Publicat pe

Halesia carolina, o splendoare în orice grădină

În acest articol, mi-am propus să fac vorbire despre o specie destul de interesantă și foarte decorativă, care conferă un aer aparte oricăror locații în care aceasta ar fi amplasată, și anume Halesia carolina sau arborele cu ghiocei, cum mai este ea denumită în limbajul popular. Înainte de a începe articolul, vă pot spune că aveți posibilitatea să achizitionați această minunată planta pe website-ul Pepiniera Gradina Verde.

 

Image 1 source: https://www.derkleinegarten.de/

Image 2 source: https://www.vdberk.com/

Ați mai văzut vreodată ghiocei crescând în copac? De fapt, nu sunt chiar ghiocei cum poate ne-am aștepta din denumire, ci florile unei specii deosebite originare de pe continentul American, și renumite pentru calitățile sale ornamentale remarcabile, care aparține genului Halesia din cadrul familiei Styracaceae.

Își are originea în Sud-Estul Statelor Unite ale Americii, foarte renumită pentru calitățile sale ornamentale de excepție. Se prezintă sub forma unui arbust de foioase mic peren, cu un aspect rotunjit per ansamblu și destul de compact. Prezintă ciorchini suspendați a câte 2-5 flori albe în formă de clopot, de aproximativ 2,5 cm, care apar în luna aprilie, cu puțin timp înainte sau simultan cu apariția frunzelor. Polenul acestora este preferat de către albine, sau alte insecte. Ele sunt urmate de fructe ce au 4 aripioare, sunt maronii, asemănătoare unor nucușoare ce apar toamna, și care adesea persistă până în iarnă. Semințele fructelor sunt de cele mai multe ori mâncate de veverițe în stare sălbatică. Prezintă frunze ovate, fin dințate, de culoare verde către galben închis, și care capătă o culoare galben deschis toamna. Are un ritm moderat de creștere, și o longevitate ridicată (în jur de 100 de ani). Este cultivat în scop ornamental, sub formă de arbust cu mai multe tulpini, sau, după preferință poate fi dirijat pe un singur trunchi. Aspectul său exterior grație multitudinii de flori albe, asemănătoare unor clopoței, dimensiunile sale arbustoide dar și forma sa rotunjită, per ansamblu, îl fac deosebit de atrăgător. Poate crește la maturitate deplină, în jur de 9-12 m înălțime, și circa 6-11 m în diametru. Tolerează bine și locurile în care primește soare direct, dar preferă să fie plantat sau așezat în locuri semi-umbrite; în soluri bogate în materie organică, bine drenate și cu o umiditate moderată. Este ușor de cultivat, și nu are cerințe prea ridicat ridicate de întreținere. Preferă un pH neutru către acid. Frunzele pot deveni clorotice în solurile cu un pH.

 

Images source: https://www.palmaverde.nl

Câteva aspecte deosebit de interesante și care merită amintite ar fi acelea că, genul Halesia, a fost numit în onoarea marelui cleric și naturalist Stephen Hales, născut la Bekesbourne, în Kent Anglia, în anul 1671 ce a fost un pionier în fiziologia plantelor, și care s-a remarcat în varii domenii ale științei cum ar fi: Biologia, chimia sau chiar medicina, publicând și o lucrare în domeniul biologiei „Vegetable Staticks” în anul 1727, pentru care a fost foarte apreciat. Întorcându-ne la subiect, trebuie să precizăm încă din start că, acesta este un gen de plante mic, alcătuit doar din cinci mari specii: (patru din America de Nord- H. carolina; H. monticola; H. tetraptera; H. diptera și una din China ceva mai nou introdusă și în Europa și anume, H. macgregorii) iar speciile sale subliniază bine caracteristicile străvechi ale florei zonelor din care provin din America de Nord și respectiv China. Cele patru specii de pe continentul Nord American, seamănă foarte mult între ele, în mediul lor de creștere din natură; iar zonele unde pot fi întâlnite de cele mai multe ori se suprapun între ele. Nu același lucru îl putem spune și despre specia Halesia macgregorii originară din China, și care afișează o notă ușor aparte față de restul speciilor din genul său. Astfel, aceasta este ușor sesizabilă între celelalte specii ale genului, prin aspectul petalelor florilor sale care sunt ușor mai adunate și alungite, prezentând antere care trec de marginile acestora, foarte decorative. Comparativ cu aceasta, speciile Nord Americane prezintă antere mai mici, ce nu mai depășesc spectrul petalelor; iar acestea (petalele) sunt mai evazate și ceva mai mari, comparativ cu specia chineză. Dacă ar fi să ne raportăm plastic, am spune că ele seamănă întrucâtva cu rochița unei mirese. Pe continentul Nord American, speciile acestui gen sunt cunoscute cu denumirea populară de clopoței de argint, grație asemănării florilor albe în formă de clopoței ce atârnă grațios în jos. Cu privire la componența speciilor din cadrul Genului Halesia din care face parte și H. carolina, părerile între cercetători sunt destul de împărțite; unii admit existența a 4 ori 3 specii ori chiar mai multe.

 

Image 1 source: https://www.palmaverde.nl

Image 2 source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

În natură, în locurile lor de origine, speciile genului Halesia pot fi găsite de obicei pe versanți împăduriți, altele la poalele pădurilor dar chiar și pe maluri ale râurilor din acele păduri în asociere cu flora de pădure tipică locului respectiv de origine a fiecărei specii în parte. Speciile genului în mediul lor natural, se prezintă sub formă de copaci sau arbuști cu frunze caduce (căzătoare), ce au ramuri și tulpini zvelte, acoperite cu o coajă rugoasă, de culoare gri cu striuri verzui la maturitate deplină variind în înălțime de la sub 3 m până la peste 30 m în mediul de origine unde condițiile le sunt favorabile. Florile sunt dispuse în ciorchine, (raceme) scurte, și sunt în formă de clopoțel ce atârnă grațios în jos. Apar de regulă primăvara, (aprilie-mai), funcție de condițiile climatice; în cea mai mare parte sau în întregime, înaintea frunzelor, din mugurii axilari ai anului precedent. Ele au petale delicate, fine sunt de culoare albă la majoritatea speciilor din acest gen, dar pot avea și o tentă de alb-roz, iar înflorirea când se produce este un adevărat spectacol. Florile sunt precedate mai apoi de fructe care își fac apariția la final de primăvară și care contribuie din plin la sporirea frumuseții de ansamblu a speciilor de Halesia. Ele sunt înaripate la toate speciile de Halesia, de un verde strălucitor în stadiul tânăr mai apoi cu trecerea timpului spere toamnă aproape de maturare, acestea capătă o culoare de un cafeniu deschis spre roșu închis la finalul toamnei, o mare parte dintre ele vor persista chiar si peste iarnă. Frunzele sunt penat compuse, cu foliolele alterne si pot avea o lungime de 7 pana la 20 cm. Verzi gălbui pe parcursul anului, acestea capătă o frumoasă culoare galben cu nuanțe de galben-auriu la venirea toamnei, și sunt căzătoare (caduce) iarna în totalitate, mai ales în climatele mai reci.

 

Images source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

Cultivarea este una simplă; nefiind pretențioase la tipul de sol, cu condiția să fie bine drenat, cu o umiditate și aerare bună. Totuși, fiind o specie mai acidofilă solurile cu un conținut ridicat de argilă nu sunt chiar recomandate. Pentru rezultate mai bune, este recomandat ca la plantarea efectivă în acel sol să se adauge un amestec (compost) făcut din muguri și scoarță de pini sau orice alt conifer, pentru a crește nivelul acidității din sol. Se poate utiliza chiar și turba acidă cu aceleași efecte, în cazul în care nu aveți scoarță de conifere la îndemână. Preferă soluri bogate humice sau de pădure, care conțin materie organică abundentă. Solurile în care cresc în mod natural în locurile de origine, sunt acide (pH 5,0 până la 6,0) în care există o acumulare de așternut de frunze descompuse din vegetația spontană de pădure sub formă de mulci. Frunzișul va deveni clorotic (galben-albicios) dacă solul nu este suficient de acid, sau dacă se udă din abundență plantele cu apă ce are în componență sa o cantitate mare de clor. De preferat ar fi ca, mai ales în zonele cu un conținut ridicat de calcar în apă înainte de udările pe care vi le-ați propus să le faceți plantelor, să lăsați câteva ore apa în recipientele de udare pentru decantarea calcarului și clorului din apă, mai apoi să o aplicați plantelor. Ele sunt moderat tolerante la secetă odată ajunse la maturitate deplină, dar de obicei cresc cel mai bine în pădurile mezice (adică, pădurile care conțin umiditate moderată a solului), fie în câmpiile inundabile, de-a lungul malurilor pârâirilor, fie pe versanții mai mici ale râpelor, cum am mai precizat. Prin urmare, orice varietate ați alege să cultivați din cadrul acestui gen, este recomandat să fi plantată la umbră parțială (mai ales în zonele cu veri foarte călduroase) ori, în plin soare în regiunile cu veri mai răcoroase și mai umede. Speciile genului Halesia, prezintă o rezistență bună la boli și dăunători, dar și la ger.

 

Images source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Beneficiile și rolul perlitului și zeolitului, la cultivarea plantelor

În acest articol, mi-am propus să aduc în discuție câteva aspecte legate despre perlit și zeolit și anume: ce sunt și de câte tipuri sunt; unde pot fi întâlniți și așa mai departe.

Înainte de a detalia beneficiile si implicațiile zeolitului și perlitului în creșterea plantelor, menționez ca acestea pot fi achiziționate pe website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Câteva noțiuni introductive despre zeolit.

Din punct de vedere fizic, zeolitul este un tip de rocă/pietriș care este cel mai frecvent cunoscut pentru utilizarea sa ca filtre de apă, mediu de purificare și așternut pentru pisici, dar este și un aditiv popular pentru sol, asemeni perlitului despre care vom discuta puțin mai încolo. De asemeni, zeolitul mai este utilizat chiar și în medicină, la fabricarea diferitelor antibiotice naturiste, cu rol adjuvant la detoxifierea organismului.

Images source: https://www.zeolite.my.id

Din punct de vedere chimic putem spune despre zeoliți că sunt minerale microporoase, naturale, compuse din silicați de calciu-aluminiu hidratați, naturali și sunt utilizați într-o varietate de industrii pentru proprietățile lor naturale unice de filtru. Există peste 40 de tipuri de zeolit ​​și pot fi roci vulcanice naturale sau sintetice. Din punct de vedere chimic, zeolitul conține sodiu (Na), potasiu (K), calciu (Ca), bariu, magneziu și stronțiu. Utilitățile practice pentru zeoliți legate de creșterea plantelor merg mult mai departe decât v-ați aștepta fiind deosebit de grozav acest zeolit de utilizat ca adaos la mediul de creștere a plantelor (în special a celor cultivate la ghiveci), pentru a le conferi vitalitatea necesară. Se va adăuga acest zeolit prin încorporarea lui în sol rezultând un amestec de sol, împreună cu toate celelalte elemente, fiind recunoscut datorită capacității lui sporite de a elibera constant și lent macroelemente importante pentru plante, cum ar fi potasiul (K). fără adăugarea excesivă de azot.

Utilizările zeolitului în creșterea plantelor.

Image 1 source: https://www.thegardensuperstore.co.uk/

Image 2 source: https://naturallist.com/

Zeolitul utilizat cu precădere în aplicațiile horticole, este unul mai special și se încadrează în așa-numita categorie a zeolitului horticol. Zeolitul horticol este o rocă vulcanică naturală, cu o capacitate mare de schimb cationic, (prescurtat CEC în limba engleză de la cation exchange capacity) și absorbție de apă datorită conținutului ridicat de minerale „tectosilicați”, cum ar fi chabazitul și filipsitul. Într-o aplicație horticolă, acționează ca un important agent schimbător de ioni și un filtru natural, având și capacitatea de a elibera în timp în mod constant potasiu (K), care este un macroelement foarte important pentru plante. Zeolitul are o structură chimică unică, caracterizată prin canale și pori care permit trecerea apei, asemănătoare pietrei ponce sau perlitului. Cu toate acestea, spre deosebire de piatră ponce sau perlit, capacitatea de schimb cationică (CEC) ridicată permite zeoliților să absoarbă și să schimbe liber cationi încărcați pozitiv, cum ar fi azotul de amoniu și potasiul, care sunt nutrienți valoroși pentru plantele noastre. Dar lista beneficiilor utilizării zeolitului în aplicațiile practice nu se oprește aici. Important de menționat este și faptul că, adăugarea de zeolit ​​în amestecurile cu substrat din ghivece reglează absorbția de nutrienți esențiali, cum ar fi azotatul de amoniu (NH4+), potasiu (K+) și magneziu (Mg+), calciu (Ca+) și oligoelemente. Face acest lucru prin absorbția excesului de nutrienți din materialul organic prezent în amestec și depozitarea acestuia în structura poroasă a zeolitului. Când un anumit nutrient devine deficitar în soluția din jurul zonei rădăcinii, acesta este eliberat din zeolit ​​și pus la dispoziție plantei, la cererea și nevoile sale. Ca să sintetiză un pic lucrurile, putem preciza că, am putea să ne gândim la el ca la o baterie care o dată adăugat în substratul de creștere, va contribui decisiv la încărcarea plantelor cu nutrienți și elemente minerale utile lor. Acest lucru reduce foarte mult scurgerea excesului de nutrienți din amestec și asigură o utilizare mai eficientă a îngrășământului aplicat. În general, sănătatea plantelor și culoarea lor frumoasă și intensă, sunt îmbunătățite prin utilizarea zeolitului dar și durata de viață a nutrienților aplicați în amestec este prelungită.

În continuare, propun o mică discuție despre cel de-al doilea element, despre care mi-am propus să discut în articolul de față anume perlitul.

Image 1 source: https://www.familyhandyman.com/

Image 2 source: https://hartley-botanic.co.uk/

Dacă ați achiziționat vreodată plante în ghivece sau ați deschis vreo pungă de amestec de substrat achiziționat din comerț, anume destinat plantelor pentru ghiveci, este posibil să fi observat în sol minuscule bile albe care arată ca niște bucățele de polistiren. Aceste bile albe sunt de fapt componente importante ale solului numite perlit și nu sunt pur și simplu materiale de umplutură sau roci artificiale, așa cum ar putea crede unii oameni. Dar, ce este perlitul până la urmă?

Mai întâi, să trecem peste ce nu este perlitul: el nu este un tip de sol, ci este un aditiv de sol care poate fi folosit și ca mediu de creștere. Perlitul nu este un îngrășământ și nu are valoare nutrițională sau microbiană pentru plante sau sol. Beneficiile sale sunt derivate exclusiv din menținerea structurii solului lejer și ușor. Așadar, perlitul mai este cunoscut și sub denumirea de pirită expandată, și reprezintă o rocă vulcanică extrasă din solurile vulcanice care este amestecată în multe produse pentru construcții industriale pentru stabilitate, cum ar fi construcții de zidărie, izolație cu umplutură liberă, ciment și ipsos. Este folosit și în domeniul grădinăritului drept amendament adus solului și este de natură organică, non-toxic și ușor.

Este, de asemenea, folosit ca mediu de filtrare pentru filtrele de piscine și ca auxiliar de filtrare pentru băuturi (cum ar fi sucuri, bere și vin) și pentru apa reziduală. În lumea grădinăritului, perlitul este folosit pentru a îmbunătăți structura solului, oferind drenaj și aerare. Aerarea unui sol pe care dorim să îl utilizăm spre a cultiva ceva este vital și foarte util pentru dezvoltarea rădăcinilor și o creștere puternică și sănătoasă a plantelor.

Dacă vom privi la un microscop o bucățică de perlit, vom constata că, asemeni zeolitului, și acesta este umplut cu multe cavități minuscule care rețin apă (precum un burete), pe care mai apoi o livrează plantelor gazdă pe perioade mai secetoase, făcându-l eficient în furnizarea umidității rădăcinilor plantelor. În acest sens, o bucățică de perlit în apă își va mări volumul, și îl va face să atingă de trei până la patru ori mai mult greutatea sa inițială. Împreună cu apa, acesta este de asemeni capabil să stocheze nutrienți pentru o perioadă scurtă de timp, pe care desigur să îi redea plantei gazdă. Perlitul este destul de poros, așa încât poate să dreneze excesul de apă mai ușor decât vermiculitul și alte medii de stocare folosite ca substrat pentru culturile de ghiveci mai ales. Acesta este un lucru bun, deoarece împiedică solul să se îmbibe cu apă și este modalitatea numărul unu de a preveni putregaiul rădăcinilor și bolile fungice.

Image 1 source: https://pathosbay.com/

Image 2 source: https://www.thegardensuperstore.co.uk/

În continuare, mi-am propus să lămuresc o chestiune foarte controversată și să răspund la o întrebare care frământă pe mulți dintre cei care îl utilizează și anume: Este perlitul un compus organic? A numi ceva organic depinde de convingerile tale personale (și aici, este doar un caz de semantică). Din punct de vedere chimic, compușii organici trebuie să conțină carbon. Deoarece perlitul nu conține carbon, este considerat un material anorganic. Dar din perspectiva grădinăritului, termenul „organic” se referă la ceva care este produs în mod natural, fără procese sintetice sau modificări chimice semnificative, iar din acest punct de vedere putem afirma că DA, perlitul este organic. Este adevărat că perlitul trebuie să fie „explodat” într-un proces industrial, pe care nu îl vom detalia în articolul de față, deoarece nu face tema discuției articolului dar care, îl transformă în materialul ușor pe care îl vedem și îl cunoaștem, dar este totuși un mineral natural care este extras din pământ. Oficial, perlitul horticol este listat OMRI pentru utilizare în agricultura ecologică, așa că nu trebuie să vă faceți griji pentru ceea ce puneți în substratul de sol.

Utilizările perlitului în activitatea de grădinărit.

Image source: https://indobataapi.com/

Perlitul este folosit în mod obișnuit în solul pentru ghivece și amestecurile fără sol, pentru a menține o structură a solului ușoară, poroasă și un drenaj bun, fără riscul de compactare în timp. Se poate administra plantelor de ghiveci, prin combinarea în părți egale de perlit, vermiculit și mușchi de turbă (sau nucă înveliș de coajă de cocos mărunțită) pentru un amestec de bază curat, care va susține dezvoltarea sănătoasă a răsadurilor și reduce simptomele de boală a plantelor. De asemenea, îl puteți folosi pentru a înmulți butași de plante. În loc să vă înrădăcinați tinerii butași în apă simplă, îi puteți înrădăcina într-un borcan mic umplut cu perlit umezit. Același lucru este valabil și pentru semințe: încolțiți-le doar în perlit umezit sau testați germinarea semințelor mai vechi în pungi umplute cu perlit umezit. În cazul cultivării leguminoaselor în parcelele înălțate de grădină care au probleme cu solul argilos, puteți îmbunătăți drenajul prin adăugarea unui strat de perlit de 5,5 cm, la care mai puteți adăuga în sol și compost și alți nutrienți. Pentru că nu se descompune, o singură aplicare de perlit poate menține solul din locul de plantare aerat și ușor timp de câțiva ani. Dacă sunteți sensibil la particulele fine din aer, asigurați-vă că purtați o mască de praf și ochelari atunci când manipulați perlit.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Scorușul: Un arbore util și practic în egală măsură

Scorușul este originar din zonele temperate ale Europei și Asiei. Se prezintă sub formă de arbore de foioase de talie medie (aproximativ 12-20 m înălțime) la maturitate în condiții ideale de creștere. Acolo unde întâlnește condiții de climă și sol nefavorabile, aspectul său este acela de tufiș nu foarte înalt. În țara noastră, scorușul este specific climatului montan și pre-montan, dar pot fi întâlniți sporadic și la câmpie. Face parte din genul Sorbus, gen ce întrunește în jur de 250 de specii cu creșteri arbustive sub formă de tufă ori pe trunchi sub formă de pomișori. Este tolerant la o gamă largă de condiții climatice și este, de asemenea, capabil să concureze cu plantele vecine. Arborele se găsește în mod obișnuit în marginile pădurii, pe locurile stâncoase și pe malurile râurilor.

Majoritatea soiurilor de scoruș au frunze frumoase, pinnate. Acestea sunt completate de flori delicate de primăvară – fie albe, fie roz, și fructe de toamnă uimitoare. Acestea pot fi albe, galbene, roz, roșii sau maro – în funcție de varietatea copacului. Florile scorușului sunt hermafrodite, ceea ce înseamnă că fiecare floare conține atât părți reproductive masculine, cât și feminine pe același exemplar. Ele sunt dense, fiecare având câte 5 petale și apar în ciorchini foarte decorativi, atrăgând albinele și alte insecte polenizatoare.

Există o mare varietate de scoruși din care să alegeți pentru a încuraja fauna sălbatică în grădina dumneavoastră și a crea un mic colțișor de natură în care să vă simțiți minunat – mierlele și sturzii vor adora fructele lor bogate în nutrienți!

De asemeni, sunt și varietăți domestice de scoruș ce prezintă fructe comestibile pentru consumul uman, fiind utilizate cu precădere în medicina naturistă, și care au proprietăți benefice organismului, aducând un plus de minerale și vitamine în corp, dar pot fi consumate și în stare crudă. Au un gust acruț și o mare cantitate de vitamina C. De asemeni, fructele sale nutritive sunt folosite și pentru prepararea de sucuri, dulceață, la aromarea băuturilor alcoolice etc. Acești copaci reprezintă de asemenea, o alegere ideală pentru o grădină de dimensiuni mici sau medii. Speciile genului Sorbus sunt rezistente la poluare și reprezintă o alegere bună dacă aveți un spațiu limitat la dispoziție. Sunt ușor de crescut și întreținut, necesitând ocazionale tăieri și nu se va interveni drastic cu tăierea; doar cât să i se mai rărească puțin coroana și să i se mențină o formă frumoasă a acesteia.

De asemeni, indiferent de varietate scorușul nu este pretențios la sol. Apreciază solurile de pădure în general, puțin acide, dar se descurcă bine și pe solurile lipsite de nutrienți organici cu condiția să fie bine drenate și aerate.

Toate speciile și varietățile sunt pe deplin rezistente la gerurile de la noi din țară și nu sunt probleme nici din acest punct de vedere, în caz că ați fi tentat să le cultivați. Dintre varietățile de scoruș cele mai apreciate și mai răspândite enumerăm: Sorbus domestica; Sorbus aucuparia (considerată varietatea sălbatică de scoruș); Sorbus americana; Sorbus cashmiriana (prezintă fructe albe deosebit de decorative); Sorbus hupenhensis etc. La noi în țară, sunt cultivate cu precădere două dintre aceste specii ale scorușului și anume: Sorbus domestica și Sorbus aucuparia, ce sunt cultivate în scop practic (sorbus domestica pentru fructele sale bogate în vitamine și minerale), dar și cu scop decorativ (sorbus aucuparia, ce este întâlnit cu precădere în parcuri și grădini publice ori grădini botanice). Speciile de scoruș prezintă unele diferențe între ele legate de frunze, fructe, port, fiind ușor de recunoscut de la o specie la alta.

În cele ce urmează, voi face o scurtă trecere în revistă a principalelor caracteristici ale celor două specii enumerate mai sus, (care se regăsesc și la noi în țară); ce prezintă o valoare aparte între toate speciile de scoruș.

  1. Sorbus domestica

Este un arbore de foioase, ce prezintă trunchi drept și ramuri zvelte și poate atinge cu ușurință 12 m înălțime și în cazuri mai rare poate ajunge chiar și la 20 m. Aria de răspândire la această specie este oarecum mai limitată față de specia Sorbus aucuparia, fiind considerată o specie mediteraneeană. Ca areal nativ o  întâlnim către sudul Europei, nordul Africii iar la est până în Turcia dar poate ajunge la nord ca areal chiar până în Europa centrală. Trunchiul prezintă o scoarță de culoare închisă, cu multe cute ce se pot desprinde ușor în bucățele. Mugurii la atingere sunt lipicioși iar ca aspect sunt lunguieți de culoare gălbui și lipsiți de puf. Acest fapt constituie una din trăsăturile care diferențiază această specie de cealaltă, Sorbus aucuparia. Prezintă frunze compuse, cu 5 până la 8 perechi de foliole, cu margini zimțate mai evident spre vârf. Frunzele tinere prezintă puf însă pe măsură ce timpul trece își pierd acel puf.

Florile sunt albe, mici și apar de regulă în lunile aprilie-mai aflate în numeroase grupuri terminale albe. Din ele se dezvoltă fructele care la început sunt galbene sau roșiatice, apoi la maturitate arată ca niște mere mai mici sau cumva ca niște pere mici, maronii sau cenușii, de aproximativ 2-3 cm lungime iar acest lucru este o altă caracteristică care deosebește această specie de Sorbus aucuparia, ale cărei fructe sunt roșii și rar depășesc un centimetru lungime. Conține 2-5 semințe în interior (mai rar 10). Poate tolera și valorifica o gamă largă de soluri la fel ca orice varietate de scoruș, dar ideal este solul brun de pădure și un climat cu ierni mai blânde și cât mai apropiate de cele mediteraneene; tocmai din acest fapt are un areal mai restrâns de răspândire față de alte varietăți. Această specie prezintă atât valoare ornamentală cât și alimentară, de la el se consumă fructele când sunt bine coapte. Se pot consuma în stare crudă sau prelucrate în dulcețuri, jeleuri, băuturi alcoolice. În medicina tradițională, fructele erau folosite împotriva dizenteriei, diabetului sau îmbunătățire a memoriei. De asemeni, lemnul prezintă importanță practică fiind de bună calitate; produsele din lemn de scoruș se vând la un preț ridicat. Preferă expoziții însorite sau parțial umbrite. Este rezistent la boli și dăunători și la gerurile de la noi din țară. Această specie este destul de rară și amenințată chiar cu dispariția iar la nivel mondial se caută măsuri prin care se încearcă conservarea sa.

  1. Sorbus aucuparia

Această varietate de scoruș este originară din Europa și Asia, dar și în America de Nord sau Canada este destul de frecvent întâlnit; având un areal mult mai extins față de specia Sorbus domestica și crește spontan în pădurile de foioase. Este un copac de foioase, cu ramificare bogată, ramuri verticale ce formează o coroană de formă rotunjită ușor ovală uneori, ce se deschide odată cu vârsta, care la maturitate poate să atingă între 15-20 m. Este cultivat ca specie decorativă în principal pentru frunzele sale compuse, ce sunt pinnate, plate, de culoare verde deschis de mărime medie, ce au 9-15 foliole iar pe margini sunt zimțate, de formă alungit-lanceolate. Toamna frunzele devin galbene până la roșu-violet. Florile sunt mici, albe cu 5 petale și apar primăvara în luna mai și sunt grupate în ciorchini deosebiți de culoare albă, micuțe.

Fructele sunt deosebit de decorative și ele, și apar în grupuri care la maturitate au culoare roșu-portocaliu, sunt micuțe (mult mai mici ca cele ale speciei Sorbus domestica), comestibile, utilizate pe scară largă și în medicina tradițională datorită aportului crescut de vitamine și minerale benefice. Florile dau loc unor ciorchini ca un pandantiv format din drupe de fructe la sfârșitul verii. Funcție de varietate, ele pot avea diferite culori precum: roz, galbene și roșii strălucitoare. Tolerează și valorifică aproape orice tip de sol, dar preferă solurile de pădure umede, acide, bine drenate, și o expoziție însorită, dacă este cultivat în zone montane și zonele umbrite dacă este cultivat în zone mai joase, deoarece este o specie de climat mai rece căreia nu îi place verile foarte calde și uscate. Este rezistent la boli și dăunători, cât și la gerurile de la noi.

În încheiere, voi trece în revistă câteva varietăți de scoruș apreciate și comercializate la noi în țară.

  • Sorbus aucuparia Beissnerii – decorativ prin frunzele sale pinnate de aproximativ 20 cm lungime, cu până la 12 foliole ascuțiți în formă de lance de culoare verde închis, flori albe micuțe purtate în corimbe de până la 12 cm, lujerii de culoare gălbuie care au efect deosebit de decorativ în peisaj pe parcursul iernii. De asemeni și fructele sale portocalii sunt foarte decorative.
  • Sorbus arnoldiana Golden Wonder – Prezintă ciorchini de flori de culoare alb-roz din aprilie până în mai; apoi ciorchini de fructe de culoare roz-crem iar toamna ele devin roșii-portocalii; are pețiolul frunzelor roșcat, cu deosebit efect de contrast toamna.
  • Sorbus aucuparia Pendula – Are o coroană sub formă de umbrelă cu ramuri până în pământ, un adevărat cort verde ce se umple cu fructe roșii-portocalii la sfârșitul verii, creând o imagine de ansamblu foarte decorativă.

Pentru cei care doresc să achiziționeze acest frumos arbore, pot găsi aici câteva variante care merg bine la noi în țară.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.