Chamaecyparis (chiparos fals)

Cunoscut sub denumirea stiintifica de Chamaecyparis, chiparosul fals apartine familiei Cupressaceae. Acesta prospera in orice gradina, avand o crestere rapida si o imagine vesnic-verde. Popularitatea acestuia este fireasca, atat timp cat pe mapamond exista cateva sute de soiuri. Genul Chamaecyparis include in jur de 6 specii, stiind ca diferentierea cu reprezentantii genului Cupressus nu este intotdeauna evidenta.

Un exemplu ar fi transferul speciei Chamaecyparis nootkatensis in genul Cupressus. Cele doua genuri au fost confundate inca din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, cateva criterii morfologice fac posibila diferentierea acestora. Ramurile persistente ale speciilor de Chamaecyparis sunt turtite ca la Thuja, in timp ce ale speciilor genului Cupressus sunt cilindrice. Acestea din urma au o tulpina dreapta in timp ce speciile genului Chamaecyparis au tulpini curbate si flexibile. Acest gen contine arbori foarte mari, cu lemn si frunzis foarte parfumat. Conurile lor sunt mai mici decat ale reprezentantilor genului ​​Cupressus.

Speciile de Chamaecyparis ocupa regiunile nordice reci si umede din America de Nord si Asia de Est (Japonia, Taiwan), unde se amesteca de obicei cu alte conifere de paduri umede si umbroase. ‘Chen-mu’ tradus ca ‘Arborele Sacru’ (Chamaecyparis formosensis), are are o longevitate mai mare de 2000 de ani, fiind unul dintre cei mai mari arbori din Taiwan, cu inaltimi pana la 60 m si trunchiuri ce ating 7 m latime.

Specia Chamaecyparis lawsoniana, originara de pe continentul nord-american, poate atinge inaltimea de 60 m si poate trai 600 de ani. Chamaecyparis nootkatensis (chiparosul Nootka), intalnit tot in America de Nord de-a lungul coastei Pacificului, ajunge la 36 m inaltime, la fel ca ‘varul’ sau japonez Hinoki (C. obtusa), conifer inzestrat cu o crestere lenta, ce poate atinge 50 m inaltime. Specia denumita de niponi Sawara (C. pisifera) creste pana la 45 m in Japonia.

Frunzisul acestui conifer este format din solzi dispusi in 4 randuri, mai mult sau mai putin dispusi impotriva crengutei, avand aroma de patrunjel la C. lawsoniana, de cedru la C. obtusa sau de rasina la C. pisifera. In timp ce frunzisul speciei C. lawsoniana are o culoare verde-albastrui sau verde-inchis mat, albicios pe dos, iar specia C. obtusa prezinta un verde intens, luminos, pe crengute rotunjite cu o textura foarte frumoasa si un frunzis verde argintiu la soiul C. pisifera Boulevard.

Numeroasele soiuri de Chamaecyparis ofera gradinarilor o gama foarte larga de culori, texturi si porturi. Coaja rosiatica este fibroasa, formand benzi verticale lungi. Inflorirea masculina si feminina se face pe acelasi subiect. Micile conuri masculine verzi-galbui apar la capetele unor crengute, eliberandu-si polenul in martie sau aprilie, exact cand florile femele se deschid la capetele altor crengute.

Lemnul reprezentantilor genului Chamaecyparis are o granulatie fina si durabila, fiind foarte apreciat de japonezi, care il folosesc pentru a face sicrie, mobilier lacuit sau chiar temple. Arborii genului Chamaecyparis nu au pretentii la natura solului, atat timp cat este bine drenat. Ei prefera locatii reci, nu prea insorite, doar pe jumatate umbrite. Aceste conifere au o crestere mai moderata decat alte conifere dar nu este rau daca se doreste pastrarea dimensiunilor mici ale subiectului.

Aceste conifere nu apreciaza taierea, deci este recomandat sa fie folositi in garduri vii libere. Se recomanda o taiere foarte usoara, efectuata in luna august, daca este necesar, pastrand intotdeauna frunze pe arbore. In gradina puteti utiliza acest chiparos ca subiect izolat in mijlocul unei peluze sau ca fundal al unui pat de flori. Datorita cresterii lente, speciile scunde de Chamaecyparis sunt perfecte pentru a impodobi o stanca, o gradina mica sau o terasa, plantate in containere.

Prin silueta lor naturala si prin calitatile estetice remarcabile, arborii genului Chamaecyparis se potrivesc atat in gradinile contemporane, cat si in cele naturale. Se completeaza minunat cu alte conifere pitice, cum ar fi Thuja, Juniper, Cryptomerias sau cu alti arbusti floriferi ce prefera soluri acide si zone racoroase, cum ar fi azalee, andromede sau camelii. De asemenea, pot fi transformati in bonsai, precum specia C. obtusa Aurea a carei masa de frunzis auriu contrasteaza superb cu culoarea inchisa a trunchiului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Thuja (tuia)

Supranumita ‘copacul vietii’ de catre calugarii budisti, tuia (Thuja) este o planta direct legata de genul coniferelor din familia Cupressaceae, precum arborele sequoia, chiparosul si ienuparul. Numele latin al tuiei are o radacina intr-un cuvant din greaca veche, care inseamna ‘tamaie’. Acest fapt indica legatura dintre numele Thuja si faptul ca unele specii aromatice ale acestei plante sunt arse ritualic ca si tamaia.

Tuia provine din regiunile temperate reci, cu precipitatii peste medie, din America de Nord si Asia de Nord-Est (China si Coreea). Tuia creste nativ in soluri aluvionare umede, precum mlastinile din partea de vest a Americii de Nord sau mlastinile de turba din est, dar si in zonele mlastinoase cu roci calcaroase. In salbaticie, aceste conifere cresc, in general, amestecate cu alte specii de padure precum bradul Douglas, molidul Sitka, plopi, arini, mesteacan, frasin, etc.

Acest gen contine 6 specii. Se cultiva in plus aproximativ 120 de soiuri ale acestei plante, care difera in ceea ce priveste calitatea si culoarea frunzelor si, de asemenea, coroanele cu diferite forme.

Thuja occidentalis este cea mai comuna specie cultivata a acestei conifere. In gradini, parcuri si piete puteti vedea un numar mare de soiuri ale acestei specii. In tarile europene, tuia a inceput sa fie cultivata din secolul al XVI-lea. Cei mai inalti reprezentanti ai acestei specii cresc pana la 8-12 metri. Aceasta planta poate trai pana la o mie de ani. Cat timp este tanara, coroana sa are o forma piramidala dar de-a lungul anilor devine ovoida. Siluetele in forma de con sau coloana sunt cele mai des utilizate in amenajarile exterioare. Cele mai populare soiuri sunt:

  • Brabant – inaltimea unei astfel de plante variaza de la 15 la 20 de metri, iar diametrul sau este de 3-4 metri. Coroana este conica. Coaja este rosu-deschis sau cenusiu-maroniu, descuamata. Ramurile contin ace verzi, solzoase. Mugurii maro-deschis ating o lungime de 1-2 centimetri si au o forma alungita, ovoidala;
  • Smaragd – un astfel de soi poate ajunge la 250 de cm in inaltime, cu 80 cm latime. Aceasta planta slab ramificata are o coroana conica. Tulpinile sunt asezate vertical, iar pe ele sunt ramuri stralucitoare, vesnic verzi, care sunt mai departate una de alta. Acest soi este destul de popular printre gradinari.

Cel mai popular soi de tuia cu coroana sferica este Danica. Aceasta forma pitica de tuia este rezultatul muncii cultivatorilor de conifere din Danemarca. Coaja lor este de culoare rosu-deschis sau gri-maroniu. Acele verzi si solzoase sunt moi, groase si lucioase, iar iarna iau o nuanta maro-deschis.

De asemenea, exista soiuri cu coroana in forma de fire curgatoare, de exemplu, soiul Filiformis. Inaltimea plantei nu depaseste 150 de centimetri. Are o coroana larga conica sau densa si rotunjita. Tulpinile suspendate sunt lungi, asemanatoare firelor, slab ramificate. Acele au o culoare verde pal, iarna au o nuanta maronie.

O alta specie des intalnita, Thuja plicata atinge cu usurinta inaltimi de 40 pana la 60 m in aria sa nativa, din sudul statului american Alaska pana in nordul Californiei, la altitudini cuprinse intre 0 si 2000 m. Longevitatea acesteia ajunge la 800 de ani. Frunzele sunt solzi de 1 pana la 3 mm lungime care persista cativa ani. Aceste frunze solzoase sunt dispuse in 4 randuri de-a lungul crengii aplatizate, frunzele laterale fiind indoite in jumatate. La crengile erecte, solzii sunt mai alungi, masurand 10 mm lungime. Coaja neteda si subtire a trunchiului devine canelata si se imparte in benzi lungi si subtiri odata cu inaintarea in varsta. Radacinile sunt putin adanci, foarte lungi si rar ramificate, cu radacini violete rosiatice lungi si subtiri.

Florile masculine si feminine apar pe acelasi arbore in aprilie sau mai. Conurile masculine rosiatice , de forma ovoida pana la globulara de aproximativ 4 mm, se formeaza la capetele crengutelor, de obicei pe ramuri diferite de florile feminine. Conuletele femele, verzi sau violet, masoara, de asemenea, 4 mm inainte de a se transforma in conuri alungite de 10 mm.

Lemnul de tuia este moale, usor, aromat, dar fara canale de rasina si rezistent la putrezire. Se lucreaza usor si este utilizat in constructia sindrilelor, stalpilor, usilor, barcilor si chiar a totemurilor si barcilor tip canoe in cultura americana nativa. Lemnul de Thuja orientalis este ars ca tamaie sau folosit in constructia templelor si pagodelor in China.

Speciile de tuia sunt foarte rezistente si nepretentioase, fiind potrivite pentru toate regiunile tarii noastre. T. occidentalis suporta pana la -34°C, in timp ce T. orientalis tolereaza doar pana la -20°C. Aceasta din urma prefera conditiile umede ale unui climat oceanic, protejat de vanturile puternice, in timp ce T. plicata si T. occidentalis, precum si soiurile pitice de tuia, chiar daca apreciaza un sol racoros, suporta multe situatii aride in care cresterea lor este mai redusa. Prea multa umiditate poate provoca boli grave precum Phytophthora, boala ce se raspandeste intr-un gard viu. Expunerea optima poate fi de la insorita pana la partial umbrita.

Gardurile vii se tund o data sau de doua ori pe an, in aprilie si august, cu un taietor special de gard viu sau cu foarfece manuale. Formele pitice sau silueta plantata izolat trebuie doar reajustate, daca este necesar, printr-o taiere usoara. De asemenea, puteti crea un gard viu din tuia fara a administra nicio taiere. Frunzisul de tuia ofera texturi si nuante variate, care se schimba in alte culori in functie de anotimp. Tunsorile grafice ale arborilor de tuia in forme de bile sau piramide se asorteaza excelent cu rocile mari, cu liniile geometrice ale piscinelor sau ale caselor.

Putem adauga o nota spectaculoasa gradinii amestecand exemplare de tuia cu siluete de ierburi precum Miscanthus sau Pennisetum sau cu o serie de alte conifere pitice cu port aplecat (Juniperus horizontalis) si globulare (Picea abies). Calitatile grafice reale ale coniferelor tuia sunt esentiale in proiectarea unei gradini contemporane. Aceste plante linistitoare si permanente asigura un fundal de durata unui pat de flori, marcheaza aleile sau marginesc cu gust terasele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Taxus baccata (tisa comuna)

Cunoscuta in Europa sub denumirea de ‘Yew’, tisa comuna (Taxus baccata) este un conifer vesnic verde, cu un port dens si stufos, care se descurca excelent in locatiile cele mai dificile. Candidat pentru gardurile vii cele mai sculpturale, este ideal pentru arta topiara. Cresterea sa lenta limiteaza oboseala taierii recurente. Rustic, adaptabil la diferite soluri si climate, acest conifer a fost omniprezent in gradinarit de secole. Castelele regale sau gradinile baroce sunt de neconceput, fara aceasta planta exceptionala. Usor de intretinut, tisa a fost intotdeauna apreciata in gradinile private, in special ca si gard viu absolut opac.

Originara din Europa si Africa de Nord, tisa comuna este un conifer aparte, deoarece spre deosebire de majoritatea celorlalte conifere, nu produce nici conuri, nici rasina. Taxus baccata a dat numele familiei botanice Taxaceae din care face parte, ce include 31 de specii din cinci genuri. Tisa comuna ajunge relativ repede la o inaltime de doi pana la trei metri. Anual, circumferinta si inaltimea ei creste de la douazeci pana la treizeci de centimetri. Atinge latimea de 70 pana la 150 de centimetri. Fara taiere, tisa poate atinge inaltimi de 10 pana la 15 metri. Soiurile de tisa comuna ofera o mare diversitate de forme: unele sunt foarte inalte, in timp ce altele sunt taratoare. Astfel, Taxus baccata ‘Repandens’ poate forma o acoperire a solului care nu depaseste 60 cm inaltime.

Pe de alta parte, tisa are o longevitate exceptionala, dovada fiind ‘Yew of Fortingall’ din Scotia, un exemplar de tisa a carui varsta este estimata la peste 2000 de ani. Tisa este, de asemenea, un copac simbolic, adesea legat de vechile credinte druidice sau pagane. Reprezinta atat moartea, cat si nemurirea, aceasta din urma fiind exemplificata prin caracterul sau persistent si uluitoarea sa longevitate, fiind plantata deseori in cimitire si pe langa biserici.

Tisa are un port conic, piramidal, o silueta superba cu multe ramuri alcatuite dintr-o multitudine de frunze mici, ce ii confera un efect dens si stufos. De asemenea, are avantajul ca este ramificata chiar de la baza. Coaja sa este maro-roscata si se desprinde in solzi mici. Tisa este cunoscuta pentru lemnul sau de calitate, foarte dur, dar in acelasi timp cu o relativa flexibilitate. Lemnul are o culoare frumoasa portocaliu-rosie in centru si maro-deschis la periferie. A fost folosit inca din timpuri preistorice (arme, arcuri, sageti, diverse obiecte) si astazi este inca foarte popular printre dulgheri, lutieri si sculptori.

Tisa are un frunzis verde inchis superb, dens, format din frunze liniare, inguste, turtite, care au o lungime de 2 pana la 3 centimetri. Acestea sunt inserate intr-o spirala pe tulpina, dar dau impresia ca sunt asezate in doua randuri, pe fiecare parte. Aceste frunze persista cel putin sase sau sapte ani pe ramuri si sunt reinnoite treptat. Nu sunt parfumate si nu contin rasina. Frunzele tisei au, de obicei, o frumoasa culoare verde-inchis deasupra si verde-deschis pe partea inferioara, dar exista si soiuri cu frunze verzi spre galben, cum ar fi soiul Taxus baccata ‘David’.

Tisa infloreste la inceputul primaverii, in jurul lunii aprilie, dar florile ei sunt destul de nesemnificative, discrete. Sunt dioice – prin urmare, exista plante masculine si plante feminine (o trasatura rara pentru conifere). Plantele ce poarta flori masculine, de culoare galbena sunt dispuse in ciorchini sub crengute si elibereaza polen. Plantele feminine, ce poarta flori verzi inconjurate de solzi suprapusi asezati pe crengute, sunt cele ce vor purta fructele rosii si semintele. Polenizarea (transportul polenului catre florile femele) se face de catre vant.

Tisa este una dintre putinele conifere care nu produc conuri lemnoase (fructe uscate care contin semintele intre solzi). In locul acestor conuri, florile feminine dau un fel de fructe de padure foarte decorative, rosii, alungite si carnoase, ce ajung la maturitate in septembrie-octombrie. Din pacate, acestea sunt toxice.

Vesnic verde, tisa comuna este total nepretentioasa. De asemenea, nu are cerinte speciale privind solul. Trebuie evitata numai stagnarea apei la radacina. Tisa prefera o locatie partial umbrita, fata de umbra totala sau de o locatie insorita. In ciuda rezistentei sale la ger (-20°C), poate suferi in iernile foarte geroase, cu putina zapada. In astfel de cazuri, gradinarul va trebui sa taie lastarii uscati.

Posibilitatile decorative oferite de tisa comuna sunt nelimitate pentru gradinari. Frunzele sale fine si moi constituie un ‘material’ ce permite sa se realizeze cele mai uzuale sau excentrice forme dorite de gradinari. Inchide, deseneaza sau sculpteaza spatii, gasindu-si locul in toate gradinile si adaptandu-se la toate stilurile, stricte sau poetice, ba chiar si la cultivarea in ghivece, ca bonsai.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Juniperus scopulorum (ienuparul de stanca)

Ienuparul de stanca (Juniperus scopulorum) este un conifer vesnic verde, apartinand familiei Cupressaceae, ce reuneste specii inrudite, precum chiparosul si tuia. Prin urmare, este o specie de munte, robusta si foarte rezistenta, temandu-se totusi de vant puternic, de clime si soluri prea umede, precum si de atmosfere excesiv de calde si uscate. Nativ, o astfel de planta poate fi gasita in Canada (in sud-vestul provinciei Alberta si in Columbia Britanica), in Statele Unite (in vestul Texasului, in Oregon si in nordul Arizonei), precum si in nordul Mexicului,  unde prefera sa creasca pe terenul stancos al muntilor, la o altitudine de 500-2700 metri.

Ienuparul de stanca este reprezentat de arbusti si arbori dioici. In conditii naturale, poate avea o inaltime de 10-15 metri, un diametru al trunchiului de 2 metri si poate trai peste o mie de ani. Cu toate acestea, ienuparul care creste in gradina nu este atat de inalt si gros. La acest conifer, coroana incepe aproape de baza, forma sa este conica neregulata, in timp ce de-a lungul anilor devine rotunjita. Culoarea scoartei este maro. Tulpinile tinere sunt de culoare albastru pal sau albastru verzui. Culoarea frunzelor este verde inchis, verde-gri sau gri-albastrui. Aceasta planta are frunze in forma de ac, cu lungimea de 1,2 cm si latimea de 0,2 cm.

Soiul Blue Arrow al ienuparului de stanca este o imbunatatire a unui soi Skyrocket, cunoscut si sub numele de cedru rosu, frunzisul sau fiind mai albastrui, conform numelui (blue). De dimensiuni medii, acest ienupar se ridica intr-o coloana ingusta, imbracata intr-un frunzis fin si dens, de un gri-albastrui stralucitor. In crestere lenta, compacta si dotata cu adevarate calitati grafice, ienuparul Blue Arrow va fi perfect in aglomerari, izolate, intr-un peisaj stancos, pe fundalul unei stanci mari sau chiar plantat in grupuri de trei, pentru a marca o intrare, o alee sau imprejurimile unei piscine. Acest soi apreciaza solurile drenate, chiar stancoase, si nu se teme de prezenta calcarului in sol.

Ienuparul Blue Arrow formeaza dupa 10 ani un port frumos, ca o coloana deosebit de compacta, ingusta spre varf. Creste incet cand este tanar, cu o rata de 10 cm inaltime si 5 cm latime intr-un an. Cresterea se accelereaza pe masura ce imbatraneste. Un exemplar adult va masura aproximativ 5 m inaltime si 50-60 cm in diametru. Frunzisul sau este alcatuit dintr-un fel de solzi foarte stransi, non-spinosi, care degaja un miros rasinos si aromat. Culoarea lor este de un gri albastru distinct. Fructele sunt ca niste boabe solzoase, albastre-negre si bogate intr-un ulei esential cu virtuti terapeutice. Coaja sa maro-roscata se exfoliaza in timp.

Daca ienuparul are forma de tip coloana, atunci dupa o ninsoare abundenta, este imperativ sa indepartati zapada de pe el, scuturand-o, altfel ramurile nu pot rezista la o greutate prea mare si se rup. Pentru a preveni ruperea ramurilor, acestea trebuie stranse impreuna cu o sfoara, inaintea ninsorilor abundente, astfel incat sa fie apropiate de trunchi. Tunderea formativa nu este necesara, deoarece coroana sa are nativ o forma spectaculoasa. Daca se doreste, tunderea se efectueaza la inceputul primaverii, inainte de intrarea in vegetatie si pentru aceasta operatie trebuie aleasa o zi ploioasa.

Ienuparul de stanca este un conifer rezistent, stralucitor si elegant, plantat pe scara larga in gradinile din Europa. Se adapteaza oriunde, cu exceptia unei locatii prea aride sau excesiv de umede. Prin cresterea sa lenta va face minuni izolat, pe un terasament, langa o stanca mare sau chiar plantat in grupuri de 3, intr-un peisaj in compania altor conifere cu un port rotunjit sau stufos. De asemenea, creste foarte bine in containere.

Coroana ienuparului de stanca este destul de eficienta, datorita faptului ca este aproape perfecta din punct de vedere geometric. Poate fi folosit ca fundal pentru alte plante sau ca imagine centrala intr-o compozitie de gradina. Permanenta sa linistitoare structureaza excelent un peisaj, marcheaza aleile ca si gard viu sau se invecineaza cu terasa. Se potriveste bine cu mahonia, cu ienuparul comun acoperitor de sol sau cu ierburi avand un aspect complementar. Ienuparul este ideal pentru gradinile decorate in stil englezesc sau scandinav, dar va arata excelent si in gradinile alpine sau japoneze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Juniperus communis (ienuparul comun)

Ienuparul (Juniperus) este un conifer ce face parte din aceeasi familie Cupressaceae, ca si chiparosul (Cupressus), Chamaecyparis, Thuja si Calocedrus. Aproape 70 de specii alcatuiesc genul, daca excludem hibrizii interspecifici intalniti in stare naturala. La fel ca si chiparosii, ienuperii sunt distribuiti uniform intre lumea veche si cea noua, in timp ce Thuja si Chamaecyparis cresc nativ doar in America de Nord si Orientul Indepartat. Genul prezinta o mare rezistenta la frig si seceta, la fel ca pinii, cu care impart adesea acelasi mediu. Majoritatea speciilor de ienuperi degaja un miros specific puternic, ce radiaza din frunzis si tulpina, fiind utilizate in prepararea condimentelor si a bauturilor alcoolice.

Ca si chiparosul, ienuparul poate trai sute de ani. In locurile unde creste ienuparul, aerul este incredibil de curat. Denumirea sa din latina veche, Juniperus, a fost pastrata de celebrul botanist suedez Karl Linnaeus, aceasta fiind mentionata in scrierile lui Virgil, poet celebru ce a trait in Roma antica. Majoritatea speciilor taratoare de ienupar prefera sa creasca doar in zonele montane, in timp ce arborii acestui gen au o inaltime de aproximativ 15 metri si se gasesc in padurile din Asia Centrala si America. Dintre arbori se distinge ienuparul sirian, exemplar magnific ce poate ajunge pana la 40 de metri inaltime.

Specia Juniperus communis (ienupar comun) este un arbust a carui inaltime poate varia de la 5 la 8 metri. Coroana este densa, in forma de con si poate ajunge la 4 metri in diametru. Coaja fibroasa este de culoare maro-cenusie, in timp ce lastarii sunt maro-roscati. Frunzele verzi, ascutite, asemanatoare acelor, sunt triunghiulare. Lungimea acelor poate ajunge la 15 mm si raman pe ramuri timp de 4 ani. Inflorirea se observa in luna mai. Florile feminine sunt verzi, iar cele masculine sunt galbene. Fructele rotunde au un diametru de pana la 10 mm in diametru, cele imature au o culoare verde, iar cele mature negre-albastrui, pe suprafata lor existand un strat de rasina.

Numeroase tipuri diferite de ienupar sunt cultivate, atat in ​​aer liber, cat si in amenajarile interioare (bonsai). Majoritatea speciilor de ienupar prefera o locatie uscata, insorita si calda, fiind foarte rezistente la frig si seceta. Ienuparul comun gaseste cele mai bune conditii de viata si crestere pe soluri nisipoase, in stepe si semi-deserturi. Ienuparul nu apreciaza prea mult umiditatea solului si reactioneaza negativ la ea, frunzele sale devenind rosii pana la maro si galbene.

Tunderea ienuparului se face, de obicei, atunci cand se doreste sa se faca un gard viu din acest arbust. In caz contrar, taierea nu este recomandata. Cu toate acestea, in cazul in care doriti sa formati un tufis, trebuie sa fiti extrem de atenti, deoarece daca taiati ceva in plus, va dura foarte mult timp pentru a se reface, deoarece aceasta planta are o crestere lenta. Se recomanda taierea acelor ramuri care sunt prea lungi sau arata neglijent.

Varietatea speciilor de Juniperus communis va permite sa aveti multe optiuni pentru a crea un decor original, indiferent daca acesta inseamna o gradina contemporana, o terasa sau o gradina salbatica, in care se combina minunat siluetele unduitoare de ierburi cu estetica formelor de ienupar. Prin cresterea lor lenta, ienuperii sunt candidatii perfecti pentru a garnisi stanci mari sau pentru a structura zonele gradinii, a marca aleile sau a forma granite din garduri vii.

Ienuperii pot fi plantati izolat sau in trei exemplare, pentru a oferi un impact mai accentuat privitorului. Ienuperii taratori sunt acoperiri de sol perfecte pentru a inveli suprafete mari sau zone greu accesibile, cum ar fi diverse terasamente. De asemenea, creste foarte bine in ghivece si tolereaza taierea foarte bine, permitand crearea de bonsai atractivi. Adevaratele calitati grafice ale ienuperilor sunt esentiale in proiectarea gradinilor contemporane, ce prefera estetica formelor, siluetelor si texturilor, in dauna splendorii florilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Aronia

Aronia, planta cunoscuta si sub numele de chokeberry face parte din familia Rosaceae. Genul este format din doar doua specii, Aronia melanocarpa si Aronia arbutifolia, ambele originare din aceeasi regiune din estul Americii de Nord, fiind cultivate atat ca plante medicinale, cat si ornamentale. Printre acesti hibrizi naturali se numara taxonii Aronia prunifolia si Aronia florinbunda. Acesti arbusti de foioase, cu crestere rapida, formeaza tufe mai dense in cazul A. arbutifolia, mai mici si compacte in cazul A. melanocarpa. Pot atinge o varsta de 20 pana la 30 de ani.

Aronia este un arbust de foioase rezistent la inghet, cu ramificatie puternica, ce poate atinge o inaltime de pana la 3 metri. Sistemul sau radicular este situat foarte aproape de suprafata solului. Coroana exemplarelor tinere este foarte compacta, iar la un arbust adult poate ajunge la aproximativ 2 metri in diametru. Tulpinile tinere sunt de culoare maro-roscat care, in cele din urma, se transforma in gri inchis.

Frunzele eliptice, simple, sunt dispuse alternativ si au o margine zimtata. In lungime, ele ajung la 4-8 cm, iar in latime 3-5 cm. Suprafata frontala a frunzelor este lucioasa, verde inchis, iar spatele are o culoare albicioasa, ce este asociata cu prezenta pubescentei. De la mijlocul lunii septembrie, culoarea frunzelor se schimba in rosu-violet. Inflorescentele dense constau din flori parfumate de culoare roz-pal sau alb, care au anterele violete. Inflorirea incepe de la mijlocul lunii mai pana la inceputul lunii iunie. Fructele sunt sferice, lucioase si pot fi colorate in negru-violet sau violet. Se coc in august sau septembrie.

Dupa cum indica denumirile lor latine, A. arbutifolia are frunze lanceolate, zimtate, care seamana cu frunzele capsunului (Arbutus), iar A. melanocarpa se distinge prin ciorchinii cu fructe de padure negre (cand sunt coapte), denumirea venind de la grecescul „melanos” ce inseamna negru si „karpos” fruct. Aronia adora un sol insorit, usor umed dar prospera si in alte locatii fara dificultate. Umbra partiala si solurile sarace in nutrienti nu le diminueaza atractivitatea si randamentul, doar cresterea lor va fi mai lenta.

Tufele de Aronia sunt robuste si usor de intretinut. Sunt extrem de rezistente si tolereaza temperaturi pana la -20°C pentru o lunga perioada de timp si fara a fi deteriorate. Se recomanda o taiere de intinerire dupa 4 pana la 7 ani. Ramurile care nu mai dau prea mult fructe ar trebui taiate de jos. Pentru a creste cantitatea de fructe, este recomandat sa scurtati lastarii cu o treime din lungime. Astfel, acestia se ramifica si produc mai multe flori. Aronia nu are nevoie de ingrasamant suplimentar dar utilizarea ocazionala a compostului in primavara creste cantitatea de fructe. In perioade foarte lungi de seceta, este fericit sa aiba apa suplimentara. Plantele din containere au nevoie de udare regulata si un ingrasamant cu eliberare lenta, administrat primavara.

Arbustul de Aronia poate fi folosit izolat sau ca gard viu dar, pentru un efect mai spectaculos, se planteaza in  grupuri de 3 pana la 6 subiecti din acelasi soi. Este la fel de potrivit in jurul unei gradini de legume, formand un gard viu de fructe de padure alcatuit din afini, coacazi negri, zmeuri si agrisi. De asemenea, poate compune un gard viu atat captivant, cat si delicios, impreuna cu alti arbusti cum ar fi, de exemplu, meri, pruni si ciresi ornamentali, viburnum de foioase, caprifoi, alun de padure, gutui japonez, catina sau goji (Lycium barbarum).

Notorietatea Aroniei provine in principal din proprietatile sale medicinale, datorita continutului de antioxidanti (flavonoide, antocianine, etc.) dar si al vitaminelor C, B1, B2, fibre, etc. Consumul sau face posibila preventia si chiar combaterea bolilor cardiovasculare, a cancerului, a degenerescentei maculare, protejeaza pielea impotriva efectelor soarelui prea puternic, reduce nivelul zaharului din sange si combate imbatranirea celulelor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Weigela

Weigela este un arbust originar din estul Asiei (China de nord-est, Coreea si Japonia) si a fost introdus in Europa la jumatatea secolului al XIX-lea. Genul face parte din familia Caprifoliaceae si include o duzina de specii, dar multe soiuri au fost obtinute de catre prolificul si extraordinarul botanist Victor Lemoine in jurul anului 1865. Weigela a fost descrisa pentru prima data de Philipp Franz Siebold in Flora Japonica (1833-1850). Numele sau este dedicat chimistului si botanistului german Christian von Weigel (1748-1831).

Weigela ar fi fost introdusa in Europa de Robert Fortune in jurul anului 1842. Se stie faptul ca acest botanist scotian a furat secretul prepararii ceaiului din China, precum si al cultivarii plantelor de ceai, in timpul epopeii sale incredibile dintre 1848 si 1852. Acest arbust are o forma stufoasa, ramurile sale arcuindu-se elegant sub greutatea minunatelor flori. Frunzele opuse au un contur crenelat, sunt foioase si pubescente, cel mai adesea verzi, dar exista si soiuri cu frunze bicolore. Majoritatea au culori minunate de toamna.

Din luna mai, o multitudine de flori se deschid acoperind ramurile intr-un mod spectaculos. Rozul este cea mai comuna culoare, de la roz-pal la cea mai intensa nuanta. Florile sunt compuse din petale formand un tub ce se deschide intr-o palnie si sunt situate la sfarsitul crengutelor anuale. Acestea atrag multe insecte polenizatoare.

Weigela accepta cu usurinta transplantarea datorita sistemului sau radicular superficial. In plus, poate prospera chiar intr-un sol calcaros. Cresterea rapida este unul dintre avantajele esentiale ale acestei plante, in special pentru o gradina nou-infiintata, deoarece poate forma rapid un tufis opulent. Desigur, intr-un ghiveci mare, soiurile scunde vor face innobila decorul unui balcon sau terase.

Pentru o inflorire abundenta, Weigela va trebui plantata in plin soare. Se adapteaza si la umbra partiala, in special in zonele cu soare arzator. De asemenea, suporta vanturile care nu sunt uscate. Solurile sunt putin importante pentru ea, atata timp cat sunt bogate in humus si nu prea aride. La alegerea locatiei, trebuie sa tineti cont de dimensiunea pe care o va avea arbustul in 5-6 ani, devenit adult: cele mai mari soiuri au nevoie de 2 m latime pentru a-si desfacei ramurile. Daca va lipseste acest spatiu, este recomandat sa optati pentru soiurile mici.

La finalul infloririi (in perioada iulie-august), este recomandat sa practicati taierea de intretinere. Acest lucru ajuta la stimularea dezvoltarii viguroase a crengutelor ce vor purta in toamna mugurii florali, pentru a inflori anul urmator. Se taie crengutele din centrul tufei si cele care se intersecteaza, se indeparteaza ramurile uscate si se scurteaza tulpinile care au inflorit cu 10-20 cm. Se poate intineri arbustul taindu-l la 20 cm de sol. Este recomandat sa taiati 1/3 din crengute in fiecare an, astfel veti avea un arbust nou-nout in numai 3 ani.

Datorita popularitatii sale uriase din epoca victoriana, Weigela este vazuta in mod obisnuit ca o planta ornamentala clasica. Totusi, un gard viu din Weigela va arata la fel de bine intr-o gradina informala contemporana. Weigela este pur si simplu o planta de acoperire atemporala. In plus, va colora orice gradina fara prea mult efort. Un gard viu Weigela este foarte tolerant la taiere si treaba se poate face fara mari probleme. De la introducerea sa in gradinile din Europa, speciile de Weigela au fost in mod constant o componenta obligatorie a gardurilor vii florifere, deseori ca parte a gardurilor vii mixte. Totusi, ca gard viu unic, specificatia ornamentala a Weigelei este pur si simplu incontestabila.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Viburnum opulus (calin)

Genul Viburnum grupeaza aproape 200 de specii de arbusti, precum si cativa arbori. Cele mai cunoscute sunt, fara indoiala, Viburnum tinus si Viburnum opulus, cunoscut la noi sub denumirea de calin. Aceste specii sunt interesante pentru inflorirea lor de primavara, pentru fructele decorative si frunzele ce pot capata culori foarte frumoase in toamna. Viburnus apartine familiei Adoxaceae, o familie ce include si socul (Sambucus), fiind originar din regiunile temperate ale emisferei nordice (Asia, Europa, America de Nord), precum si din Antile, Anzi si Madagascar. Exista multe specii in Asia, in principal in China, cum ar fi Viburnum davidii, V. lantana, V. tinus sau V. opulus.

Viburnum opulus este un arbust mic, avand o forma rotunjita ce ramane decorativa pana toamna tarziu. Din mai pana in iunie, formeaza inflorescente ce sunt formate din flori albe, sterile si un rand de petale albe la periferie. Inflorescentele masoara 7-8 cm in diametru. Extrem de melifera, aceasta inflorire este urmata de fructe de padure de culoare rosie, pe care pasarile le adora.

Frunzele calinului sunt foarte decorative toamna. Verde inchis in timpul infloririi, ele devin violet la sfarsitul sezonului. Este un frunzis de foioase similar cu cel al artarului, de unde si numele opulus (ce inseamna artar in limba latina). La maturitate, calinul poate atinge 3 pana la 4 m inaltime si anvergura, fiind foarte rezistent. Poate creste atat izolat, cat si intr-un gard viu liber. In medie, calinul poate trai intre 50 si 60 de ani.

Decorativa deopotriva prin florile delicate, prin fructele intens colorate si prin frunzele sale ce adesea capata culori superbe toamna, Viburnum este planta preferata a gradinarilor. Iarna sau primavara decoreaza paturile cu florile lor generoase, albe sau roz. La final de sezon, fructele rosii, negre sau albastre creeaza o noua imagine atractiva in gradina. Apoi, cand vine toamna, frunzele speciilor de foioase sunt impodobite cu minunate culori rosii sau portocalii.

Acest fenomen se intampla in cazul speciilor V. opulus, V. lantanasi si V. plicatum. In ceea ce priveste speciile persistente, precum V. tinus, V. davidii sau V. rhytidophyllum,  acestea isi pastreaza frunzele si raman decorative chiar si iarna. Plantate intr-un gard viu, ele pot crea un ecran de protectie ce va ascunde proprietatea de ochii curiosilor in timpul sezonului rece.

Destul de usor de cultivat, soiurile de Viburnum necesita putina intretinere. Majoritatea sunt foarte rezistente si se vor descurca bine la soare sau umbra partiala. Apreciaza solurile bogate, reci si bine drenate. In general, se pot adapta la orice tip de sol, dar prefera solurile acide. Rezistente in mod deosebit la poluare – in special V. opulus, V. tinus si V. davidii – aceste specii pot fi plantate cu succes in zonele urbane sau alte zone poluate.

V. tinus si V. lantana sunt perfecte pentru a forma un gard viu, impreuna cu alti arbusti de foioase sau vesnic verzi. In ceea ce priveste soiurile V. plicatum si splendidul V. opulus „Roseum” (cunoscut sub numele de „bulgare de zapada”), acestea au flori atat de impresionante incat pot arata exceptional daca sunt plantate singure, de exemplu in mijlocul unei peluze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Tamarix tetrandra (catina rosie)

Cunoscut sub mai multe denumiri, catina rosie, pieptene sau tamaris, genul Tamarix apartine familiei Tamaricaceae si este reprezentat de arbusti si arbori mici. Acest gen uneste peste 70 de specii. Denumirea generica isi are originea in limba latina si se refera la raul Tamaris din Hispania Tarraconensis (Pirinei). In natura, Tamarix creste salbatic in Asia, Africa si in partea de sud a Europei. Acesta prefera sa creasca in deserturi si semi-deserturi, in zonele nisipoase, precum si in apropierea mlastinilor sarate. In padurile din Asia Centrala exista 15 specii de Tamarix. In muntii din Asia Centrala, poate fi intalnit la o altitudine de aproximativ 2000 de metri deasupra nivelului marii, in timp ce in Muntii Caucaz se poate gasi la o altitudine de cel mult 600 de metri.

Acesti arbusti gratiosi pot fi de foioase sau vesnic verzi. Pe langa arbusti, genul mai cuprinde arbori ce cresc stufosi, coroana lor fiind formata din tulpini in forma de tija, pe acestea existand un numar mare de frunze mici, dispuse alternativ. Frunzele alternative sunt lungi de 1 pana la 2 mm dispuse in jurul tulpinilor foarte ramificate ce seamana cu crengutele de chiparos sau Juniperus. Frunzele poarta un fel de glande ce expulzeaza sarea absorbita de radacinile infipte intr-un mediu salin.

Arborii genului Tamarix se dezvolta, odata cu inaintarea in varsta, formand trunchiuri masive, contorsionate, adesea inclinate orizontal si aplecate catre pamant, avand dimensiuni de la 3 la 5 m in toate directiile. Beneficiaza de o longevitate ridicata, ceea ce explica trunchiurile acoperite cu o scoarta solzoasa, groasa si inchisa la culoare, ce continua sa emita lastari tineri. Coaja lor este de culoare bej, uneori maro sau purpuriu inchis ca la T. tetrandra, imagine ce ofera un contrast atractiv cu frunzisul gri-verde sau verde-albastrui.

In functie de specie, inflorirea are loc primavara pe lemnul format in anul precedent. Florile hermafrodite au 4 sau 5 stamine, ceea ce face posibila, de exemplu, deosebirea speciilor tetrandra si pentandra, fiind polenizate de insecte. Inflorescentele mari in forma de panicule sau raceme sunt compuse din flori mici de culoare alba sau roz. Tamarix este o planta melifera excelenta si, prin urmare, in perioada de inflorire atrage numeroase insecte polenizatoare. Fructele sunt mici capsule negricioase.

Cel mai bun moment pentru a taia coroana arborelui Tamarix este primavara devreme si trebuie actionat inainte ca mugurii sa se umfle. Ramurile vechi cu cresteri scurte trebuie taiate neaparat, dupa doar 4 saptamani vor da lastari tineri, iar arbustul va deveni din nou luxuriant si frumos. Tamarix are nevoie de taieri de intinerire. Acestea se fac de obicei pe o ramura puternica, care este plasata cat mai aproape de baza. Oricum, cresterea tulpinilor nu ar trebui diminuata, deoarece acest lucru va reduce numarul si lungimea inflorescentelor. De asemenea, odata cu iesirea din repausul vegetativ, pot fi identificate ramuri si tulpini deteriorate de inghet, ce vor trebui inlaturate.

Arborii si arbustii Tamarix adora climatul mediteraneean pana la cel subtropical. Cresc in plin soare si incanta fiecare proprietar de gradina cu un spectacol luxuriant de flori. Ei tolereaza o locatie partial umbrita, cu conditia ca aceasta sa fie puternic luminata. Se dezvolta si intr-un sol calcaros, adaptandu-se la locatii extrem de uscate si supravietuind perioadelor lungi de seceta. Frunzele lor speciale le permit sa colonizeze inclusiv solurile saline. Deoarece este atat de rezistent, poate fi cultivat chiar si intr-un oras mare, deoarece suporta excelent poluarea.

Tamarix reprezinta un adevarat punct de atractie, imaginea sa aratand ca o cascada de flori minunate in timpul infloririi. Aspectul lor exotic si natura lor simpla fac din Tamarix o planta populara de gradina. Abundenta sa de flori nu poate fi intrecuta de nicio alta planta. Plantat solitar, devine rapid un punct focal datorita florilor sale fabuloase si portului sau gratios. De asemenea, arbustii Tamarix pot adauga un element structural eficient unui gard viu, impreuna cu alti arbusti ornamentali care infloresc in aceeasi perioada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Syringa vulgaris (liliac)

Arbust de foioase apartinand familiei Oleaceae, liliacul comun (Syringa vulgaris) este originar din sud-estul Europei si Asia (din Balcani pana in China si Japonia), unde creste la periferia padurilor sau in tufisuri salbatice crescute pe dealurile pietroase. Genul Syringa include aproximativ douazeci de specii, cea mai cunoscuta si mai emblematica fiind  liliacul comun, S. Vulgaris, specie ce include cel mai mare numar de soiuri. Botanistul francez, Victor Lemoine (1823-1911), a extins considerabil aceasta familie la sfarsitul secolului al XIX-lea, dand nastere la peste 60 de soiuri de Syringa vulgaris.

Deoarece genul nu se limiteaza doar la liliacul comun, amintim si arbustii cu frunze mici, cum ar fi liliacul chinezesc, S. chinensis si S. microphylla, specie cu frunze de dimensiuni medii si cu foarte multe flori minuscule, liliacul tardiv (Syringa prestoniae), liliacul cu flori de zambila (Syringa hyacinthiflora), un hibrid viguros, sau liliacul persan (Syringa persica) cu frunzele zimtate curios, in mod asemanator frunzelor de patrunjel. Aceste specii si soiuri cu flori parfumate nu trebuie confundate cu iasomia (Philadelphus), nici cu liliacul indian (Lagerstroemia), ambele facand parte din familii diferite din punct de vedere botanic.

Liliacul formeaza un arbust viguros, dens, cu un port vertical, stufos, rotunjit sau uneori conic, flexibil si aerisit. Formeaza spontan un tufis ramificat format din mai multe tulpini subtiri, conice, fiecare avand multe frunze, ceea ce confera liliacului un port dens. Creste viguros si destul de rapid, viteza de crestere marindu-se de-a lungul anilor, ajungand la aproximativ 50 cm pe an. Inaltimea sa variaza de la 2 la 7 m la varsta adulta, pentru o anvergura de 2-4 m.

Soiurile S. chinensis si S. persica au un port deosebit de compact, ajungand la maximum 1,80 m la maturitate, arbustii fiind mai lati decat inalti, ceea ce-i face nepretuiti pentru gradinile mici. Frunzele difera considerabil de la o specie la alta. Liliacul comun are frunze ovale de foioase. Syringa persica se deosebeste prin frunzele sale parca decupate in lobi lungi si ingusti. Lungi de 3 pana la 15 cm, frunzele apar in diferite nuante de verde, in functie de soi.

Primavara, varfurile ramurilor pline cu flori inunda acest frunzis de un verde reconfortant in aglomerari dense si parfumate. Liliacul este una dintre plantele ce ne ofera flori cu un parfum autentic si rafinat. Din aprilie pana in mai, uneori pana in iunie, apoi in septembrie, in functie de clima si specie, apar ca flori tubulare foarte mici, simple, duble sau semi-duble, formand ciorchini adunati in panicule piramidale sau conice, mai mult sau mai putin mari si rasfirate. Grupate cate doua la sfarsitul ramurilor din anul precedent, aceste inflorescente au o lungime de 4 pana la 30 cm.

Daca in limba persana, „liliac” inseamna „mov”, culoarea sa originala, florile liliacului au diverse culori: alb-pur, lila pal, roz pur pana la roz-violet, albastru deschis-mov sau chiar rosu-roz sau violet. Inflorirea dureaza de la 15 zile la 1 luna, in functie de regiune, iar unii hibrizi sunt inzestrati cu o inflorire repetata, pana la prima bruma. Foarte melifere, florile atrag un numar mare de albine si fluturi. Intens parfumate, ele formeaza buchete de primavara proaspete, dar efemere – in vaza, tind sa se ofileasca dupa doua-trei zile.

Deosebit de rezistent la ger (-25°C) si la poluare, liliacul se adapteaza in toate regiunile tarii noastre si este foarte usor de plantat la soare sau la umbra partiala, in sol obisnuit, bine drenat, chiar si foarte calcaros. Se dezvolta optim in solul drenat, deoarece se teme de excesul de umiditate si de locurile in care apa poate stagna in timpul iernii. Acest arbust deloc exigent isi gaseste locul in toate gradinile, folosit izolat, in paturi de arbusti sau lasat in forma sa naturala, in garduri vii inflorite sau chiar pe o terasa sau un balcon,  plantat intr-un container mare.

Liliacul poate rezista la vant puternic si se va adapta bine la canicula verii. Acest arbust nu se teme de frigul extrem, chiar apreciindu-l, o iarna destul de dura incurajandu-i inflorirea ulterioara. Aceasta rezistenta la intemperii ii garanteaza o viata lunga in toate regiunile. Are o durata de viata cuprinsa intre 20 si 40 de ani. Se simte excelent la soare, unde va da un numar maxim de flori, dar va tolera si o expunere partial umbrita, avand nevoie de cel putin 6 ore pe zi. Umbra ii reduce considerabil inflorirea. Tunderea de intretinere este recomandata in fiecare an pentru a mentine un port echilibrat si pentru a limita cresterea acestuia. Este mai bine sa nu tundem liliacul prea sever, ci sa favorizam o usoara reimprospatare anuala care sa favorizeze si inflorirea.

Cu natura sa versatila, liliacul isi gaseste locul in toate gradinile naturale, chiar si in cele mici, unde formeaza puncte focale captivante fiind, fara indoiala, regele scenelor de primavara. Aduce o nota de prospetime, un parfum de moda veche in orice locatie, in containere plasate pe terasa sau balcon, precum si in buchete. De asemenea, infloreste splendid in garduri vii, amestecat cu alti arbusti pentru a-si alterna florile, precum Forsythias si Buddleias. Va arata perfect in compania cununitei cu flori roz sau albe si a gutuilor japonezi.