Publicat pe

Micorizele și rolul lor în creșterea plantelor

Pentru început, înainte de a trece la abordarea subiectului propriu-zis, consider oportună explicarea acestui concept de micoriză, iar mai apoi vom aborda rolul și importanța micorizelor în creșterea plantelor, de câte tipuri sunt, dar mai ales unde le putem întâlni.

Cuvântul micoriză vine din limba greacă unde, μύκης (mýkēs), înseamnă ciupercă în unele accepțiuni, (cumva asemănător și cu termenul de miceliu din limba română, făcând trimitere cu gândul tot la ciuperci) și ῥίζα (rhiza),  însemnând rădăcină (cumva foarte asemănător și cu rizom, care este tot un fel de rădăcină), iar tradus ad litteram ar însemna ciupercă de rădăcină.

Image source: www.soil.evs.buffalo.edu

Mai exact, micoriza reprezintă o formă de simbioză între fungi (ciuperci) și plante. Acele ciuperci care intră în simbioză cu plantele gazdă, reprezintă o categorie mai deosebită de ciuperci, ce au o relație simbiotică cu rădăcinile multor plante. Ciupercile care formează în mod obișnuit relații micorizice cu plantele sunt omniprezente în mod natural în sol. Cea mai veche dovadă fosilă, care arată prezența micorizelor pe rizomii unor plante, datând din timpuri foarte străvechi. Multe ciuperci micorizice sunt în mod obligatoriu simbiotice și, prin urmare, nu pot supraviețui în natură pentru perioade lungi de timp fără gazda lor. Deoarece relația dintre ciupercă și plantă este simbiotică, ambii membri ai relației obțin un beneficiu unul de celălalt. Nici planta gazdă, nici ciuperca nu suferă niciun efect negativ ca urmare a relației de simbioză. Ciuperca, deoarece nu face fotosinteză, nu își poate fixa propriul carbon. În consecință, primește toți carbohidrații necesari de la planta gazdă.

Image source: www.waldwissen.net

În schimb, în majoritatea situațiilor, rădăcinile unei plante ocupă doar 0,5% din volumul solului și chiar mai puțin din substrat. Deoarece hifele ciupercii micorizice sunt mai subțiri decât rădăcinile plantei, acestea sunt capabile să intre în contact cu mai mult volum de sol în adâncime și pe o suprafață mai mare. Ciupercile micorizice sunt alcătuite dintr-o structură asemănătoare rădăcinilor și au o rețea de miceliu externă rădăcinilor copacilor care se extinde în sol. Acest miceliu absoarbe nutrienții și îi transferă înapoi în planta gazdă. Ca urmare, are loc o creștere a suprafeței de absorbție a rădăcinilor. Unii nutrienți din sol necesari plantelor, sunt mai greu de absorbit și pot părea indisponibili plantei. Rezultatul acestui fapt poate constitui un simptom grav de deficiență a anumitor micronutrienți în plantă. Acest lucru se întâmplă mai cu seamă în cazul fosforului. Majoritatea fosforului din sol este într-o formă insolubilă. Fosforul insolubil este indisponibil pentru rădăcinile plantelor care nu au asociații micorizice grupate în jurul lor. Aceleași rădăcini micorizale formează, de asemenea, asocieri cu organismele din sol care descompun substratul și astfel sunt capabile să obțină nutrienți dintr-o sursă altfel indisponibilă plantelor.

Există două clase principale de micorize: ectomicorize și endomicorize.

Image source: www.eagle-rock.org

  1. Ectomicorizele

Sunt cunoscute și ca micorize de scoarță. În general, doar 5-10% din speciile de plante terestre pot prezenta ectomicorize. Se găsesc pe mulți copaci și arbuști veșnic verzi. Arborii de foioase sunt, de asemenea, colonizați și includ plante din genurile Fagus, Betula, Quercus, Tilia, Populus, Salix și Castanea. Ciuperca acoperă capetele rădăcinilor tinere și pătrunde doar în peretele celular al cortexului; nu mai are loc pătrunderea celulară. Ciupercile ectomicorizice aparțin clasei de ciuperci numite Basidiomicete. Ectomicorizele nu numai că absorb fosfatul din sol, dar sunt, de asemenea, importante în absorbția amoniului și a zincului. Ciupercile care formează o relație simbiotică cu planta sunt relativ specifice gazdei. Cu toate acestea, unele specii de ciuperci pot fi mai generalizate și vor coloniza mai multe specii de plante. Ciupercile ectomicorizice sunt dispersate fie prin spori transportați în aer, fie prin transferul țesutului vegetal infectat.

Image source: www.soil.evs.buffalo.edu

  1. Endomicorizele

În opoziție cu prima categorie (ectomicorizele), care colonizează pe scoarța copacilor, această a doua categorie de micorize numite și endomicorize, invadează rădăcinile plantei și se dezvoltă în întregime în interiorul plantei. Endomicorizele se găsesc în peste 80% din speciile de plante existente. Endomicoriza vezicular arbusculară (tip VA) este tipul întâlnit în mod obișnuit pe copacii de foioase, precum și pe culturile agricole anuale, plantele de seră și pe alte plante erbacee.

Image source: www.en.wikipedia.org

Spre deosebire de ectomicoriză, miceliul endomicorizei pătrunde în celulele corticale ale rădăcinii. Hifele cresc inter și intracelular în interiorul rădăcinii. La plantele ornamentale lemnoase sunt afectate doar rădăcinile scurte. Endomicorizele VA aparțin clasei de ciuperci numite Phycomycetes sau mucegaiuri de apă. Alte ciuperci comune aparținând acestei clase includ Phytophthora, și nu sunt așa de benefice plantelor pe care le colonizează, ele fiind responsabile pentru putregaiul rădăcinii și coroanei, și Pythium, care provoacă putrezirea la răsaduri.

Image source: www.soil.evs.buffalo.edu

Ciuperca formează organe de absorbție specializate numite haustoria care sunt responsabile pentru absorbția de zinc și fosfat. Sporii ciupercii germinează în rizosferă (zona de sol direct adiacentă suprafeței rădăcinii) și sunt dispersați prin materialul vegetal infectat din sol. Ele sunt în general nespecifice în ceea ce privește gazda necesară și, prin urmare, vor infecta orice specie de plante adecvată. Micorizele joacă un rol important în nutriția plantelor. Deoarece nu se văd, ele sunt adesea ignorate atunci când vine vorba de a decide asupra cauzei declinului într-o anumită plantație.

Pe lângă creșterea absorbției de nutrienți, micorizele din categoria celor benefice, oferă adesea o anumită protecție împotriva bolilor transmise din sol. De asemenea, pot crește toleranța unei plante la condiții nefavorabile precum: seceta, temperaturile ridicate, salinitatea și aciditatea sau acumularea de elemente toxice în sol ce sunt câteva dintre efectele nedorite asupra plantelor gazdă pe care micorizele le reduc. Aceste aspecte sunt demne de luat în seamă pentru ca un copac să poată supraviețui sănătos în aria sa de plantare.

Cu toate beneficiile oferite plantelor ornamentale și fructifere legate de relațiile micorizice, ar trebui să se ia în considerare interacțiunea omului prin diferite practici de gestionare a solului, în raport și de aceste ciuperci benefice prezente în sol. Deficiența micorizică poate apărea în solurile care au fost fumigate, în zonele în care au fost îndepărtate cantități mari de sol și materie vegetală sau în zonele în care copacii nu au fost cultivați anterior. Acesta din urmă este în special cazul plantelor veșnic verzi și ectomicorizelor, care sunt mai specifice gazdei. Adăugările de azot, fosfor sau îngrășăminte complete vor reduce prezența și activitatea micorizei. Acest efect este variabil în funcție de tulpina de ciupercă implicată.

Micorizele pot juca un rol important în sănătatea plantelor. Deși nu se văd, efectele lor pot fi remarcabile, prin comparație în cazul absenței lor. Data viitoare când sunteți nedumerit de rezultatele unui test de sol care indică o fertilitate adecvată într-o zonă care prezintă clar simptome de deficiență, întrebați-vă dacă relația simbiotică dintre aceste ciuperci benefice și plantele dumneavoastră nu ar putea fi dezechilibrată.

În solurile urbanizate cel mai adesea micorizele au dispărut, motiv pentru care, atunci când facem o plantare în grădina noastră, ar fi ideal să restituim solului micorizele pierdute. Micorizele recoltate din solurile pădurilor sănătoase pot fi înmulțite în laborator după care, aduse într-o stare de hibernare, pot fi ambalate după fixarea lor pe vermiculit. Un astfel de produs se introduce în groapa de plantare, sau se presară pe rădăcinile plantei de plantat. Micorizele adormite se vor activa și se vor înmulți în timp pe rădăcinile plantei plantate și foarte probabil vor migra și spre rădăcinile altor plante, micorizând în câțiva ani solul întregii noaste grădini. Dacă doriți să investiți într-un sol mai complex și mai sănătos, comandați micorize la Grădina Verde, dând CLICK AICI.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Călinul, sau bulgărele de zăpadă

Genul Viburnum, (numit popular și Călin), întrunește peste 170 de specii de plante (considerate flori) cu numeroase soiuri ce au o creștere arbustivă sau sub formă de copăcei de foioase sau veșnic verzi, funcție de specie și locul de origine.

Acest gen de plante, (Viburnum) aparține familiei Andoxaceae (din care face parte și Genul Sambucus-socul), dar fusese inițial inclus in familia Caprifoliaceae. Își are originea în mare parte în regiunile temperate ale emisferei nordice din Europa, Asia și America de Nord, dar poate fi întâlnit chiar și în regiunile subtropicale din America Centrală și de Sud  sau Australia. Înălțimea speciilor variază de la cca. 60 cm la 9 m. Florile acestor specii sunt paniculate și variază de la un parfum dulce plăcut, la unul mai puțin plăcut, și sunt în principal de la alb-crem, la alb-roz.

  

Florile apar în ciorchini (buchete) și se găsesc de obicei la capetele ramurilor. Frunzișul variază de la verde lucios la un aspect tern, verde închis, iar la atingere sunt groase, cu aspect pielos. Colorația de toamnă este foarte decorativă și atractivă a frunzelor din speciile de foioase; iar culorile acestora variind de la un roșu lucios la stacojiu sau violet. Frunzele sunt întotdeauna aranjate în opoziție una față de alta pe tulpini. Fructele colorate contribuie la armonizarea peisajului de toamnă în combinație cu alte specii de plante. Fructele au aspect strălucitor și sunt galbene, portocalii, roșii, roz, albastre sau negre, funcție de specie și varietate. Fructul este o drupă, cu coaja cărnoasă și un endocarp dur, care conține o singură sămânță. Florile de Viburnum atrag mulți fluturi, iar ciorchinii de fructe sunt populari printre păsări și alte animale sălbatice.

  

Majoritatea varietăților de Viburnum sunt arbuști denși care formează o masă de frunziș verde, dar unele soiuri cresc ca arbuști liberi, deschiși sau copaci mici. Călinii sunt arbuști relativ rezistenți la atacurile căprioarelor și altor animale sălbatice, în mediul său natural. Călinii sunt în mare parte plante cu creștere moderată până la rapidă. Ele pot crește de la 30,4 cm la mai mult de 60 cm pe an. Speciile și soiurile compacte au de regulă o creștere mai lentă. Speciile genului Viburnum, sunt plante excelente de gard viu sau dacă doriți să acoperiți un gard sau un perete inestetic, ori pur și simplu plantat în curți în combinație cu alte tipuri de arbuști decorativi, pe lângă terase și alei sau în fața geamurilor, datorită florilor deosebite și al parfumului lor, mai ales specia viburnum opulus (călinul bulgăre de zăpadă).  Majoritatea călinilor cresc bine atunci când sunt plantate în sol umed, bogat și ușor acid  (pH 5,5 până la 6,5). Încorporați un agent organic de ameliorare a solului la plantare, astfel încât zona rădăcinii să conțină 10 până la 20 la sută materie organică, în cazul în care solul este prea sărăcăcios.

  

Mulciți plantele sau patul de plantare (dacă le aveți plantate la ghiveci) cu un strat de paie materii vegetale uscate de pin sau de scoarță. Plantele ar trebui să fie distanțate la cel puțin 1,2 m până la 3 m, în funcție de dimensiunea soiului la maturitate. Majoritatea speciilor genului Viburnum înfloresc cel mai bine în plin soare, dar preferințele de lumină variază de la plin soare până la umbră, funcție de specie și varietate. Multe specii vor tolera mai bine căldura verii dacă sunt plantate acolo unde primesc umbră sau umbră după-amiaza în cea mai fierbinte parte a zilei.

Odată stabilite într-un loc potrivit, majoritatea călinilor au nevoi scăzute de întreținere. Udarea se face cât mai adânc și regulat chiar și la plantele mature în timpul perioadelor lungi de secetă din timpul verii. Îndepărtați periodic tulpinile uscate sau pe cele strâmbe și subțiri care se abat de la forma de coroană stabilită. Înălțimea și răspândirea majorității călinilor pot fi corectate prin tăieri selective la începutul primăverii. Dacă o plantă a crescut excesiv în timpul sezoanelor de creștere, trebuie tăiată din nou de regulă la începutul primăverii viitoare. Unii dintre călini veșnic verzi cu frunze mici pot fi tunși, dar țineți cont de faptul că tunderea va elimina majoritatea mugurilor florali și/sau boabele fructifere. Pentru a păstra florile, de preferat este să așteptați și efectuați această operațiune imediat după înflorire. În acest fel evitați stresul pe care i-l puteți produce plantei prin pierderea sevei. Referitor la boli și dăunători, deși majoritatea călinilor nu sunt serios afectați de boli sau dăunători, pot apărea mai multe probleme, în special atunci când plantele sunt stresate sau în condiții proaste de creștere gen udare și fertilizare excesivă etc. Dintre posibilii dăunători menționăm: afidele; tripșii; acarienii; gărgărițele rădăcinilor si diferiți nematozi de frunze.

Specii de Viburnum

Genul Viburnum este imens, iar alegerea selecției potrivite pentru grădina ta nu este ușoară. Mai jos sunt enumerate câteva specii comune.

Specii de foioase: Viburnum opulus, Viburnum acerifolium, Viburnum plicatum, Viburnum lantana, Viburnum sieboldii, Viburnum cassinoides.

Specii veșnic verzi: Viburnum rhytidophyllum, Viburnum davidii, viburnum obovatum, Viburnum suspensum, Viburnus tinus.

În încheiere voi descrie pe scurt trei dintre aceste specii, și câte o varietate din cele trei specii și anume: Viburnum opulus Compactum, Viburnum plicatum Pink Beauty și Viburnum rhytidophyllum.

  1. Viburnum opulus Compactum

Este o varietate pitică a genului Viburnum, după cum îi spune și numele, deosebit de decorativă. Este o floare cunoscută la noi în denumire populară cu numele de Călin sau bulgăre de zăpadă și este originală din Europa, Africa de Nord și Asia. Prezintă o coroană cu aspect rotunjit, frunzele sunt de un verde intens lobate (3-5 lobi) ce capătă nuanțe atractive roșu-violet toamna. La sfârșitul primăverii apar florile, ce sunt grupate în ciorchini ținute elegant deasupra frunzișului, la vârfurile ramurilor arcuite creând o imagine per ansamblu foarte decorativă. Prezintă flori albe centrale mici, fertile, înconjurate de buchețele sterile alb-crem. Sunt bogate în nectar, fapt ce atrage micile insecte precum: albinele, fluturii și alte mici insecte polenizatoare. La începutul toamnei, ele lasă locul unor ciorchini de fructe de culoare roșie, strălucitoare care pot persista inclusiv iarna, dacă nu sunt mâncate de păsări.

La maturitate crește în înălțime în jur de 120-180 cm, și cam tot atât și în diametru. Preferă locațiile însorite sau semi-umbrite, și acceptă cu ușurință solurile moderat fertile, cât și pe cele fertile bogate în humus și care sunt bine drenate. Este o varietate rezistentă la boli și dăunători, cât și la gerurile de la noi.

  1. Viburnum plicatum Pink Beauty

Acest arbust este originar din Japonia și mai este cunoscut sub denumirea populară de Călin japonez, sau bulgăre de zăpadă japonez. Este o specie de foioase, așa că își va pierde toate frunzele în toamnă, apoi în fiecare primăvară apare frunziș proaspăt nou. Este o varietate destul de specială de viburnum. Florile sunt frumoase cu petale dantelate și capete ușor rotunjite, de culoare alb-crem în stadiu incipient apoi până la violet pe măsură ce îmbătrânesc. Produce flori în cime turtite, cu flori centrale mici, fertile, înconjurate de buchețele sterile. Înflorirea începe de obicei la jumătatea lunii mai și durează aproape 4 săptămâni. Ele sunt urmate de fructe frumoase la sfârșitul verii: boabe mici, aproape transparente, lucioase, ovale (necomestibile, nu otrăvitoare). Sunt de un roșu bogat în stadii incipiente și se maturizează mai târziu până la negru. Frunzele sunt căzătoare de culoare verde, larg eliptice, brăzdate de nervuri frumoase și zimțate spre margini.

Are o rată de creștere medie iar la maturitate deplină, planta poate avea între 150-300 cm, pe o arie de răspândire cuprinsă între 100-350 cm în diametru. Mai întâi planta face tulpini verticale care în următorii ani dezvoltă nivele laterale, orizontale de ramuri din mugurii laterali aflați de-a lungul tulpinilor. Când arbustul este bine matur, formează noi tulpini verticale și cercul se repetă în timp ce ramurile existente își măresc și ele lungimea. În curând este de două ori mai lat decât înalt. Pink Beauty va ajunge în cele din urmă la aproximativ 3 m înălțime și puțin mai mult în răspândire. Călinii de foioase cresc în orice sol bine drenat, mediu fertil. Le place soarele din plin și chiar umiditatea, dar vor crește bine și în locuri parțial umbrite și pot suporta chiar și seceta temporară odată ce ajung la maturitate deplină. Tunderea nu este necesară și nici măcar recomandată deoarece ar putea strica forma naturală a plantei. Complet rezistent la gerurile de la noi.

  1. Viburnum rhytidophyllum

Această specie veșnic verde are frunze mari, strălucitoare, ovat-lanceolate, cu striații si încrețiri, de culoare verde închis, cu aspect pielos la atingere, pubescente și care persistă pe timpul iernii în zonele cu ierni blânde sau dacă planta este poziționată într-un loc adăpostit. Obiceiul de creștere este puternic vertical. Este un arbust decorativ prin frunze și prin portul său de tufă viguroasă, uneori cu aspect de arbore mic prezentând mai multe tulpini, iar înălțimea la maturitate este de la 3 până la 4,5 metri. Prezintă ciorchini mari de flori paniculate albe crem, ce se deschid în luna aprilie. Mugurii florali de culoare maronie, sunt foarte vizibili începând din vara precedentă. Boabele (fructele) sunt foarte decorative: roșii la început, apoi devin negre către mijlocul toamnei. Crește bine în solurile fertile, la soare sau semi-umbră și preferă locurile mai adăpostite, ferit de vânturile reci sau curenții de aer. În cazul in care tufa își pierde forma, poate fi cu ușurință întinerit tăindu-l de la nivelul solului primăvara devreme. Are un aer exotic și poate fi folosit ca element inedit în dosul unor clădiri sau la adăpostul unor arbori înalți.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Murul, un arbust ușor de întreținut

Rubus fruticosus, cunoscut cu denumirea populară de mur, este un arbust fructifer peren aparținând familiei Rosaceae, fiind înrudit cu zmeurul.

Originea sa este greu de precizat cu exactitate și se pierde în negura timpului deoarece, este o specie foarte adaptabilă la condițiile unui sol secetos și sărăcăcios și o climă mai rece; drept urmare el proliferează în stare sălbatică pe tot globul acolo unde întâlnește condiții favorabile. Cu toate acestea însă, s-ar crede că își are originea în regiunile temperate ale Asiei și Europei, iar mai apoi și în cele două Americi.

În zilele noastre, murul este prezent pe aproape toate continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. Încă din antichitate, grecii și romanii foloseau fructele murului în medicină, iar nativii americani (amerindienii) le foloseau pentru hrană, medicamente și pentru vopsirea pieilor de animale. Genul Rubus din care face parte și murul, întrunește mai mult de 300 de specii acceptate ce sunt considerate ca făcând parte din categoria fructelor de pădure și deci, întâlnite în marea lor majoritate în stare sălbatică la o simplă plimbare prin pădure. Cu toate acestea, unele dintre speciile fructifere ale genului Rubus înrudite cu murul precum: Rubus fruticosus (murul sălbatic); zmeurul (Rubus idaeus); murul mlaștinilor (Rubus chamaemorus) ș.a.m.d. au fost luate chiar în cultură de-a lungul timpului de către om care le-a înmulțit și încrucișat genetic creând hibrizi competitivi cu fructe mari, mai calitative la gust și care să aibă o mai bună rezistență la eventualele boli și  dăunători.

Numele de mur, este folosit pentru a descrie mai multe specii, inclusiv Rubus fruticosus (mur sălbatic), Rubus ursinus și Rubus argutus, ce sunt două specii originare din America de Nord. Murele au trei tipuri de tulpini: erectă, arcuită și înclinată. Au adesea spini, dar unele soiuri sunt fără spini. Frunzele alternează de-a lungul tulpinii, fiecare grup de frunze constând din 3-5 foliole. Frunzele sunt și ele ușor înțepătoare, având spini mici pe dosul lor și sunt de un verde strălucitor și dințate de-a lungul marginilor. Durata de viață a arbuștilor de mur este variabilă, dar de obicei trăiesc mai puțin de zece ani, atingând înălțimi de până la 3 m la maturitate.

Ca și cerințe de bază pentru creșterea murului, putem preciza că ei cresc cel mai bine în regiunile mai mult temperate, cu veri răcoroase și ierni nu foarte geroase, deoarece sunt susceptibile la vremea extrem de rece. Murii pot crește chiar și pe continentul african unde clima este foarte aridă și uscată însă, doar în zonele de munte înalte unde poate întâlni condiții mai agreabile de climă pentru a supraviețui. Temperatura ideală la mur pe timpul zilei în perioada vegetativă, este în jurul a 25°C. Preferă soarele din plin (minim șase ore de lumină directă a soarelui pe zi) și trebuie să fie plantați într-un sol cu un drenaj bun, și care are un conținut ridicat de materie organică, cu un interval de pH în jur de 6-6,5.

Solul trebuie să fie unul bine drenat și aerat, acest aspect este esențial în cultura murului deoarece plantele sunt susceptibile la putrezirea rădăcinilor (nu suportă băltirea apei în sol la rădăcină, pe perioadă îndelungată). Tot în acest sens, recomandabil ar fi să alegeți pentru plantarea sa zonele în care nu avem prezența apei chiar la suprafața solului; a se evita plantarea în zone joase inundabile gen deltă sau albiile pâraielor unde se poate acumula apă în exces. Un alt aspect important de luat în seamă dacă intenționați să plantați mur este acela că se prezintă sub formă de arbust cu vițe lungi și de aceea necesită un sistem de suport sau spalier pentru a susține rămurelele și greutatea fructelor pe plante. Corzile fructifere la mur sunt bienale și produc fructe începând cu al doilea an de creștere.

Utilizările murului

Murele sunt consumate ca fructe proaspete. De asemenea, pot fi congelate sau conservate pentru utilizare ulterioară în înghețate, sucuri, plăcinte, prăjituri, salată de fructe, jeleuri, conserve și gemuri și alte deserturi dulci. Murele sunt bogate în antioxidanți și vitamine și sunt o sursă bună de potasiu, fosfor, fier și calciu.

În continuare, voi enumera câteva dintre varietățile cele mai îndrăgite și mai des comercializate la noi în țară și  anume: Loch Ness; Asterina; Black Satin; Gloria și Triple Crown, Chester. Găsiți aceste varietăți pe  website-ul Pepiniera Gradina Verde.

În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt câteva trăsături caracteristice fiecărei varietăți în parte.

  1. Mur Loch Ness

Este un mur de origine scoțiană, se remarcă printr-un port compact și fără spini, ideal pentru cultivarea în grădini mici. Are fructe cu boabe uriașe (în jur de 4 grame); are un obicei de creștere mai erect decât alte soiuri de mur și prin urmare poate fi urcat pe sârme și plantat asemeni zmeurei. Perioada de coacere la acest soi este august-septembrie. Necesită sprijin pentru cățărare.

  1. Mur Asterina

Este un hibrid obținut prin încrucișarea varietăților Loch Ness x Chester. Este de vigoare moderată, are lăstarii cu creștere semi-dreaptă, fructe: foarte mari, strălucitoare, ferme, greutatea fructelor între 7 – 10 g. Spre deosebire de alte soiuri, are un gust dulce chiar înainte de a fi copt complet și este cunoscut sub numele de mur de zahăr. Sezonul recoltei: se coace de la mijlocul lunii iulie până la sfârșitul lunii august. Necesită sprijin pentru cățărare.

  1. Mur Black Satin

Este un soi de mur fără spini, viguroasă, de 1,5-2,5 m, în aproximativ 2-5 ani. Are lăstari cu creștere dreaptă, ce poartă pe ele flori micuțe ce sunt albe sau roz din mai și până în iunie, iar de la mijlocul lunii iulie prezintă fructe mari cu gust dulce plăcut, de culoare neagră, potrivite pentru consum proaspăt, deserturi și gemuri. Necesită sprijin pentru cățărare.

  1. Mur Gloria

Are o creștere puternică, lăstari drepți, fără spini. Fructe sunt mari, greutate 6 – 8 g, strălucitoare, ferme, dulci cu gust de mure sălbatice. Perioada de coacere este timpurie: de la jumătatea lunii iulie, până în august. Are un grad de fertilitate ridicat: de regulată oferă producții mari. În general este bine rezistent la boli, cum ar fi antracnoza și are și o rezistență bună la îngheț. Necesită sprijin pentru cățărare.

  1. Mur Triple Crown

Soi Viguros, are lăstari cu creștere dreaptă, fără spini. Are fructe negre, mari spre foarte mari. La început, se formează doar fructe de mărime medie, dar în al treilea până la al patrulea an de la plantare după o întărire suficientă a plantei, ele devin peste medie, și încep să apară chiar și murele gigantice. Greutatea boabelor este de obicei în jur de 10 g, dar în condiții optime fructul individual cântărește mai mult de 20 g. Fructele sunt ușor de depozitat. Gustul la acest soi este dulce excelent, subliniază aroma perfectă a fructelor de mure coapte. Sezonul recoltării: începe să se coacă de la sfârșitul lunii iulie, perioada de recoltare este lungă, în anii favorabili climatic până la sfârșitul lunii septembrie. Randamentul acestei varietăți este foarte ridicat, boabele sunt ideale pentru consum proaspăt și procesare ulterioară. Necesită sprijin pentru cățărare. Cât despre rezistența la boli putem spune că în general este foarte rezistentă la boli și dăunători, și potrivită pentru culturi organice și fără pulverizare contra dăunătorilor. Rezistența la îngheț este excelentă.

  1. Mur Chester

Este un soi viguros și o creștere semi-dreaptă, prezintă lăstari lungi, fără spini. Fructul este de mărime mare, de aprox. 5-6 g, ferm, strălucitor, fructele sunt ușor de păstrat pe durată lungă de timp. Gustul este unul aromat, dulce. Sezonul recoltării: perioada de recoltare începe în iulie și se termină cu primele înghețuri. Are un randament de rodire regulat, ridicat, și necesită sprijin pentru cățărare. Rezistență foarte bună la boli; nu s-a observat sensibilitate la dăunători sau boli. De asemeni rezistenta la îngheț este mare.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Beneficiile coacăzului negru pentru organismul uman

 

Vom începe cu o scurtă introducere referitoare la gen, specie și varietăți, originile coacăzului și o scurtă descriere a coacăzului negru.

Coacăzul negru-Ribes nigrum este un arbust de foioase lemnos, mic, peren ce aparține familiei Grossulariceae și este originar din părțile temperate ala Europei centrale și ale Asiei, ajungând să fie cultivat și apreciat în întreaga lume grație fructelor sale puternic acidulate, cu gust deosebit ușor astringent și picant totodată și a deosebitelor sale proprietăți medicinale, benefice organismului. Este un arbust de dimensiuni medii, ce dezvoltă mai multe tulpini având o creștere între 1,5-2 metri înălțime și în jur de 1,5 metri în diametru răspândire a tufei. Poate crește sub formă de tufă relativ compactă dar poate fi dirijat și sub formă de copăcel cu o singură tulpină.

. 

Coacăzele negre pot crește bine pe soluri lutoase, nisipoase, chiar și pe cele grele ori pe soluri forestiere, atâta timp cât sunt permeabile, bine aerate, iar cerințele lor nutritive sunt îndeplinite. Preferă expozițiile însorite sau zone cu umbră parțială, plantat în asociație cu alți arbuști de pădure precum: zmeur, mur, agriș etc.

Prezintă frunze alterne micuțe simple, de 3-5 cm lungime și lățime, cu 5 lobi palmați și margini zimțate. Florile sunt de culoare roz-albăstrui, grupate în raceme de până la 8 cm lungime, care conțin zece până la douăzeci de flori, fiecare de aproximativ 8 milimetri în diametru. Fiecare floare are un caliciu păros cu glande galbene, ai căror cinci lobi sunt mai lungi decât petalele discrete.

Fructele cresc în ciorchini sunt mici, și lucioase și funcție de varietate pot avea culoarea: neagră, gălbuie sau roșie cu perioade de maturare diferite a lor în funcție de varietate, începând de la sfârșitul lunii iunie, și până în august. Dintre varietățile de coacăze negre mai valoroase menționăm: Ruben; Gofert; Titania; Crandall; Cruciat; Consort; Abanos; Foxendown; Blackdown etc.

Câteva dintre beneficiile pentru sănătate ale coacăzului negru și a coacăzului în general:

  • creșterea rezistenței sistemului imunitar;
  • pot combate multe dintre afecțiunile virale și îmbunătățesc memoria și funcționarea optimă a creierului;
  • ajută la menținerea sistemului cardiovascular sănătos;
  • ajută la controlul tensiunii arteriale crescute;
  • ajută la controlul diabetului (îmbunătățesc sensibilitatea la insulină);
  • ajută la scăderea colesterolului rău din sânge (LDL), ce poate reprezenta un imens pericol pentru sănătate, (cercetările arată că dietele bogate în antociani determină o scădere a nivelului de colesterol total și LDL);
  • cresc nivelul seric de colesterol HDL (colesterol bun);
  • contribuie chiar și la ameliorarea unor forme de cancere, sau la înlăturarea insomniei;
  • beneficii antivirale;
  • ajută și la ameliorarea problemelor circulatorii;
  • întăresc oasele și dinții.

În acest sens menționăm că sunt utilizate de la coacăz atât fructele, frunzele (utilizate la ceaiuri, sau în scop medicinal în diferite preparate farmaceutice naturiste), dar si părți din rădăcină sau scoarță (tot în preparate farmaceutice). Fructele coacăzelor negre pot fi consumate crude, sub formă de cocktail în salate de fructe, în combinație cu fructe de pădure, sau transformate în gemuri și jeleuri care se întăresc ușor datorită conținutului ridicat de pectină și acid ascorbic (vitamina C) al fructelor. Pe lângă cantitatea uriașă de vitamina C, (conțin de 3-4 ori mai multă vitamina C decât portocalele), aceste mici delicateți, au un conținut ridicat și de vitamine din complexul B-urilor cum mai sunt ele cunoscute cum ar fi: acidul pantotenic (vitamina B5), piridoxină (vitamina B6) și tiamină (vitamina B1).

De asemeni, multe minerale sunt conținute precum: fierul, un mineral (foarte important în producerea hemoglobinei, fiind totodată indispensabil pentru metabolizarea vitaminelor B), precum și cuprul, calciul, fosforul, manganul, magneziul și potasiul fructele în sine fiind o adevărată sursă de minerale și vitamine utile unei vieți armonioase. Aceste fructe gustoase sunt o sursă importantă de antioxidanți, și au proprietăți antidiabetice, anticancerigene și antispastice.

Studiile în domeniul medical au arătat că fructele de coacăze negre conțin substanțe care îmbunătățesc circulația sângelui și funcția ochilor, precum și funcționarea optimă a rinichilor (o sută de grame de coacăze negre au aproximativ 4,3 mg de oxalat. Acest lucru face ca aceste fructe să fie sigure pentru persoanele cu afecțiuni renale și pietre la vezica urinară).

Coacăzele negre reduc inflamația și întăresc sistemul imunitar. Decoctul de frunze, scoarță sau rădăcini a fost, de asemenea, folosit ca remedii tradiționale. Chiar și semințele de coacăze negre sunt utile. Uleiul extras din semințele de coacăze negre are aplicație în industria cosmetică. Este folosit mai ales la fabricarea produselor de îngrijire a pielii. Componentele din frunzele coacăzei măresc secreția de cortizol produs de către glandele suprarenale, stimulând astfel activitatea sistemului nervos parasimpatic, care se poate dovedi util în condițiile legate de stres.

. 

În finalul articolului, vom face o succintă prezentare a două dintre varietățile de coacăz negru și anume: Ruben și Gofert, pe care le puteti comanda de pe website-ul Pepiniera Gradina Verde.

  1. Ruben

Această varietate de coacăz este una de mărime medie care ajunge 150-200 cm înălțime la maturitate. Tufa este destul de întinsă, (mai ales când se află în plină rodire), fiind un soi foarte productiv. Coroana este medie, de formă rotunjită. Ramurile au o creștere dreaptă, iar coaja lăstarilor tineri este verzuie, adesea cu o ușoară nuanță de roz sau gri, pe măsură ce se maturează. Cu timpul, după ce lăstarii se maturează și lemnifică, capătă culoare complet gri. Frunzele la această varietate de coacăz negru Ruben sunt mici, ușor zimțate pe margini, cu cinci lobi. Au culoare verde închis, cu suprafața în relief. Florile sunt de dimensiuni medii, grupate în inflorescențe de tip racem, de culoare verde închis, petalele prezentând unele linii rozalii.

Coacăzul negru Ruben este un soi mijlociu timpuriu. Florile apar deja în a doua jumătate a lunii mai, prima recoltă se coace la sfârșitul lunii iunie, valul principal de fructificare are loc în iulie. Fructele (boabele) sunt considerate a fi de dimensiuni medii spre mari, de formă rotundă tipică și au în diametru cca. 1-1,5 cm, mai rar pot ajunge chiar și până la 1,8 cm. Greutatea unei bobițe este în jur de 3-6 grame. Este un soi autopolenizator, oferind recolte stabile fără prezența prin preajmă a altor soiuri pentru polenizare. Suprafața fructelor este netedă, de culoare neagră strălucitoare. Sunt rezistente la transport. Pulpa este suculentă, are un gust delicat și echilibrat, cu note de dulce-acrișor destul de agreabilă. Dintr-un tufiș se recoltează cca. 3-3,5 kg.

Este tolerant la ger și îngeț, se adaptează în diferite regiuni reci, chiar și în Urali însă, în zonele foarte reci se recomandă protecția tufei. De asemeni, tolerează bine seceta dar, o dată cu apariția căldurii prelungite se recomandă să i se asigure o hidratare corespunzătoare zilnică sau măcar săptămânală. Coacăzul negru Ruben preferă solurile ușoare, fertile, bine drenate cu expoziție deschisă, dar tolerează și umbrirea ușoară.

Această varietate este de regulă rezistentă la boli și dăunători, în condițiile în care este îngrijit corect dar în caz contrar, există riscul ca tufa să fie atacată de afide, acarieni, musculițe etc. În acest caz pentru tratare se folosesc o serie de remedii populare naturiste care dau rezultat cum ar fi: cenușă de lemn cu săpun de rufe; infuzie de praf de tutun; coajă de ceapă; ierburi și căței de usturoi; decoct de coada șoricelului; flori de mușețel.

  1. Gofert

Reprezintă un soi nou de coacăze negre, obținut și cultivat în Polonia pentru producția mare de fructe pe care o dă. A fost obținut prin încrucișarea varietăților Golubka × Fertödi-1 în cadrul Institutului de Cercetare pentru Pomicultură și Floricultură din orașul Skierniewice, Polonia. Se prezintă sub forma unei tufe cu creștere viguroasă, cu lăstari puternici, groși și numeroși ce pot atinge la maturitate 150 cm. Tufa are tendință de răspândire puternică, dacă nu se intervine la timp prin tăieri. Mugurii de frunze sunt mici și alungiți, lipiți de lăstari.

Frunzele, sunt de dimensiuni medii, ușor zimțate pe margini  și prezintă cinci lobi de culoare verde deschis, având lobul central ușor extins. Inflorescențele sunt simple sau duble, grupate în mici panicule. Perioada de înflorire a acestui soi este sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, în funcție de an și sezon, fiind considerat o varietate cu maturare timpurie a fructelor.

Produce fructe considerate de dimensiuni medii raportate la fructele altor varietăți de coacăz negru. Este un soi autofertil foarte productiv, dă fructe în mod regulat fără a fi nevoie de plantarea altor soiuri de coacăz în preajmă pentru polenizare. De aceea se recomandă recoltarea lor cu mașinării speciale și nu la mână. Nu este pretențios la sol, valorifică bine solurile sărace argiloase sau nisipoase spălate de ploi, atât timp cât sunt bine drenate și aerate, însă preferă solurile fertile cu un conținut ridicat de nutrienți. Se dezvoltă armonios pe terenuri expuse în plin soare dar și în zone semi umbrite. În condițiile anilor în care verile sunt secetoase și calde, prezintă o susceptibilitate medie la atacurile afidelor și a acarienilor. În schimb sunt foarte rezistente la o serie de mucegaiuri și la rugină. Această varietate este rezistentă la ger.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.