți dacă recunoașteți în grădinile din zona dvs. vreuna din ele:

  1. Magnolia macrophylla

Cunoscută în popor drept, „magnolia cu frunze mari”, este foarte frumoasă și decorativă!

 

 

 

 

 

Florile de magnolie cu frunze mari sunt albe, cu segmente lungi de flori care sunt adesea pătate de roșu. În unele cazuri, poate avea nuanțe subtile de roz-violet ce, sunt prezente pe tot cuprinsul petalelor, în timp ce în alte cazuri, pete de roșu-violet intens pot fi găsite lângă baza florii, unde petalele se întâlnesc cu staminele din centru florii. După cum sugerează numele lor, aceste magnolii au frunze uriașe care pot crește oriunde de la 30 la 91 de cm lungime.

 

 

 

  1. Magnolia acuminata.

Varietățile acestei specii mai sunt cunoscute în popor sub denumirea de „magnolia castravete”, și poate crește în condiții favorabile de mediu, până la înălțimi cuprinse între 18-24 m, iar în lunile de vară produce flori în nuanțe de galben și galben-verde. „Brenas” are flori de un galben intens, „Koban Dori” este galben canar, iar M. acuminata subcordata are flori mari, cu parfum de lămâie. Acești copaci sunt cultivați în principal pentru frunzișul lor, mai degrabă decât pentru florile lor, care de obicei se amestecă.

  1. Magnolia lilliflora

Numele comun al acestei magnolii, „magnolie tip floare de crin” precum și numele său științific, Magnolia lilliflora, vorbește despre florile grațioase ale copacului, în formă de lalele, asemănătoare cu crinul, care au petale alungite, de culoare violet la exterior și alb crem la interior excepție făcând varietățile  Gracilis și O’Neill din cadrul acestei specii, ce au flori violet și roz.

  1. Magnolia x loebneri

Această magnolie, este rezultatul hibridizării a două specii de magnolii și anume: M. kobus (japoneză) și M. Stellata, de care s-a ocupat îndeaproape botanistul german Max Lobner, cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial, căreia îi poartă și numele, iar prima înflorire a acestui hibrid a avut loc în preajma anului 1917. Florile acestui tip de magnolie cu frunze caduce (căzătoare), seamănă cu cele ale magnoliei stea. Aceste flori, totuși, sunt distanțate mai departe pe copac, iar segmentele lor de flori, care au formă de bretele, sunt chiar mai lungi și mai late decât cele ale M. Stellata, varietatea Balerina este roz și parfumat, în timp ce, florile varietății Merrill sunt albe.

  1. Magnolia sieboldii

 

Această specie de magnolie, provine din Japonia, fiind cunoscută cu denumirea de „magnolie de Oyama” Este o specie compactă de magnolie, cu frunze căzătoare. M. sieboldii are flori albe, parfumate, în formă de cupă, în interiorul cărora se găsesc izbitoare stamine în nuanțe purpurii și aurii sau purpurii și verde. După scuturarea florilor, apar fructe roz de formă ovală, care se deschid toamna pentru a dezvălui uimitoare semințe portocalii și roșii. Varietățile Harold Epstein și Michiko Regne din cadrul speciei, produc flori semi-duble.

  1. Magnolia x soulangiana

Ca și în cazul Magnolia x loebneri, și aici avem de-a face cu o hibridizare între două specii de magnolie și anume: agnolia denudata x Magnolia liliiflora. Acest tip de magnolie, cu frunze căzătoare, este cunoscuă și sub denumirea de „magnolia arbore de lalele”; „magnolii chinezești” ori, „magnolia farfurioară”. Acești copaci de magnolie produc flori parfumate, rotunjite, în formă de cupă, în nuanțe de alb, roz și violet. Înfloresc de la sfârșitul iernii până la primăvară, de multe ori înainte ca frunzișul să își facă apariția. „Alexandrina” produce flori care au centrele albe și exteriorul violet, „Liliputianul” are flori roz și albe, iar „Rustica Rubra” are flori uriașe roșiatice-violet.

  1. Magnolia grandiflora

Această magnolie veșnic verde, cunoscută și sub numele de „magnolie de sud”, poate fi identificată prin frunzele sale netede, groase și lucioase și prin florile albe, mari, în formă de cupă, având 6 petale groase, mai late spre vârf și foarte parfumate. Înflorește vara și este considerată drept floarea simbol a statelor Mississippi și Louisiana. În zonele unde clima îi este favorabilă, poate ajunge chiar până la o înălțime de 30 m. Are o creștere densă de frunze, care sunt alterne de aproximativ 13- 26 cm lungime.

  1. Magnolia stellata

Este denumită popular „magnolia stea”, datorită florilor sale în formă ca de stea. Această specie de magnolie, produce flori distinctive cu grupuri de petale lungi.Acest tip de magnolie este mai mic, atingând înălțimi de până la 4,5 până la 6 m și lățimi de aproximativ 3 până la 4,5 m, în diametru la maturitate. Datorită dimensiunii sale, această specie poate fi cultivată ca un arbust mai mare sau un copac mai mic. Dacă ar fi să facem o trecere interesantă în revistă fie și doar asupra culorii florilor, a câtorva dintre varietățile acestei specii de magnolia, vom observa un spectru foarte diversificat de nuanțe de culori, de la o varietate la alta astfel: Varietatea Centennial, are flori albe, varietatea Jane Platt înflorește în nuanțe de roz-trandafiriu, iar varietatea Nufărul produce muguri roz și flori albe parfumate.

  1. Magnolia virginiana

O altă magnolie care este nativă din sud, magnolia Sweetbay are un aspect compact, fiind mai mică și mai rezistentă la frig, comparativ cu ruda sa apropiată M. grandiflora. Are flori albe-crem, cu stamine galben-verzui și frunze lucioase de culoare verde închis. Deoarece acest copac va crește doar până la 3 până la 6 m înălțime și lățime, este o selecție excelentă pentru terase și pe lângă alei ori, plantată între combinații de flori și plante deosebite. Acest copac este veșnic verde în climatele de coastă blânde și cu frunze căzătoare, în locurile cu ierni mai reci.

  1. Magnolia tripetela

Această magnolie mai este cunoscută sub denumirea de „magnolie umbrelă”, și are frunze ce pot depăși chiar și 3 m, apar grupate asemănător spițelor unei umbrele la capătul superior al tulpinilor. Apreciază mai mult semi umbra, dar va crește bine și în plin soare, în special în climatele nordice, unde soarele nu are aceeași putere ca în regiunile mai sudice, atât timp cât solul este menținut umed pe cât posibil. Este un copac mic, adesea cu mai multe tulpini, care de obicei crește până la 9 m înălțime, dar poate crește chiar și până la 13,7 m. Înflorește primăvara și are flori albe, de 15,2-25,4 cm în formă de cupă cu miros dulce plăcut. Fiecare floare are 6 până la 12 tepale asemănătoare petalelor, care sunt mai apoi urmate de un fel de fructe în formă de con alungit, de culoare roșu-roz de aproximativ 10 cm, ce se coc toamna. Scoarța de culoare cenușie, este subțire și netedă.

  1. Magnolia denudata

Este originară din China, și mai este cunoscută sub denumirea populară de „magnolie de Yulan” ce are de obicei o creștere verticală, dar cu trecerea timpului se mai rotunjește și își mai răspândește ramurile către exteriorul coroanei. Această specie de magnolie are flori albe parfumate, având petale ce prezintă o creștere verticală, foarte asemănătoare cu lalelele, ca aspect. Florile sunt adesea cu o nuanță violetă acolo unde floarea se întâlnește cu tulpina ei. Varietatea de magnolie numită Double Diamond, din cadrul acestei specii spre exemplu, este o selecție cu o înflorire generală mai puternică decât restul, ceea ce o face o alegere frumoasă și deosebită pentru plantarea pe lângă terase, în straturi de flori divers colorate sau pe lângă alei.

de Ionuț Cenac

Publicat pe

Cum să readuceți la viață un conifer în uscare

Coniferele, dintotdeauna foarte apreciate de către om, și adesea luate în cultură datorită aspectului lor foarte elegant și impunător pe care îl au indiferent de sezon, dar mai ales iarna;sunt o alternativă nemaipomenită de a aduce o pată de culoare în albul infinit al zăpezii, grație frunzișului lor veșnic verde, indiferent de anotimp.

Numele de conifere, derivă de la conurile pe care le poartă și includ copaci și arbuști precum: brad, pin silvestru, zadă Europeană, tisă, molid etc. Apreciate atât pentru utilitatea lor decorativă de înfrumusețare a spațiilor unde sunt amplasate, cât și pentru utilizările lor practice în scop medicinal (în acest sens menționăm mugurii de brad, pin, molid, utilizați în obținerea acelui sirop dulce, cu rol în tratarea tusei) etc., ori chiar cu ocazia Crăciunului, celebrul brăduț de Crăciun, este tot un conifer. De asemeni, coniferele sunt cel mai mare absorbant de carbon din lume și sunt esențiali pentru producția de cherestea și hârtie. Pădurile de conifere au efect igienizant, purificând aerul pe suprafețe mari. Speciile de conifere sunt, de asemenea, o sursă importantă de hrană și un habitat pentru fauna sălbatică, așa că este păcat dacă trebuie să tăiați un copac fie el și bolnav uneori.

Cu toate acestea, indiferent cât de dragi ne-ar fi, și ce utilitate ar putea să aibă, se pot îmbolnăvi și ele, în ciuda rezistenței lor aparente. Cred că, nu de puține ori cei ce îndrăgiți aceste specii și le aveți în grijă, ați întâmpinat și o serie de probleme, cum ar fi și aceea în care, verdele strălucitor al acelor coniferelor dumneavoastră începe să capete culoarea de un maroniu bolnăvicios. Este clar că ceva nu este în regulă. Imediat apare în acea situație și întrebarea firească: ce aș putea face pentru a-l salva?

Poate fi și semnul unor carențe de elemente din sol, dar mai pot fi și o serie de alți factori care să ducă la acest lucru.

Să privești pur și simplu cum un copac atât de impunător și frumos precum un conifer se usucă, nu este deloc distractiv. La urma urmei, oamenii plantează acești copaci magnifici pentru a se bucura de ei, să rămână și să dăinuie peste generații. Dar, dacă luați în considerare să vă tăiați coniferul doar din acest motiv, trebuie să vă spun că mai există o speranță să vă puteți salva copăcelul de la moarte.

Dacă doriți să salvați un conifer pe moarte, mai întâi trebuie să identificați problema de bază.

Pentru a stabili ce este în neregulă cu copacul tău, iată câteva cauze comune care pot duce la apariția unor probleme de natură să pericliteze sănătatea coniferelor, și care trebuie luate în seamă.

  1. Tăierea excesivă a coroanei în timpul tunderii

Poate constitui o cauză demnă de luat în seamă. Acest aspect trebuie analizat serios atunci când observăm semne de îngălbenire pe frunze. Tăierea (tunderea coroanei), este esențială pentru sănătatea coniferului dumneavoastră, dar dacă se realizează într-un mod excesiv, poate induce o stare de șoc copacului, sau îl poate chiar ucide. Asta deoarece îi perturbă metabolismul intern, lucru ce va conduce la tulburarea ritmului de creștere a pomului.Când tundem coniferele trebuie să luăm în considerare care este cel mai bun moment pentru a face acest lucru.

Astfel, cel mai bun moment pentru a face asta, este primăvara, când pomul revine din starea sa de latență vegetativă, și reîncep procesele biologice mai activ prin structura pomului, ori în vară când pomul intră în semi-latență.

Nu este indicat să facem acest lucru la sfârșitul verii sau mai ales toamna, deoarece pomul își încetinește procesele metabolice, pregătindu-se pentru iarnă, și se pot instala acele pete maronii, și „chelirea” în mare parte a coroanei, deoarece copacul este mai susceptibil la îmbolnăvire în această perioadă și va avea nevoie de timp îndelungat pentru a se recupera. Un conifer îngălbenit după o tăiere excesivă va deveni cel mai probabil instabil și va muri în cele din urmă, mai ales dacă i-a fost îndepărtată coroana aproape în totalitate.

  1. Zăpada în exces adunată pe ramuri

Nu subestimați niciodată efectele dăunătoare ale excesului de zăpadă asupra coniferelor, în special asupra celor mici sau tinere. O încărcătură mare de zăpadă poate îndoi sau rupe ramurile coniferului tău sau chiar poate îndoi un copăcel întreg în cazul puieților, mai ales. Dacă observați ramuri înnegrite, este semn clar că acele ramuri ar putea fi rupte și sunt în uscare, ca atare trebuie să le îndepărtați. Nu aduceți niciodată specii sensibile la zăpadă, care nu sunt învățate cu ea, deoarece vor risca să se rupă mai ușor față de cele autohtone mai tolerante.

 

 

  1. Uscarea pe timp de iarnă a acelor

Este un fenomen cât se poate de normal la conifere, și acesta poate apărea indiferent de tipul de conifer: brad, molid, pin, tuia etc. Acest fenomen de uscare, apare începând cu mijlocul iernii, până spre primăvară, la copacii care stau în zăpadă. În aceste condiții reci de iarnă, din zilele însorite și cu vânt, transpirația are loc în orele de lumină, dar copacul nu poate înlocui umiditatea pe care o pierde, deoarece solul este înghețat.

Acest lucru duce la uscarea treptată a copacului, iar acele devin maro, se usucă și cad de pe copac. Acele periferice se vor usca mai întâi, apoi uscăciunea va înainta spre interiorul coroanei. În această etapă, copacul poate părea pe moarte, dar ar trebui să-și revină rapid după dezghețul din primăvară.

 

Desi sunt numite sempervirescente (plante cu frunze vesnic verzi), frunzele coniferelor imbatranesc si cad la un moment dat, doar ca acest lucru se intampla treptat, nu toate odata ca la foioase toamna.

Uscarea si caderea fireasca a frunzelor se petrece de la interior spre exterior, fruzele mai batrane fiind desigur in interiorul coroanei, iar acest proces se poate petrece pe tot parcursul anului, dar apare mai intens la inceputul toamnei, mai ales in zonele mai secetoase, ca o reactie de aparare a plantei la lipsa de apa din timpul verii. Uscarea fiziologica fireasca ingrijoreaza proprietarii de curti in care exista multe thuja, dar de obicei aparitia uscarilor de toamna din interiorul coroanei la thuja este un fenomen fiziologic firesc.

  1. Boli

Ca și în cazul altor plante, arbuști și copaci, și coniferele sunt vulnerabile la o gamă largă de boli virale, bacteriene sau fungice. Boala la conifere este adesea introdusă prin ramurile deteriorate sau rupte, și care nu au fost tăiate, ori datorită solului impropriu. Iată câteva dintre cele mai grave boli ale coniferelor care le pot ucide:

– Putrezirea rădăcinilor și bazei copacului la conifere. Acest lucru se datorează unei ciuperci, care acționează asupra rădăcinilor, bazei și trunchiului unui conifer. Se răspândește în trunchiul copacului prin rădăcinile sale, putând să ucidă în cele din urmă copacul.

– Boala acului turnat: Este o boală fungică, ce face ca acele coniferelor afectate să devină galben maro, înainte de a cădea. Acest lucru se întâmplă mai cu seamă cu acele bătrâne, dar mai spre vârful ramurilor acele tinere nu vor cădea, ci își vor păstra vitalitatea.

Această boală este tratabilă, dar crează un aspect inestetic dacă nu se intervine la timp.

– Diplodia Blight of Pines: Această boală de ciupercă este o infecție fungică care poate ucide lăstarii, ramurile și chiar copacii întregi. Copacii mai bătrâni și mai expuși sunt mai vulnerabili la infecție. Ciuperca Diplodia pinea este cauza creșterii pipernicite, de culoare maro, a acelor.

– Rugina fuziformă: Aceasta este o boală a coniferelor și a stejarilor. Este cauzată de o ciupercă extrem de agresivă numită Cronartium quercuum, care produce cancere urâte și paralizante pe pini. Arboriștii îndepărtează ramurile afectate sau chiar ard parțial un conifer infectat pentru a opri răspândirea infecției înainte ca aceasta să devină fatală.

  1. Dăunători

Infestarea cu dăunători poate ucide și coniferele.

Mulți dăunători sunt organisme care sug seva și care slăbesc copacul sau contribuie la introducerea diverselor boli. Copacii mai bătrâni și neglijați sunt mai susceptibili de a fi copleșiți de dăunători, dar nu ar trebui să subestimați dăunătorii, deoarece pot să apară și în copacii mai tineri și sănătoși.

Iată o listă a dăunătorilor obișnuiți a coniferelor – care pot slăbi sau ucide coniferele: afidele coniferelor, gândacii de scoarță, gărgărițele de pin, acarienii de conifere, viermele de mugure de molid etc.

În cele ce urmează, vă prezentăm care sunt cei mai importanți pași de urmat, spre o tratare cât mai eficientă a unui conifer bolnav.

– Stabilește ce se întâmplă cu exactitate în cazul coniferului tău.

Acesta este cel mai important pas, deoarece determină cursul de acțiune pe care îl veți lua pentru arborele dvs. Identificarea unei probleme de bază va include inspectarea cu atenție a copacului pentru a căuta dăunători sau semne de boală, coroborate și cu factorii de mediu care ar fi putut conduce la acea boală.

Dacă nu reușiți să identificați cu adevărat problema, și nu sunteți sigur ce vă ucide coniferul, căutați ajutor de specialitate de la un arborist cu experiență.

– Îndepărtați ramurile moarte

Ramurile moarte și pe moarte reprezintă un pericol grav, deoarece pot cădea. Îndepărtând ramurile care sunt moarte sau cele ale căror ace încep să devină maro asigurați o toaletare și ușurați stresul asupra copacului totodată.

– Tratați boala

Dacă coniferul moare din cauza unei boli, atunci trebuie să aplicați un tratament adecvat. Nu este de dorit ca boala să se răspândească și să cuprindă mare parte a copacului.

Tratamentul bolilor coniferelor implică de obicei:

Tunderea ramurilor infectate (asigurați-vă că igienizați echipamentul înainte de a-l folosi pe copacul în cauză, pentru a vă asigura că nu este purtător de alte bacterii).

Trimiterea unui eșantion de țesut de conifer bolnav la o clinică de diagnosticare pentru îndrumări precise cu privire la cauza bolii și tratamente (un arborist poate face acest lucru pentru dvs.).

Pulverizarea copacului cu un tratament adecvat (fungicid, acaricid si/sau insecticid) pentru a preveni răspândirea bolii. Agenții activi includ cuprul, mancozebul, tofanatul și clorotalonilul.

– Combate dăunătorii

Tratați dăunătorii într-un mod similar cu tratarea infecțiilor și a bolilor la conifere, descris mai sus.

Ar trebui să îndepărtați acele și ramurile infestate din copac și să aplicați un insecticid puternic ca ultimă soluție, deoarece poate ucide speciile benefice de insecte care folosesc copacul ca habitat. Repetarea tratamentelor este necesară, și reprezintă de regulă cheia eradicării dăunătorilor. De asemenea, puteți ține dăunătorii la distanță prin încurajarea prădătorilor naturali ai dăunătorilor obișnuiți ai coniferelor, cum ar fi afidele sau acarienii. Micile zburătoare, gărgărițele și viespile, sunt specii de prădători eficiente, și de asemenea, puteți pulveriza copacul cu uleiuri esențiale precum Neem sau acizi grași.

– Udare adâncă

Un conifer care iese din iarnă cu ramuri înnegrite, aproape uscate, suferă de o deshidratare profundă. După îndepărtarea oricăror ramuri moarte, puteți revigora coniferul prin udare profundă săptămânal. Udarea profundă implică aducerea apei până la rădăcinile mai adânci ale plantelor. Utilizați pâlnii de udare a rădăcinilor pentru a introduce apa la cel puțin 30 cm în sol la rădăcinile coniferului dvs.

– Mulcirea

Mulcirea este o altă modalitate eficientă de a ajuta un conifer care a fost rănit de o iarnă aspră.

De asemenea, poate izola rădăcinile unui conifer înainte de iarnă pentru a preveni înghețul acestora. Scoarța de pin este alegerea excelenta pentru mulcirea unui conifer. Aplică acel strat generos de mulci în jurul rădăcinilor coniferului tău, fără a atinge baza copacului.

– Fertilizarea corecta

In cazul in care la plantare nu s-a utilizat un substrat pentru conifere, se poate realiza o mobilizare a solului cu cazmaua, ocazie cu care in sol se poate incorpora Floratin pentru conifere, care este un substrat pe baza de turba de sphagnum cu un pH in jur de 5,5, ideal pentru conifere. Deasemenea, daca la plantare nu s-a introdus in amestecul de plantere perlit sau zeolit, poate ca ar fi oportun sa incercam ameliorarea solului acum, prin incorporarea de suprafata. Totodata, micorizele ar putea reactiva activitatea biologica intr-un sol sarac, de aceea ar fi bine ca odata cu incorporarea amelioratorilor de sol, sa introducem si astfel de ciuperci micorize.

O fertilizare corecta a coniferelor trebuie sa respecte principiul care spune ca nevoia majora de hrana a plantei este in sezonul de cresteri vegetative, adica din aprilie pana in iulie. Pentru aceasta putem face o singura aplicare de ARBOCOTE la inceputul primaverii, intr-o doza orientativa de 50 grame pentru fiecare metru de inaltime a plantei. Putem deasemenea sa facem fertilizari faziale cu ingrasamintele solubile GRANUSOL, aplicand prin udare cu stropitoarea GRANUSOL pentru RADACINA – 2 udari primavara , GRANUSOL pentru CRESTERE – 3-4 udari in mai – iunie si GRANUSOL pentru INFLORIRE (LEMNIFICARE) in septembrie -2 udari.

Foarte benefic pentru activitatea microbiologica a solului este produsul BIONUTRIVIT care este un extract de humus de rame plin de microorganisme benefice pentru dezvoltarea plantelor.

Un produs bio foarte util pentru stimularea cresterilor si pentru refacerea plantelor afectate de boli sau alti factori fiziologic restrictivi este fitohormonul CITOKININA. Pulverizati foliar sau aplicati prin fertirigare acest hormon, ori de cate ori doriti sa stimulati si sa ajutati o planta sa se refaca.

– Observă

Dacă decideți să vă reînviați coniferul trebuie să vă luați un angajament pe termen lung de a vă monitoriza arborele pentru a preîntâmpina o reapariție a problemelor sale și de a-l menține sănătos. Un copac rănit într-o iarnă, poate fi vulnerabil la o serie de probleme cum ar fi infecțiile. Fii pregătit să aplici din nou tratamentele și să îndepărtezi mai departe acele ramuri, dacă nu ai făcut asta.

– Menține în permanent legătura cu un arborist profesionist

Este întotdeauna recomandabil ca arborele să fie examinat de către un arborist calificat, deoarece acesta poate detecta semne de instabilitate structurală în copac care îl pot face un pericol pentru siguranță. Problemele multiple adunate ar putea distruge copacul.

Nu ezita asadar sa pui intrebari specialistilor de pe site-ul www.garden-zone.ro

de Ionuț Cenac

 

Publicat pe

smochin

Ce e bine să știm despre Smochin, înainte să îl cultivăm

 

Smochinul a fost unul dintre cei mai timpurii pomi cultivați de către om; în jurul său țesându-se o grămadă de istorisiri și legende fascinante și, apărând printre scrierile marilor autori și gânditori antici. De asemenea, menționăm că, a fost printre speciile de pomi descrise și în Biblie, fiind arhicunoscut episodul acela a „smochinului blestemat” de către Hristos.

Originea sa este de asemenea învăluită în mister, datorită vechimii sale. Cu toate acestea, se consideră că își are originea din Asia Mică, (Turcia de azi), și Orientul Mijlociu până în Nordul Indiei. Ulterior grecii l-au preluat și adus in toate districtele din zona Marii Egee și în tot Levantul, afirmând că l-au primit în dar de la Caria, și de aici i-a rămas și numele specific cu care este desemnată specia din care el face parte, Carica.

Descrierea fizică a speciei

Planta de smochin este un tufiș sau un copac, ce poate varia ca dimensiuni, de la 1 până la 12 metri înălțime, foios, cu frunze late, aspre la atingere, care sunt adânc lobate, având lobi foarte mari, sau uneori pot fi aproape întregi. Frunzele și tulpinile emană un latex alb, atunci când sunt rupte.

       Fructul smochinului este o syconă și crește pe crenguțe individual, deasupra cicatricilor frunzelor căzute sau în axilele frunzelor sezonului actual. Florile sunt staminate (mascule) sau pistilate (femele) și sunt închise în structura inflorescenței. Smochinul este o specie partenocarpică, care nu înflorește și nu are nevoie de polenizare. Smochinul intră pe rod destul de precoce, încă de la vârsta de 2-3 ani.

Temperatura

Reprezintă cel mai adesea un factor limitativ pentru smochin. Fiind o specie subtropicală, preferă temperaturi optime cuprinse între 17-25 grade Celsius, și are ca minimă absolută temperatura de 3 grade Celsius, în perioada de vegetație, iar temperatura maximă absolută este în jurul valorii de 40 grade Celsius. Asemenea pomilor de pe la noi, smochinul are și el o perioadă de repaus vegetativ, coroborată de căderea totală sau parțială uneori a frunzelor. În această perioadă, el poate suporta temperaturi mult mai mari față de perioada când este în vegetație. Astfel, lăstarii bine lemnificați și cu o vechime mai mare de doi ani, pot suporta temperaturi chiar și ușor sub -12 grade Celsius, (dar până în -14 grade Celsius) în timp ce, vârfurile tinere și lăstarii de 1 an care nu au apucat bine să se lemnifice, pot îngheța chiar și la valori de -5 grade Celsius. Dacă se întâmplă ca, partea aeriană să degere complet peste iarnă, ca urmare a temperaturilor mai mici de -15 grade Celsius, planta va fi nevoită să își reia ciclul vegetativ de la bază astfel că, noi lăstari vor porni să crească în primăvara anului următor însă, destul de târziu (undeva prin luna mai), dar pomul nu va muri datorită rezistenței sporite la ger a rădăcinii chiar și la temperaturi de până la -20 grade Celsius.

Lumina în cultura smochinului

Reprezintă un factor esențial. Smochinul este considerat ca având un temperament de lumină. Se pretează cel mai bine cultivat sau amplasat în locații ferite de vânt foarte puternic și care beneficiază de soare direct. În condiții de umbră totală sau parțială, este posibil să nu rodească, sau fructele chiar și dacă își vor face apariția, să fie extrem de puține și de o calitate îndoielnică.

Cât privește umiditatea

Este cunoscut faptul că, plantele mature tolerează mai bine umiditatea scăzută, chiar seceta pe perioade mai îndelungate de timp, față de puieții tineri în formare. Prosperă în locuri unde se ating precipitații anuale de 800-1500 mm anual. În zonele în care precipitațiile sunt deficitare, mai mici de 500-700 mm anual, mai ales în cazul exemplarelor tinere, aflate în primii 4 ani de la plantare, este imperios necesar să se intervină cu irigații; mai ales dacă pomișorii se află în fenofaze de creștere a lăstarilor și fructelor, asta de regulă se poate întâmpla în verile toride și secetoase.

Solul

Smochinul nu este pretențios la sol, tolerează și valorifică o gamă foarte largă de tipuri de sol; reușind să prospere chiar și în cele mai sărace, sau calcaroase, acolo unde foarte multe specii fructifere nu vor reuși. Cu toate acestea, preferă solurile cu un conținut bogat în elemente minerale, cu textură medie, ușoare (nisipoase și lutoase), cu un drenaj bun și reavene, cu un pH slab acid-neutru de 6-7, dar suportă bine și un interval de pH acid-slab cuprins între 4,5-8,5.

Este o specie rezistentă la boli și dăunători.

Cultura smochinului în România.

Nu este greu de realizat, atâta timp cât se realizează în zonele mai favorabile și se respectă cerințele minime legate de climă. De altfel, aceasta reprezintă și principala problemă, când vine vorba de cultivarea smochinului la noi în țară. Cu toate acestea, nu este imposibil realizarea acestui lucru, mai ales în regiunile în care temperaturile nu scad iarna mai jos de valoarea de  -15 grade Celsius.

Mai favorabile pentru cultivarea smochinului la noi în țară, sunt: Zona litoralului Mării Negre, cu salba de stațiuni și orașe de acolo; toată partea de sud a țării (cu precădere în Lunca Dunării, Giurgiu, Corabia, Călărași, Calafat etc.); pe Clisura Dunării, (Județul Mehedinți) unde, la Șvinița, cultura smochinului a devenit o adevărată tradiție, organizându-se chiar și festivaluri în cinstea acestui copăcel, unde, pe lângă muzică și voie bună, se face și degustări ale celebrelor smochine, toți cei participanți putând să-și achiziționeze dulcețuri, fructe, sau alte produse făcute din delicioasele smochine.

De asemeni, la fel de prielnice pentru cultivarea smochinului, mai sunt și partea de Vest a țării, Oradea și Arad, precum și zona Banatului de Câmpie, Timișoara și chiar Reșița, și orice micro-zonă din țară în care se păstrează un microclimat favorabil, în care iarna temperaturile să nu depășească -15 grade Celsius. În zonele în care iarna temperaturile scad sub -15 grade Celsius, smochinul se cultivă doar protejat.

Pregătirea smochinului pentru iernat, se face înainte de venirea primului îngheț în toamnă, și de regulă trebuie făcută cu materiale vegetale gen: paie, frunze și coceni de porumb, precum și saci de fibră de iută vegetală (nu din plastic); trebuie evitate pe cât posibil materialele din plastic deoarece, pot sufoca planta, și în cele din urmă, aceasta va putrezi datorită infiltrării apei la baza sa.

Cât despre varietățile de smochini, putem spune că, acestea sunt extrem de multe, însă voi trece în revistă doar câteva din soiurile cele mai rezistente. În acest sens, aș dori să le menționez întâi pe cele autohtone, românești. Ne putem mândri chiar cu unele soiuri românești, dezvoltate de horticultorii autohtoni, din zonele țării unde această specie prosperă foarte bine, cum ar fi: Șvinița 1; Caracal 3; Drobeta 1; Drobeta 3 etc. Dintre varietățile străine mai rezistente la ger, putem menționa: Peretta (soi originar din Alpii Elvețieni, de la granița Elveției cu Italia); Chicago hardy (unul din cei mai rezistenți smochini de pe Terra); Brown Turkey; Dotatto (soi italian, cu fruct galben la coacere); Lungo del Portugallo; Violet de Bordeaux etc. De regulă, la noi în țară, sunt aduși și aclimatizați spre a fi cultivate, mai cu seamă varietățile adriatice de smochin deoarece, acestea sunt ceva mai rezistente la frig sau cele din Crimeea, ori cei Nord Americani și, mai puțini varietățile provenite din zone mai calde, mai aride ale lumii. Aceste varietăți mai rezistente la ger, datorită acestui fapt, sunt descriși în unele lucrări de specialitate drept „smochini de munte”, și sunt varietăți care se susțin bine la climatul țării noastre; fructul va reuși să se coacă în bună regulă până la venirea frigului, și sunt oarecum și mai rezistenți față de ceilalți.

de Ionuț  Cenac

Publicat pe

Goji

Lycium barbarum, Lycium chinense

 

 

Este numele comun a două specii foarte apropiate, din cadrul genului Lycium, cunoscute la noi în popor cel mai adesea, sub numele de „goji”, ori, “cătină de gard”, fiind specii originare din sudul Chinei (zona munților Tibet) dar, care ulterior au ajuns să se extindă, cuprinzând vaste teritorii de Asia, sud-estul Europei, și chiar și America de Nord și Australia. În zona de origine, (China) plantele de goji sunt utilizate de milenii, mai ales ca plante medicinale datorită proprietăților benefice, pe care fructele sale le aduc în organism, având un conținut ridicat de: calciu; proteine; grăsimi; carbohidrați; fibre; zaharuri; fier; vitamine; antioxidanți; betacaroten, cu rol esențial la menținerea sănătății pielii etc.

Se prezintă sub forma unor tufe perene, arbustive, ramificate cu înălțimi cuprinse între 2,5-4 m având o arie de întindere cuptrinsă între 1-1,5 m în diametru. Arbustul are ramuri arcuite, adesea prezentând din loc in loc țepi mari și subțiri; având obiceiul de a drajona puternic de jur-împrejurul plantei-mamă. Tulpinile sunt de culoare brun-verzuie, lemnificate, rugoase la atingere, mai ales în cazul plantelor mature. Planta necesitând adesea și un sistem de susținere, mai ales dacă nu se fac lucrările de tăiere la timp și planta este lăsătă să crească în voie.

Frunzele sunt oblong-lanceolate sau lanceolate lungi de aproximativ 2-6 cm, având o codiță mică, fiind căzătoare.

 

 

 

Florile sunt micuțe, de culoare violet-purpurie, grupate de regulă 1-4 la un loc, având o codiță de 1-2 cm, ce se deschid în luna August.

 

 

 

Fructele sunt de culoare roșie spre portocalie la coacere, dar, sunt și unele varietăți cu fructe galbene sau chiar negre, de formă ovoidă sau oblongă, micuțe de aproximativ 1-2 cm lungime, în interior prezentând semințe micuțe albe, asemănătoare celuor de la măceș dar, ceva mai micuțe si comestibile. Fructificarea este destul de abundentă, mai ales în cadrul plantațiilor, din motivul amintit mai sus. Coacerea fructelor se realizează în luna octombrie dar, se poate întâmpla mai rar ca, pe plantă să apară floricele și fructe coapte simultan.

Preferă de regulă solurile humice, fertile, bine drenate și aerate, în care apa să nu stagneze în profil. Cu toate acestea, vegetează bine și pe solurile calcaroase, sărace, argiloase sau lutoase.

Preferă locurile însorite, fiind considerate drept specii cu temperament de lumină.

Speciile genului Lycium, sunt rezistente la ger, boli și dăunători. Cu toate acestea, putând fi atacate de o serie de acarieni, putregaiul cenușiu (la fructe) și făinare.

Cu privire la soiurile de goji, vom trece în revistă câteva soiuri mai renumite, ce merită precizate și care prezintă o importanță deosebită.

Korean big; Goliath; Big lifeberry; New Big; No.1; Lhasa; Uriașul de zahăr; Chihlimbar dulce (fruct galben); Superfruit etc.

În cele ce urmează, vom detalia mai pe larg, câteva aspecte esențiale despre două dintre aceste soiuri trecute in revistă.

 

 

Lycium barbarum New Big

Această varietate, este una poloneză, fiind mai productivă, face fructe și frunze mai mari, crește mai viguros ca altele, având lăstari lungi și mai puțin spinoși. Fructele sunt lunguiețe ca formă, dulci și nu cad în masă așa cum se întâmplă în cazul multor varietăți din flora spontană. Necesită deasemeni suporți de sprijinire a tufei ca dealtfel toate varietățile genului Lycium, deoarece tufa este foarte expansivă. Nu este pretențios: adaptându-se destul de ușor la condițiile ceva mai vitrege de mediu cu secete prelungite în sezoanele calde și uscate, tolerând și terenuri mai puțin fertile.

Este ușor de cultivat, necesitând puține lucrări în special de dirijare pe suporți, tăieri și pliviri la rădăcină dar satisfacția muncii este garantată. Trebuie îndepărtați lăstarii lacomi și drajonii pentru a împiedica planta să devină invazivă. Modelați-o cum credeți de cuviință, nu se supără dacă o tăiați prea mult. Trebuie încurajate culturile de gojii particulare deoarece, prezintă avantajele unor soiuri bio, pline de vitamine și minerale. Este decorativă prin port, frunze, flori și fructe cât și cu rol practic. De la plantă fiind utilizate fructele dar și frunzele sau chiar părți de scoarță ori rădăcină, în scopuri medicinale.

Este o varietate rezistentă la gerul de la noi, cât și la boli și dăunători.

 

Lycium barbarum No.1

Existent din abundență în flora spontană a României, întâlnit mai ales prin locuri pustii, prezintă tufă densă cu ramuri spinoase și fructe micuțe dar, dacă nu este îngrijit corespunzător, producția de fructe scade considerabil.

Dacă este cultivată și întreținută corespunzător, această varietate, este caracterizată de frunze mai mari, decât în cazul multor varietăți, de culoare albicioase-albăstrui și moi la pipăit, cu lăstari viguroși ce au o creștere rapidă cu mai puțini spini decât plantele de Lycium barbarum din flora spontană și fruncte mai mari, mai dulci și mai gustoase, de culoare roșie spre portocaliu.  Ceea ce face valoroasă această varietate este faptul că, spre deosebire de plantele din flora spontană acestea fructifică cu regularitate și de la vârste fragede. Condițiile de creștere și îngrijire, sunt similare celorlalte varietăți și au fost deja menționate. Plantă cu temperament de lumină, preferă soarele din plin dar, tolerează atât umbra cât și semi-umbra. Rezistentă la secetă și ne este pretențioasă nici la sol ca de altfel, toate speciile și varietățile genului Lycium.

Este de asemeni rezistentă la gerurile de la noi cât și la boli și dăunători.

 

 

 

 

 

de Ionuț Cenac