Lună: septembrie 2022

 

Acest gen cuprinde puțin peste 80 de specii, incluzând o serie de specii de plante erbacee, anuale sau perene, din familia Polemoniaceae, originare din America de Nord și Asia, fiind cunoscute sub mai multe denumiri populare la noi în țară și anume: Scânteiuță, Săpunăriță sau Brumărele.

Speciile acestui gen, au în general tulpini erbacee, ramificate, ce variază destul de mult în înălțime; pornind chiar de la 5 cm (cum este cazul speciei Phlox douglasii) și, pot ajunge chiar până la o înălțime de 1.20 m (cazul speciei Phlox paniculata); având de regulă o creștere erectă sau târâtoare, terminate cu numeroase corimbe de flori tubulare, cu diametrul de 2-3 cm, divers colorate și cu dungi variate de un mare efect decorativ.

Speciile acestui gen de plante, sunt utilizate cu precădere pentru efectul lor deosebit de decorativ în grădini particulare sau  în ghivece pe terase, iar dintre acestea cele mai cunoscute și apreciate la noi în țară și nu numai sunt: Phlox subulata; Phlox paniculata; Phlox douglasii; Phlox drumondii; Phlox amoena; Phlox divaricata; Phlox maculata; Phlox pilosa; Phlox stolonifera; Phlox decussata Phlox pyramidalis  Phlox siberica (originară din Siberia) etc.

Toate speciile acestui gen, sunt ușor de întreținut, rezistente la îngheț (această rezistență variind de la specie, la specie) și chiar la secetă deși, preferă verile mai răcoroase, preferând solurile umede cu condiția ca apa să nu stagneze în profilul de sol; adaptându-se cu ușurință la cam toate tipurile de sol: de la alcalin-neutru si chiar slab acid, cu condiția ca acestea să fie ușoare, fertile și bine drenate.

În cele ce urmează, ne vom opri atenția spre a prezenta două dintre varietățile cele mai îndrăgite și mai des întâlnite la noi în țară și anume Phlox subulata și Phlox paniculata.

Phlox subulata

Denumită popular „brumărele” este o plantă ornamentală, perenă, (veșnic verde) sub formă de tufă scundă 10-20 cm, formând covoare, originară din America de Nord. Prezintă mici tulpinițe culcate, cu internoduri scurte fiind dens acoperite de frunze ascuțite, înguste și rigide de până la 2 cm lungime, terminate cu pedunculi; având una sau două inflorescențe cu câte 5-7 flori în formă de pâlnie, cu diametrul de cca. 25 mm.

Florile prezintă petale crestate pe margini, fiind în nuanțe variate de culori: de la alb și roz, până la violet și diferite nuanțe liliachii. Prezintă două înfloriri pe parcursul sezoanelor de vegetație: Prima etapă de înflorire, debutează în primăvară, începând cu a doua decadă a lunii mai și continuă până în a doua decadă a lunii iunie. Iar a doua etapă (cea de toamnă) debutează începând cu a doua decadă a lunii august, ținând până spre jumătatea lunii septembrie.

Prezintă o inflorescență extrem de abundentă astfel încât, frunzele sunt greu vizibile dintre flori. Chiar și în afara perioadei de înflorire, această specie rămâne verde chiar și iarna sub zăpadă; constituind o deosebită atracție.

Planta se adaptează cu ușurință și în locații umbrite sau parțial umbrite însă, va avea o înflorire spectaculoasă doar dacă este plantată în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct.

Această specie se dezvoltă bine pe solurile nisipoase sau mediu argiloase sărace, uniforme, umede sau chiar uscate, cu condiția să fie aerate și bine drenate; planta nu suportă stagnarea apei în profilul de sol, caz în care îi putrezesc rădăcinile și planta poate chiar muri. Suportă un pH al solului de la neutru până la slab alcalin. În perioadele de arșiță, se udă din abundență planta cu apă potrivită și niciodată cu apă rece deoarece acest lucru poate conduce la crăparea tulpinilor și îmbolnăvirea plantelor.

Planta de Phlox subulata, răspunde bine la fertilizare și în acest sens, se vor folosi substanțe pe baza de potasiu și fosfor direct pe sol, (în perioada de înmugurire) de regulă primăvara, precum și o serie de substanțe minerale (după înflorire) și chiar azot și cenușă rezultată din arderi, după anumite scheme de tratament.

Înmulțirea plantei se realizează prin divizare de puieți prelevați de regulă primăvara dar și toamna de la planta-mamă ori, prin butășire, din butași semi-lemnificați prelevați primăvara (fiecare plăntuță prelevată trebuie să aibă 3-4 lăstari și câteva rădăcini), pentru un succes de prindere garantat. Mai rar se utilizează înmulțirea prin semințe deoarece, se spune că, plantele rezultate vor avea în mică măsură caracterele varietale ale plantei de la care au fost prelevate acele semințe.

Cât despre boli și dăunători, dacă este îngrijită corect și constant, această specie nu prea este atacată, fiind destul de rezistentă. În caz contrar, planta poate suferi de tot felul de infecții fungice și după caz, trebuiesc aplicate diverse tratamente, funcție de infecția fungică de care suferă. Planta are o rezistență sporită la ger.

Phlox paniculata

Cunoscută în popor sub denumirile de „brumărele” ori „scânteiuță” precum și „ametist” în unele surse. Această varietate perenă, viguroasă cu aspect de tufă relativ înaltă, poate atinge înălțimi cuprinse între 90-120 cm, și întindere de 80-90 cm, fiind considerată drept cea mai înaltă specie a genului Phlox. Este originară din America de Nord, fiind deosebit de ornamentală prin port; frunze și flori. Este utilizată în parcuri, grădini (în amestecuri cu alte specii precum mușcate, maci, iriși, garoafe, crini); pe lângă terase ori foișoare, creează un decor deosebit.

Tufișul acestei varietăți prezintă mici tulpinițe puternice, care sub greutatea inflorescențelor se pot îndoi ușor pană la sol. Are Frunze opuse, simple, sub formă de lance lungi de circa 10-15 cm de culoare verde.

Florile, apar de regulă în partea superioară a tijelor florale, fiind dispuse în inflorescențe de tip panicul, având un diametru aprox. cuprins între 15-20 cm. Fiecare floare, fiind formată din 5 lobi asemănători petalelor, cu un diametru variind între 1.5-2 cm colorate într-o singură culoare sau în două: alb, roz, roșu, mov, sau chiar albastru. Înflorirea plantei, are loc începând cu luna iunie și poate dura până în septembrie. Florile emană un parfum delicat, ce atrage fluturii.

Cât despre tipul de sol, acesta preferă solurile fertile, bine drenate și aerate, nisipoase sau cu un conținut mic de argilă și o valoare a pH-ului de la neutru la slab alcalin.

Solul trebuie menținut tot timpul reavăn, pe perioadele lungi de secetă dar, cu mare grijă deoarece, nu suportă ca apa să stagneze în profilul de sol (băltirea); caz în care se poate îmbolnăvi și chiar muri. Pentru menținerea unei umidități constant și corespunzătoare, pe perioadele de arșiță, se recomandă mulcirea la suprafață a solului.

Lumina reprezintă un factor destul de important în creșterea și dezvoltarea acestei specii. Ea poate fi plantată și în spații semi-umbrite dar, pentru o creștere frumoasă și înflorire spectaculoasă, necesită plantare în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct pe zi.

Înmulțirea este similară ca și în cazul celorlalte varietăți de phlox: Prin separarea tufelor bătrâne primăvara și toamna; prin butășire (butași semi-lemnificați prelevați de la planta-mamă primăvara) sau prin semințe (mai rar) din același motiv ca și în cazul varietății Phlox subulata că, nu ar păstra caracterele varietale ale plantei de unde s-au prelevat.

Fertilizarea se poate realiza în perioada de creștere și înflorire, cu fertilizanți pentru plante și flori. Este o specie total rezistentă la ger, în climatul nostru.

Planta este de regulă rezistentă la dăunători și boli însă, în condițiile unei îngrijiri precare, planta poate fi atacată de acarieni, făinare, putregaiuri etc.

de Ionuț Cenac

 

 

Geum, este un gen de plante erbacee perene, din familia Rosaceae, ce cuprinde în jur de 50 specii, având o largă răspândire pe tot cuprinsul Terrei: de la Europa, Asia, America de Nord și cea de Sud, până la Africa și chiar Noua Zeelandă. Majoritatea speciilor acestui gen de plante, se regăsesc în flora spontană, cu precădere în locuri umbroase cum ar fi pădurile sau periferia livezilor de unde, unele sunt luate de către om în cultură sau, utilizate de la fața locului.

Speciile genului Geum, sunt strâns legate (înrudite) cu cele ale genurilor Potentilla și Fragaria. Plantele din genul Geum, sunt ușor de îngrijit și au o largă utilitate practică: de la utilizarea lor pur și simplu cu rol decorativ, în parcuri; grădini familiale; incinte etc. (cum este cazul varietăților Geum Triflorom varietatea Nord Americană de prerie „Prairie Smoke” sau a varietății Geum Rivale, varietatea „Călțunul doamnei”, ce se bucură de o mare popularitate în acest sens) etc., menționând apoi utilitatea medicinală (aici includem îndeosebi specia Geum urbanum, numită din popor și „Cerențel”, folosită în scopuri fitoterapeutice). În acest sens, de la plantă recoltându-se rădăcina și rizomii dar și partea aeriană în perioada de înflorire (îndeosebi vârfurile tinere recoltate în lunile mai și iunie).
De asemeni, această varietate (Geum urbanum) mai este apreciată și pentru consum în stare proaspătă a frunzelor tinere (sub forma de salată, asemeni plantei de salată verde (lactuca sativa) cu un gust acrișor și un bogat conținut în vitamina C). În mediul lor natural, frunzele diverselor specii ale acestui gen de plante, adesea sunt consumate de o serie de larve de fluturi din speciile Lepidoptera inclusiv fluturele Pyrgus malvae.
Cât privește rezistența la boli și ger, toate varietățile genului Geum, sunt extrem de rezistente.

Amintim aici câteva dintre cele mai comune și apreciate specii ale genului Geum:
G. urbanum; G. triflorum; G. rivale (călțunul doamnei); G. Reptans (cerențel de munte); G montanum; G. coccineum; G. quellyon.
În cele ce urmează, vom detalia pe larg câteva aspecte esențiale, despre două dintre aceste specii trecute în revistă și care prezintă aspecte mai interesante.

Geum urbanum („Cerențel”)

Scurtă descriere a speciei: În legătură cu denumirea speciei, putem afirma cum că, această varietate este denumită diferit, în unele regiuni ale țării. Pe lângă cea consacrată de „cerențel” i se mai spune și „cuișoriță” sau „ridichioară”.

Este o specie erbacee, vivace, cu frunzele caduce (căzătoare), din familia Rosaceae, ce atinge o înălțime aproximativă de 30-40 cm, cu o largă răspândire la noi în țară, întâlnită adesea în flora spontană, prin locuri umede și umbroase, păduri sau luminișuri, cu un gust astringent și, un subtil miros de cuișoare. În pământ are un rizom cilindric, cu diametrul de aprox. 2 cm, din care iau naștere numeroase radicele.
Prezintă o tulpină aeriană dreaptă și ramificată, acoperită de perișori fini. Frunzele bazale sunt penat-compuse, prezentând 5-7 foliole dințate pe margini iar, frunzele aflate mai sus pe tulpină sunt mai mari și trifoliate.
Florile sunt micuțe, de culoare galben-aurie, regulate, pe tipul 5 și solitare, fiind dispuse spre vârful tulpinii, ori, la subțioara ultimelor frunze, ce înfloresc de regulă în intervalul mai-august.
Dacă ar fi să ne referim acum la utilitatea și utilizările acestei specii, cu precădere trebuie săa luăm în calcul proprietățile sale benefice pentru sănătate, fiind considerată o plantă medicinală, cu multiple întrebuințări, fiind folosite în acest scop, întreaga plantă (flori, frunze, tulpiniță, și chiar și rizomul, foarte bogat în eugenol; taninuri; uleiuri volatile; amidon; substanțe amare și unii derivați flavonici); fiecare părticică a plantei întrebuințată după caz, funcție de afecțiuni și, urmând anumite proceduri medicale, în diverse preparate medicale. Dacă ar fi să amintim pe scurt câteva dintre afecțiunile potențiale pe care le tratează, atunci trebuie sa includem: febră, gută, diaree, respirație urât mirositoare, dureri de dinți, afte bucale, dar și depresie, astenie, anxietate și lista poate continua. Pe lângă toate proprietățile sale benefice recunoscute pentru sănătate, mai neoficial, există și o anume tradiție populară foarte străveche, potrivit căreia, cerențelul te apără de spiritele rele și vindecă împotriva farmecelor și a deochiului. De asemeni, putem aminti și rolul decorativ ca fiind de luat în calcul la această specie.
Este foarte rezistentă la ger, boli și dăunători.

Geum rivale (Călțunul doamnei), varietatea „Flame of passion”

Scurtă descriere a speciei: În cadrul acestei specii, vom discuta despre varietatea „flame of passion” ce este destul de des comercializată în ultima vreme. Și acestei varietăți a genului Geum, i s-au atribuit o serie de denumiri populare, de la regiune la regiune, după cum urmează: Călțunul doamnei (cea mai consacrată); ghimbirul purpuriu; ghimbirul de apă etc.
Este la fel ca și precedenta descrisă, drept o specie erbacee, vivace, cu frunze căzătoare, din familia Rosaceae, ce atinge o înălțime aproximativă de 30-50 cm, cu o creștere relativ lentă a plantei. Cadrul său natural, este similar cu al celorlalte varietăți ale genului Geum și pe care le-am amintit mai sus. Planta este ideală a se amplasa în soluri mlăștinoase, iazuri și, locuri cu soluri permanent umede etc.
Tulpinile sunt lungi și subțiri, de culoare roșie, (mai ales în stadiul tânăr al plantei); prezentând perișori fini pe toată suprafața sa. Frunzele acestei varietăți sunt verzi (în perioada de vegetație); palmate, ușor crestate pe margini și foarte decorative. Florile apar începând din luna mai și până în septembrie, fiind de culoare roșu purpuriu, mergând către nuanțe de portocaliu, foarte decorative, fiind formate din petale roșii, până spre portocaliu, ce au suprafața striată. Florile cresc de regula în vârful unor „tije” iar, pe o singură tijă putând crește mai multe flori sub forma de mici buchețele.
Cât privește utilitatea acestei specii, trebuie în primul rând să menționăm rolul său decorativ pus în evidență atât prin forma sa de tufă compactă, florile de o formă aparte, în nuanțe atractive de culori, dar, și prin frunzele cu nervuri frumoase și de un verde viu în stadiul tânăr, mergând spre nuanțe mai închise la maturitate. De asemeni, florile acestei specii sunt foarte atractive pentru albine ceea ce înseamnă că, acest lucru poate fi valorificat de apicultorii ce le vor planta pe lângă stupi. Mai este folosită ca și condiment (rizomul) ce are un gust picant (ca de ghimbir). Și această varietate prezintă o importanță destul de mare în medicină, fiind considerată printre altele și plantă medicinală. Mai este folosită pentru combaterea unor insecte nedorite cum ar fi moliile și lista ar putea continua.

Este foarte rezistentă la ger până la aprox. -45 grade C, boli și dăunători nu prea are cu excepția unor insecte.

                                                 de Ionuț Cenac