Publicat pe

Hemerocallis – crinul de vara

Crinii de vara (cunoscuti si sub numele de Hemerocallis sau Daylilies) sunt plante perene cu flori de vara spectaculoase. Originari din Asia de Est, in special China, Japonia si Coreea, ei cresc si in Mongolia si nordul Indiei. In salbaticie pot fi intalniti pe pajistile umede sau mlastinoase, pe malurile raurilor, la marginea padurilor si in zonele montane de pana la 3000 de metri altitudine.

In natura exista aproximativ douazeci de specii de Hemerocallis. Acestea au fost hibridizate pe scara larga de la inceputul anilor 1930, in principal in Statele Unite, iar astazi exista peste 80.000 de soiuri horticole. Sunt foarte populare datorita florilor lor mari, intens colorate, fiind apreciate si portul lor amplu, cu smocuri mari de frunze lungi si subtiri.

Desi pe piata se gasesc in principal soiuri horticole, exista si cateva specii botanice ce sunt cultivate in gradini, in special Hemerocallis lilioasphodelus, Hemerocallis citrina si Hemerocallis fulva. Aceasta din urma este o specie destul de populara, cu florile sale mari, de culoare portocalie-rosiatica.

Numele plantelor provine din limba greaca: hemera – zi si kalos – vreme. Prin urmare, le-am putea numi pe buna dreptate: frumusete vreme de o zi. Mai mult, sunt denumite in engleza: Daylilies – crini de o zi. Aceste nume le-au fost date pentru ca florile lor dureaza doar o zi, dar si pentru ca seamana cu cele ale crinilor obisnuiti.

Crinii de vara sunt acum clasificati in familia Xanthorrhoeaceae, impreuna cu alte plante destul de exotice (adesea originare din emisfera sudica), inclusiv Aloe, Eremurus, Kniphofia si Phormium. Anterior, au fost clasificati printre Liliaceae, impreuna cu adevaratii crini. Sunt plante monocotiledonate, cum ar fi ierburile sau orhideele.

Crinii de vara sunt plante perene care au o longevitate buna, putand trai in jur de zece ani. Au o crestere viguroasa, se dezvolta destul de repede. Formeaza tufe mari si largi. Exista soiuri pitice, cele mai mici masoara doar 30 cm inaltime (cum ar fi ‘Stella de Oro’), in timp ce alte soiuri sunt mult mai inalte, ajungand pana la 1,20 m (Hemerocallis citrina, Hemerocallis fulva). Inaltimea lor medie este de aproximativ 70 cm.

Crinul de vara infloreste vara, adesea in iunie-iulie. Dar exista soiuri timpurii, cum ar fi Hemerocallis lilioasphodelus, care infloresc in mai-iunie. Altele, tarzii, infloresc de la mijlocul verii, pe la sfarsitul lunii august sau chiar in septembrie, cum este cazul soiului ‘El Desperado’. In general, inflorirea crinilor nu dureaza foarte mult, adesea in jur de o luna dar puteti combina diferite soiuri, timpurii si tarzii, pentru a va bucura de florile lor impresionante cat mai mult timp.

Asa cum spuneam, florile dureaza doar o zi, se deschid dimineata si se ofilesc seara. Dar sunt urmate a doua zi de altele, si apoi altele, astfel incat inflorirea este reinnoita constant. La majoritatea soiurilor, florile sunt diurne, inflorind ziua dar trebuie sa stiti ca exista si cateva specii nocturne.

Crinul de vara emite tulpini de flori erecte, adesea ramificate, fara frunze, fiecare purtand cateva zeci de flori (sau muguri). Acestea din urma sunt formate din trei petale si trei sepale, avand mai mult sau mai putin acelasi aspect, marcate de o nervura mijlocie. In centru, floarea are sase stamine lungi, extrem de decorative. Sunt de obicei colorate in nuante de galben, portocaliu sau rosu, iar anterele lor (varfurile care contin polenul adorat de albine) sunt adesea mai intunecate. Floarea poate avea, de asemenea, un pistil lung (organul de reproducere feminin). Deci florile sunt hermafrodite, avand atat organe masculine, cat si feminine.

Desi florile sunt destul de mari, dimensiunile lor difera de la un soi la altul. Cele mai mici au mai putin de 7 cm, iar cele mai mari au peste 15 cm in diametru (pana la 25 cm). Privite din fata, pot avea o forma de stea, cu petale destul de subtiri, sau pot fi rotunjite, cu petale mult mai mari. De asemenea, pot fi triunghiulare, aceasta forma fiind data de cele trei petale bine dezvoltate. Alteori, petalele sunt foarte lungi si subtiri, rasfirate, dand florii o forma asemanatoare paianjenului. Florile pot fi in forma de trompeta, corola formand un tub lung, subtire, evazat. Uneori, petalele sunt ondulate, mototolite, ceea ce da florii o impresie de relief. Desi florile crinului de vara sunt deseori unice, cu sase petale, exista si soiuri cu flori duble, avand un numar mai mare de petale, pe mai multe randuri.

Plantele Hemerocallis sunt apreciate pentru florile lor cu nuante deseori calde: galben, portocaliu, rosu, uneori roz, violet, maro – ciocolatiu. Culorile lor pot desena modele captivante. Uneori formeaza un ochi, cu o culoare mai inchisa in centru si mai deschisa la exterior. Alteori, conturul petalelor este subliniat de o margine mai intunecata. Este ceva obisnuit ca o nervura mijlocie sa iasa in evidenta in centrul petalelor. Unele soiuri au jumatate din petalele unei culori, iar cealalta jumatate a alteia. Cateva specii sunt parfumate, Hemerocallis citrina emanand un parfum delicat de lacramioare.

Florile crinilor de vara au avantajul de a fi comestibile, perfecte pentru decorarea salatelor sau deserturilor. Cea mai delicioasa varietate pentru aceasta utilizare este soiul Buttercup, care are o aroma delicat de dulce. Diversitatea crinilor de vara in forme si culori este cu adevarat impresionanta. De la cele mai extravagante, la cele mai simple si mai naturale forme, soiurile de Hemerocallis au stiluri foarte diferite, iar efectul in gradina nu va fi acelasi. Uneori se poate intampla ca puieti mici sa creasca pe tulpina florii. Ii puteti colecta si planta ulterior. Vor prinde radacini si vor da plante noi, identice cu planta mama.

Frunzele crinilor de vara sunt foarte lungi si subtiri, lanceolate sau liniare, amintind oarecum de frunzele ierburilor ornamentale. Sunt marcate de o nervura centrala, longitudinala. Frunzele au intre 70 cm si 1,20 m lungime, iar uneori numai 20-30 cm lungime la soiurile mai mici. Frunzele sunt opuse, de ambele parti ale tulpinii, rezultand un aspect turtit, in forma de evantai. Frunzisul este foarte flexibil, se ridica, apoi coboara. Frunzele sunt verzi, uneori verde deschis, aproape galbene, alteori verde inchis, tinzand spre albastru. Cateva soiuri de Hemerocallis fulva au frunze bicolore alb-verde in ‘Kwanso Variegata’ si galben-verde in ‘Golden Zebra’.

Soiurile de Hemerocallis care sunt cultivate in Europa sunt, in cea mai mare parte, foioase, dar gasim si soiuri persistente sau semi-persistente. Acestea au radacini fibroase, deseori tuberoase, destul de carnoase, permitand stocarea substantelor nutritive si a apei (servind astfel ca organ de rezerva). Sistemul radicular al crinilor de vara este foarte viguros. Hemerocallis formeaza capsule verzi, alungite, cu trei celule ce contin seminte negre, care se deschid cand sunt coapte. Puteti recolta semintele respective dar plantele rezultate ar putea sa nu pastreze caracteristicile soiului original.

Deoarece vin intr-o gama larga de culori, crinii de vara va vor permite sa compuneti combinatii superbe. Cei in culori stralucitoare vor aduce dinamism si vitalitate paturilor de flori, atragand instantaneu privirile, in timp ce cei in nuante mai suave (alb, crem, roz, galben pal, etc.) se vor incadra intr-o gradina romantica, delicata. La fel, intre soiurile cu flori simple, foarte elegante si cele cu flori duble sau cu petale ondulate (ce au un aspect sofisticat), crinii de vara pot captiva atentia in stiluri de gradina foarte diferite. De asemenea, arata bine in apropierea plantelor cu frunzis decorativ, ca al hostelor si ferigilor.

 

 

 

Publicat pe

Plantele perene aduc un plus de valoare in orice gradina

Majoritatea gradinarilor incepatori se confrunta cu aceeasi problema: un pat de flori atractiv, elegant, luminos, devine gol dupa ce florile plantelor din compozitia sa se estompeaza. Pentru a preveni acest lucru, trebuie sa acordati atentie culturilor cu inflorire indelungata. In acest caz, veti putea admira frumusetea patului dvs. de flori pe intreaga perioada primavara-vara-toamna.

In acelasi timp, multi gradinari prefera plantele perene ce pot creste intr-un singur loc fara a fi transplantate, timp de mai multi ani. Selectate corect, plantele perene vor ajuta la crearea unui pat de flori, a unei gradini frontale sau a compozitiei unui peisaj, fara eforturi fizice si de timp semnificative, pentru a mentine un aspect captivant cat mai mult timp. Utilizarea plantelor perene are mai multe avantaje:

  • nu este nevoie ca in fiecare primavara sa va faceti griji cu privire la pregatirea rasadurilor si cumpararea materialului saditor, deoarece majoritatea perenelor apartin culturilor rezistente la inghet si nu trebuie sa fie dezgropate si depozitate intr-un subsol sau in alt loc intunecat si racoros;
  • din plantele perene deja dezvoltate, impartind tufa respectiva, puteti obtine oricand noi rasaduri pentru innobilarea altei sectiuni a gradinii, aceste rasaduri putand fi schimbate cu vecinii, de la care puteti primi o alta planta neobisnuita sau chiar exotica;
  • plantele perene sunt destul de nepretentioase deoarece in rizomii lor, deja din toamna, mugurii sunt asezati pentru dezvoltarea lastarilor care, odata cu sosirea zilelor calde, se trezesc din ‘somn’ si incep urmatorul sezon de crestere fara ajutorul gradinarului;
  • culturile de flori perene au o perioada de inflorire mult mai lunga decat cea a florilor anuale, fiind important doar sa taiati florile ofilite in timp util, pentru a da plantei posibilitatea de a forma muguri noi.

Cu toate acestea, trebuie luat in considerare si faptul ca nu toate plantele perene incanta gradinarii cu o inflorire luxurianta in primul an dupa plantare. Pentru unele dintre ele, va dura un an sau chiar doi sa se acomodeze intr-un loc nou, sa creasca si sa se dezvolte in mod optim.

Inainte de a stabili ce fel de flori ati dori sa vedeti in gradina dvs., trebuie sa va familiarizati cu caracteristicile lor, deoarece chiar si printre frumusetile perene exista specii si soiuri ce sunt mai dificil de ingrijit. Perioadele de inflorire ale diferitelor soiuri vor fi, de asemenea, diferite. Unele plante perene infloresc doar o data pe sezon. Acestea includ, de exemplu, bujorii. Altele vor decora gradina de flori nu numai pe tot parcursul verii, ci tarziu in toamna, pana la debutul inghetului. Dintre acestea, amintim: Alyssum, Zinnia, Armeria, Astilbe, levantica, stanjenei, Pyracantha, Heliopsis, Gypsophila, garofite, Delphinium, Campanula, Aster, Lupin, nalbe, anemone, Rudbeckia, nemtisori, Hemerocalis, brumarele, crizanteme, crini, Echinacea, muscate, etc.

Cand cresteti anumite perene, inainte de debutul iernii este necesar sa le taiati complet tulpinile. Acest lucru va ajuta plantele sa supravietuiasca iernii. Daca nu s-a facut acest lucru, atunci lastarii de anul trecut pot fi indepartati la inceputul primaverii. Dupa topirea zapezii, inainte ca plantele perene sa iasa din repaosul vegetativ, trebuie fertilizate prin adaugarea de ingrasaminte organice sau minerale in sol sau in timpul irigarii. Fertilizarea se efectueaza in perioada de inmugurire, la inceputul infloririi si la sfarsitul ei.

Chiar si acele soiuri rezistente la seceta trebuie udate periodic. Irigarea este deosebit de importanta in timpul formarii mugurilor, in perioada de inflorire si in cazul absentei ploilor timp indelungat. Pentru a va asigura ca o cantitate suficienta de aer este furnizata radacinilor plantelor, este necesar sa afanati solul in timp util, combinand acest proces cu indepartarea buruienilor.

Speciile rezistente la inghet nu necesita adapost pentru iarna, doar taierea este suficienta. Plantele tinere anuale sunt acoperite cu ramuri de molid, agrofibre sau alte materiale de acoperire. Culturile perene inflorite reprezinta o oportunitate excelenta de a crea compozitii originale de peisaj, paturi de flori ce vor ramane atractive fara eforturi suplimentare timp de multi ani. Nu sunt mai putin captivante sub forma de grupuri distincte, situate de-a lungul aleilor din gradina sau in zonele inguste de sub ferestrele caselor.

Daca aveti foarte putin timp liber pe care il puteti dedica plantelor dvs., atunci aceste plante perene nepretentioase sunt exact acele culturi care se vor simti grozav chiar si cu o intretinere minima. Totusi, unele dintre ele au nevoie si de atentia unui gradinar, insa numarul tehnicilor horticole utilizate in cultivarea si ingrijirea lor este minim.

 

 

Publicat pe

Hosta – crinul de toamna

Cunoscuta in tara noastra sub denumirea de crin de toamna sau crin de august, planta denumita Hosta este o erbacee perena mult apreciata pentru frunzele sale mari, ovale, in forma de inima, ce atrag privirile oricui datorita culorilor sale superbe. De fapt, este vorba de un frunzis abundent si luxuriant, ale carui nuante sunt variate: verde, albastru, auriu, deseori bicolor, verde cu alb sau crem. Dincolo de frunzele lor minunate, crinii de toamna sunt apreciati si pentru inflorirea lor de vara, remarcabila la anumite specii, cum ar fi Hosta plantaginea.

Soiurile de Hosta sunt plante perene, originare din Asia de Nord, fiind extrem de apreciate pentru frunzele lor. Exista cel putin 23 de specii, desi unii specialisti pretind ca numarul lor ajunge pana la 40. Ele cresc in principal in China, Japonia si peninsula Coreea. Cresc nativ in regiuni umede, pe marginile cursurilor de apa, in paduri sau in zonele stancoase umbrite din regiunile montane.

Plantele Hosta au fost importate din Japonia inca din secolul al XIX- lea de catre medicul si botanistul german Philipp Franz von Siebold, cel care a dat numele speciei Hosta sieboldiana. Plantele Hosta au fost apoi hibridizate pe scara larga, atfel incat astazi exista peste 3.000 de soiuri horticole. Deoarece provin din regiuni temperate, majoritatea lor sunt plante destul de rezistente.

Plantele Hosta apartin familiei botanice Asparagaceae (ce cuprinde aproape 3.000 de specii) care include, printre multe altele, agavele, chlorophytum, zambilele si iarba ophiopogon. Nu cu mult timp in urma, acestea erau clasificate in Liliaceae, familia crinilor obisnuiti, deoarece florile de Hosta amintesc oarecum de cele ale crinilor.

Plantele Hosta au fost botezate in 1812 de botanistul austriac Leopold Trattinnick (1764-1849) in onoarea botanistului croat Nicolaus Thomas Host (1771-1834). Cativa ani mai tarziu (1817), ele au fost rebotezate Funkia de catre botanistul si medicul german Kurt Polycarp Joachim Sprengel (1766-1833), ca un omagiu adus colectionarului de plante german Heinrich Christian Funck (1771-1839).

Pentru a respecta regulile nomenclaturii botanice, s-a pastrat cel mai vechi nume dintre cele doua. Uneori, plantele Hosta continua sa fie denumite Funkia, desi acest nume ramane mult mai putin popular. In limba engleza, planta Hosta mai este cunoscuta sub numele de ‘Plantain lilies’ (Crini de patlagina), deoarece frunzele lor au vene paralele, ca si cele de patlagina. In Japonia, acestea sunt numite ‘giboshi’.

Planta Hosta formeaza o tufa densa care se extinde datorita rizomilor sau stolonilor sai dar este departe de a fi o planta invaziva. Exemplarele de Hosta sunt plante perene ce traiesc mult timp, fara a necesita prea multa intretinere.

Marimea lor poate fi foarte diferita de la o specie la alta, deoarece exista atat soiuri pitice, cat si uriase. Cele mai mici plante Hosta au o inaltime de aproximativ 20 cm, iar cele mai mari pot depasi 1 m inaltime (cea mai mare varietate parand a fi soiul ‘Queen Wu’ ce poate ajunge pana la 1,30 m). Cu toate acestea, majoritatea soiurilor au intre 30 si 60 cm inaltime. Tufele sunt mai late decat inalte, masurand deseori de la 60 cm pana la 1 m in diametru.

Primavara, frunzele apar initial infasurate intre ele. Apoi se desfasoara, dezvaluind forme si culori elegante. Toamna tarziu, cand soseste frigul, iau o nuanta aurie, apoi se ofilesc si dispar, pentru a reaparea primavara urmatoare destul de tarziu (sfarsit de aprilie – mai).

Frunzele sunt late, ovale sau cordate (in forma de inima). Acestea au deseori o lungime cuprinsa intre 15 si 30 cm si sunt de obicei indreptate spre varf. Frunzele pot fi rotunjite la majoritatea soiurilor, in timp ce la cateva soiuri precum Stiletto, sunt subtiri si alungite. Exista cateva soiuri foarte surprinzatoare, cum ar fi soiul ‘Curly Fries’, cu frunze liniare si ondulate. De fapt, acest soi nu arata deloc ca restul plantelor Hosta. De obicei, venele frunzelor de hosta sunt foarte vizibile si destul de decorative. Uneori dau frunzei un aspect ‘plisat’ sau chiar in relief. Frunzele sunt carnoase, destul de groase si in acelasi timp suple.

Plantele Hosta impresioneaza prin nuantele variate ale frunzelor lor. Acestea pot fi de culoare verde deschis sau inchis, galben auriu sau albastru, mai mult sau mai putin gri. Sunt frecvent intalnite cele bicolore, cu alb cremos in centrul frunzei sau invers, spre exterior. Variatiile de culoare sunt impresionante. Uneori, frunzele sunt doar subliniate de o margine alba subtire in jurul marginii lamei. Ele pot fi, de asemenea, nuantate oferind doua nuante similare, de exemplu verde albastrui si verde simplu. La soiul June, culorile frunzelor si intensitatea lor variaza in functie de lumina si, prin urmare, de locatia pe care o alegeti.

Soiurile cu frunze albastre au pe ele un strat ceros, care le confera culoarea caracteristica. Soarele le face sa piarda acest strat, motiv pentru care este recomandat sa le plantati la umbra, altfel albastrul ar putea lua o nuanta verde. Efectul vizual este cu adevarat diferit intre nuantele reci ale plantelor Hosta cu frunze albastre, tonurile calde ale soiurilor cu frunzis auriu sau aspectul foarte proaspat adus de soiurile bicolore cu alb. Cand frunzele sunt colorate ca cele ale soiului ‘Fire and Ice’, aceasta planta parca aduce lumina intr-o zona umbrita.

Desi sunt apreciate mai mult pentru frunzele lor, inflorirea plantelor Hosta nu este mai putin atractiva. Aceasta are loc vara intre iunie si septembrie, in functie de soi, si poate dura pana la doua luni. Plantele Hosta infloresc in grupuri de ‘clopotei’ sau ‘trompete’, ridicate deasupra frunzisului. Tulpinile dau plantei ceva mai multa inaltime. Florile situate langa baza se deschid mai intai, urmate de cele plasate mai sus pe tulpina. Forma lor aminteste oarecum de florile de crin. Au adesea intre 2 si 4 cm lungime si sunt inclinate usor spre sol. Sunt foarte elegante si capata o nuanta frumoasa, mov-lila sau alb. Petalele sunt uneori frumos striate cu mov.

Florile sunt hermafrodite, purtand in acelasi timp atat organe masculine (stamine), cat si organe feminine (pistil). Sunt compuse din sase petale, unite intr-un tub lung si ingust. In interiorul corolei exista sase stamine lungi si un pistil. Specia Hosta plantaginea este deosebit de interesanta atunci cand infloreste. In mod surprinzator, florile sale se deschid seara si se inchid dimineata. Sunt mari (intre 5 si 10 cm lungime), elegante si intens parfumate. Exista chiar o varietate cu flori duble: Hosta plantaginea Afrodita. Hosta plantaginea si unele soiuri, cum ar fi ‘Fragrant Bouquet’ sunt renumite pentru parfumul lor desosebit. Cu toate acestea, la majoritatea soiurilor de Hosta, florile nu sunt parfumate.

Aceste plante au rizomi, datorita carora se inmultesc. Acest lucru permite sa fie separate destul de usor una de cealalata. Radacinile lor sunt albe si carnoase. Dupa inflorire, plantele Hosta produc capsule alungite, initial verzi, apoi se usuca si devin maronii cand sunt coapte, deschizandu-se pentru a elibera numeroase seminte negre. Puteti planta Hosta la poalele copacilor sau arbustilor. Vor fi mai putin sensibile la seceta daca sunt plantate la umbra, deoarece solul va ramane racoros mai mult timp.

Spre deosebire de ceea ce toti cred, plantele Hosta pot fi expuse si la soare, evitandu-se locatiile unde bat razele puternice din timpul orelor de pranz. Mai mult, daca doriti sa aiba multe flori, Hosta trebuie sa beneficieze zilnic de cel putin cateva ore de soare. Cele mai potrivite pentru expuneri luminoase (unde soarele bate doar dimineata) sunt soiurile cu frunze deschise, cum ar fi ‘August Moon’ si Hosta plantaginea. La fel, Hosta Guacamole apreciaza locatiile insorite, in timp ce soiurile cu frunze albastre ar trebui sa fie plasate neaparat la umbra.

Spre deosebire de multe alte plante, Hosta tolereaza destul de bine solurile grele si argiloase. De asemenea, au o preferinta pentru solurile usor acide sau neutre, apreciind locul ce ramane racoros, chiar umed. Vor prospera langa un iaz sau o sursa de apa. Hosta sunt, de asemenea, plante destul de lacome, carora le plac solurile bogate in humus. Puteti aduce compost bine putrezit pentru a imbogati solul.

Plantele Hosta sunt perfecte pentru ocuparea zonelor dificil de amenajat. Isi gasesc cu usurinta locul in paturi, granite, ca acoperire a solului, la poalele copacilor, arbustilor sau in ghivece si containere. Cele mai mici soiuri pot fi chiar integrate intr-o rocarie. Se recomanda plantarea acestora la inceputul primaverii, in luna aprilie, dar le puteti planta si toamna, in luna octombrie. Intretinerea plantelor Hosta este destul de facila, sunt plante care persista in gradina si se raspandesc singure. Sunt rareori afectate de boli si nu trebuie protejate de frig in timpul iernii. Se tem numai de melci si de seceta.

Hosta este o planta perena destul de usor de asociat, frunzele sale asortandu-se cu o mare diversitate de plante. Desi isi gaseste cu usurinta locul in tufisurile caselor de vacanta, este perfecta si in gradinile urbane. Poate fi plantata intr-un ghiveci si poate decora o curte interioara, un balcon sau o terasa. Deoarece este o planta mereu la moda, se incadreaza foarte bine in gradinile moderne. De asemenea, puteti crea un stil asiatic masiv, infiintand o gradina Zen prin asocierea hostelor cu bambus, Carex sau arbusti precum artarii japonezi (Acer palmatum).

 

Publicat pe

Chamaecyparis (chiparos fals)

Cunoscut sub denumirea stiintifica de Chamaecyparis, chiparosul fals apartine familiei Cupressaceae. Acesta prospera in orice gradina, avand o crestere rapida si o imagine vesnic-verde. Popularitatea acestuia este fireasca, atat timp cat pe mapamond exista cateva sute de soiuri. Genul Chamaecyparis include in jur de 6 specii, stiind ca diferentierea cu reprezentantii genului Cupressus nu este intotdeauna evidenta.

Un exemplu ar fi transferul speciei Chamaecyparis nootkatensis in genul Cupressus. Cele doua genuri au fost confundate inca din secolul al XIX-lea. Cu toate acestea, cateva criterii morfologice fac posibila diferentierea acestora. Ramurile persistente ale speciilor de Chamaecyparis sunt turtite ca la Thuja, in timp ce ale speciilor genului Cupressus sunt cilindrice. Acestea din urma au o tulpina dreapta in timp ce speciile genului Chamaecyparis au tulpini curbate si flexibile. Acest gen contine arbori foarte mari, cu lemn si frunzis foarte parfumat. Conurile lor sunt mai mici decat ale reprezentantilor genului ​​Cupressus.

Speciile de Chamaecyparis ocupa regiunile nordice reci si umede din America de Nord si Asia de Est (Japonia, Taiwan), unde se amesteca de obicei cu alte conifere de paduri umede si umbroase. ‘Chen-mu’ tradus ca ‘Arborele Sacru’ (Chamaecyparis formosensis), are are o longevitate mai mare de 2000 de ani, fiind unul dintre cei mai mari arbori din Taiwan, cu inaltimi pana la 60 m si trunchiuri ce ating 7 m latime.

Specia Chamaecyparis lawsoniana, originara de pe continentul nord-american, poate atinge inaltimea de 60 m si poate trai 600 de ani. Chamaecyparis nootkatensis (chiparosul Nootka), intalnit tot in America de Nord de-a lungul coastei Pacificului, ajunge la 36 m inaltime, la fel ca ‘varul’ sau japonez Hinoki (C. obtusa), conifer inzestrat cu o crestere lenta, ce poate atinge 50 m inaltime. Specia denumita de niponi Sawara (C. pisifera) creste pana la 45 m in Japonia.

Frunzisul acestui conifer este format din solzi dispusi in 4 randuri, mai mult sau mai putin dispusi impotriva crengutei, avand aroma de patrunjel la C. lawsoniana, de cedru la C. obtusa sau de rasina la C. pisifera. In timp ce frunzisul speciei C. lawsoniana are o culoare verde-albastrui sau verde-inchis mat, albicios pe dos, iar specia C. obtusa prezinta un verde intens, luminos, pe crengute rotunjite cu o textura foarte frumoasa si un frunzis verde argintiu la soiul C. pisifera Boulevard.

Numeroasele soiuri de Chamaecyparis ofera gradinarilor o gama foarte larga de culori, texturi si porturi. Coaja rosiatica este fibroasa, formand benzi verticale lungi. Inflorirea masculina si feminina se face pe acelasi subiect. Micile conuri masculine verzi-galbui apar la capetele unor crengute, eliberandu-si polenul in martie sau aprilie, exact cand florile femele se deschid la capetele altor crengute.

Lemnul reprezentantilor genului Chamaecyparis are o granulatie fina si durabila, fiind foarte apreciat de japonezi, care il folosesc pentru a face sicrie, mobilier lacuit sau chiar temple. Arborii genului Chamaecyparis nu au pretentii la natura solului, atat timp cat este bine drenat. Ei prefera locatii reci, nu prea insorite, doar pe jumatate umbrite. Aceste conifere au o crestere mai moderata decat alte conifere dar nu este rau daca se doreste pastrarea dimensiunilor mici ale subiectului.

Aceste conifere nu apreciaza taierea, deci este recomandat sa fie folositi in garduri vii libere. Se recomanda o taiere foarte usoara, efectuata in luna august, daca este necesar, pastrand intotdeauna frunze pe arbore. In gradina puteti utiliza acest chiparos ca subiect izolat in mijlocul unei peluze sau ca fundal al unui pat de flori. Datorita cresterii lente, speciile scunde de Chamaecyparis sunt perfecte pentru a impodobi o stanca, o gradina mica sau o terasa, plantate in containere.

Prin silueta lor naturala si prin calitatile estetice remarcabile, arborii genului Chamaecyparis se potrivesc atat in gradinile contemporane, cat si in cele naturale. Se completeaza minunat cu alte conifere pitice, cum ar fi Thuja, Juniper, Cryptomerias sau cu alti arbusti floriferi ce prefera soluri acide si zone racoroase, cum ar fi azalee, andromede sau camelii. De asemenea, pot fi transformati in bonsai, precum specia C. obtusa Aurea a carei masa de frunzis auriu contrasteaza superb cu culoarea inchisa a trunchiului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Thuja (tuia)

Supranumita ‘copacul vietii’ de catre calugarii budisti, tuia (Thuja) este o planta direct legata de genul coniferelor din familia Cupressaceae, precum arborele sequoia, chiparosul si ienuparul. Numele latin al tuiei are o radacina intr-un cuvant din greaca veche, care inseamna ‘tamaie’. Acest fapt indica legatura dintre numele Thuja si faptul ca unele specii aromatice ale acestei plante sunt arse ritualic ca si tamaia.

Tuia provine din regiunile temperate reci, cu precipitatii peste medie, din America de Nord si Asia de Nord-Est (China si Coreea). Tuia creste nativ in soluri aluvionare umede, precum mlastinile din partea de vest a Americii de Nord sau mlastinile de turba din est, dar si in zonele mlastinoase cu roci calcaroase. In salbaticie, aceste conifere cresc, in general, amestecate cu alte specii de padure precum bradul Douglas, molidul Sitka, plopi, arini, mesteacan, frasin, etc.

Acest gen contine 6 specii. Se cultiva in plus aproximativ 120 de soiuri ale acestei plante, care difera in ceea ce priveste calitatea si culoarea frunzelor si, de asemenea, coroanele cu diferite forme.

Thuja occidentalis este cea mai comuna specie cultivata a acestei conifere. In gradini, parcuri si piete puteti vedea un numar mare de soiuri ale acestei specii. In tarile europene, tuia a inceput sa fie cultivata din secolul al XVI-lea. Cei mai inalti reprezentanti ai acestei specii cresc pana la 8-12 metri. Aceasta planta poate trai pana la o mie de ani. Cat timp este tanara, coroana sa are o forma piramidala dar de-a lungul anilor devine ovoida. Siluetele in forma de con sau coloana sunt cele mai des utilizate in amenajarile exterioare. Cele mai populare soiuri sunt:

  • Brabant – inaltimea unei astfel de plante variaza de la 15 la 20 de metri, iar diametrul sau este de 3-4 metri. Coroana este conica. Coaja este rosu-deschis sau cenusiu-maroniu, descuamata. Ramurile contin ace verzi, solzoase. Mugurii maro-deschis ating o lungime de 1-2 centimetri si au o forma alungita, ovoidala;
  • Smaragd – un astfel de soi poate ajunge la 250 de cm in inaltime, cu 80 cm latime. Aceasta planta slab ramificata are o coroana conica. Tulpinile sunt asezate vertical, iar pe ele sunt ramuri stralucitoare, vesnic verzi, care sunt mai departate una de alta. Acest soi este destul de popular printre gradinari.

Cel mai popular soi de tuia cu coroana sferica este Danica. Aceasta forma pitica de tuia este rezultatul muncii cultivatorilor de conifere din Danemarca. Coaja lor este de culoare rosu-deschis sau gri-maroniu. Acele verzi si solzoase sunt moi, groase si lucioase, iar iarna iau o nuanta maro-deschis.

De asemenea, exista soiuri cu coroana in forma de fire curgatoare, de exemplu, soiul Filiformis. Inaltimea plantei nu depaseste 150 de centimetri. Are o coroana larga conica sau densa si rotunjita. Tulpinile suspendate sunt lungi, asemanatoare firelor, slab ramificate. Acele au o culoare verde pal, iarna au o nuanta maronie.

O alta specie des intalnita, Thuja plicata atinge cu usurinta inaltimi de 40 pana la 60 m in aria sa nativa, din sudul statului american Alaska pana in nordul Californiei, la altitudini cuprinse intre 0 si 2000 m. Longevitatea acesteia ajunge la 800 de ani. Frunzele sunt solzi de 1 pana la 3 mm lungime care persista cativa ani. Aceste frunze solzoase sunt dispuse in 4 randuri de-a lungul crengii aplatizate, frunzele laterale fiind indoite in jumatate. La crengile erecte, solzii sunt mai alungi, masurand 10 mm lungime. Coaja neteda si subtire a trunchiului devine canelata si se imparte in benzi lungi si subtiri odata cu inaintarea in varsta. Radacinile sunt putin adanci, foarte lungi si rar ramificate, cu radacini violete rosiatice lungi si subtiri.

Florile masculine si feminine apar pe acelasi arbore in aprilie sau mai. Conurile masculine rosiatice , de forma ovoida pana la globulara de aproximativ 4 mm, se formeaza la capetele crengutelor, de obicei pe ramuri diferite de florile feminine. Conuletele femele, verzi sau violet, masoara, de asemenea, 4 mm inainte de a se transforma in conuri alungite de 10 mm.

Lemnul de tuia este moale, usor, aromat, dar fara canale de rasina si rezistent la putrezire. Se lucreaza usor si este utilizat in constructia sindrilelor, stalpilor, usilor, barcilor si chiar a totemurilor si barcilor tip canoe in cultura americana nativa. Lemnul de Thuja orientalis este ars ca tamaie sau folosit in constructia templelor si pagodelor in China.

Speciile de tuia sunt foarte rezistente si nepretentioase, fiind potrivite pentru toate regiunile tarii noastre. T. occidentalis suporta pana la -34°C, in timp ce T. orientalis tolereaza doar pana la -20°C. Aceasta din urma prefera conditiile umede ale unui climat oceanic, protejat de vanturile puternice, in timp ce T. plicata si T. occidentalis, precum si soiurile pitice de tuia, chiar daca apreciaza un sol racoros, suporta multe situatii aride in care cresterea lor este mai redusa. Prea multa umiditate poate provoca boli grave precum Phytophthora, boala ce se raspandeste intr-un gard viu. Expunerea optima poate fi de la insorita pana la partial umbrita.

Gardurile vii se tund o data sau de doua ori pe an, in aprilie si august, cu un taietor special de gard viu sau cu foarfece manuale. Formele pitice sau silueta plantata izolat trebuie doar reajustate, daca este necesar, printr-o taiere usoara. De asemenea, puteti crea un gard viu din tuia fara a administra nicio taiere. Frunzisul de tuia ofera texturi si nuante variate, care se schimba in alte culori in functie de anotimp. Tunsorile grafice ale arborilor de tuia in forme de bile sau piramide se asorteaza excelent cu rocile mari, cu liniile geometrice ale piscinelor sau ale caselor.

Putem adauga o nota spectaculoasa gradinii amestecand exemplare de tuia cu siluete de ierburi precum Miscanthus sau Pennisetum sau cu o serie de alte conifere pitice cu port aplecat (Juniperus horizontalis) si globulare (Picea abies). Calitatile grafice reale ale coniferelor tuia sunt esentiale in proiectarea unei gradini contemporane. Aceste plante linistitoare si permanente asigura un fundal de durata unui pat de flori, marcheaza aleile sau marginesc cu gust terasele.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Taxus baccata (tisa comuna)

Cunoscuta in Europa sub denumirea de ‘Yew’, tisa comuna (Taxus baccata) este un conifer vesnic verde, cu un port dens si stufos, care se descurca excelent in locatiile cele mai dificile. Candidat pentru gardurile vii cele mai sculpturale, este ideal pentru arta topiara. Cresterea sa lenta limiteaza oboseala taierii recurente. Rustic, adaptabil la diferite soluri si climate, acest conifer a fost omniprezent in gradinarit de secole. Castelele regale sau gradinile baroce sunt de neconceput, fara aceasta planta exceptionala. Usor de intretinut, tisa a fost intotdeauna apreciata in gradinile private, in special ca si gard viu absolut opac.

Originara din Europa si Africa de Nord, tisa comuna este un conifer aparte, deoarece spre deosebire de majoritatea celorlalte conifere, nu produce nici conuri, nici rasina. Taxus baccata a dat numele familiei botanice Taxaceae din care face parte, ce include 31 de specii din cinci genuri. Tisa comuna ajunge relativ repede la o inaltime de doi pana la trei metri. Anual, circumferinta si inaltimea ei creste de la douazeci pana la treizeci de centimetri. Atinge latimea de 70 pana la 150 de centimetri. Fara taiere, tisa poate atinge inaltimi de 10 pana la 15 metri. Soiurile de tisa comuna ofera o mare diversitate de forme: unele sunt foarte inalte, in timp ce altele sunt taratoare. Astfel, Taxus baccata ‘Repandens’ poate forma o acoperire a solului care nu depaseste 60 cm inaltime.

Pe de alta parte, tisa are o longevitate exceptionala, dovada fiind ‘Yew of Fortingall’ din Scotia, un exemplar de tisa a carui varsta este estimata la peste 2000 de ani. Tisa este, de asemenea, un copac simbolic, adesea legat de vechile credinte druidice sau pagane. Reprezinta atat moartea, cat si nemurirea, aceasta din urma fiind exemplificata prin caracterul sau persistent si uluitoarea sa longevitate, fiind plantata deseori in cimitire si pe langa biserici.

Tisa are un port conic, piramidal, o silueta superba cu multe ramuri alcatuite dintr-o multitudine de frunze mici, ce ii confera un efect dens si stufos. De asemenea, are avantajul ca este ramificata chiar de la baza. Coaja sa este maro-roscata si se desprinde in solzi mici. Tisa este cunoscuta pentru lemnul sau de calitate, foarte dur, dar in acelasi timp cu o relativa flexibilitate. Lemnul are o culoare frumoasa portocaliu-rosie in centru si maro-deschis la periferie. A fost folosit inca din timpuri preistorice (arme, arcuri, sageti, diverse obiecte) si astazi este inca foarte popular printre dulgheri, lutieri si sculptori.

Tisa are un frunzis verde inchis superb, dens, format din frunze liniare, inguste, turtite, care au o lungime de 2 pana la 3 centimetri. Acestea sunt inserate intr-o spirala pe tulpina, dar dau impresia ca sunt asezate in doua randuri, pe fiecare parte. Aceste frunze persista cel putin sase sau sapte ani pe ramuri si sunt reinnoite treptat. Nu sunt parfumate si nu contin rasina. Frunzele tisei au, de obicei, o frumoasa culoare verde-inchis deasupra si verde-deschis pe partea inferioara, dar exista si soiuri cu frunze verzi spre galben, cum ar fi soiul Taxus baccata ‘David’.

Tisa infloreste la inceputul primaverii, in jurul lunii aprilie, dar florile ei sunt destul de nesemnificative, discrete. Sunt dioice – prin urmare, exista plante masculine si plante feminine (o trasatura rara pentru conifere). Plantele ce poarta flori masculine, de culoare galbena sunt dispuse in ciorchini sub crengute si elibereaza polen. Plantele feminine, ce poarta flori verzi inconjurate de solzi suprapusi asezati pe crengute, sunt cele ce vor purta fructele rosii si semintele. Polenizarea (transportul polenului catre florile femele) se face de catre vant.

Tisa este una dintre putinele conifere care nu produc conuri lemnoase (fructe uscate care contin semintele intre solzi). In locul acestor conuri, florile feminine dau un fel de fructe de padure foarte decorative, rosii, alungite si carnoase, ce ajung la maturitate in septembrie-octombrie. Din pacate, acestea sunt toxice.

Vesnic verde, tisa comuna este total nepretentioasa. De asemenea, nu are cerinte speciale privind solul. Trebuie evitata numai stagnarea apei la radacina. Tisa prefera o locatie partial umbrita, fata de umbra totala sau de o locatie insorita. In ciuda rezistentei sale la ger (-20°C), poate suferi in iernile foarte geroase, cu putina zapada. In astfel de cazuri, gradinarul va trebui sa taie lastarii uscati.

Posibilitatile decorative oferite de tisa comuna sunt nelimitate pentru gradinari. Frunzele sale fine si moi constituie un ‘material’ ce permite sa se realizeze cele mai uzuale sau excentrice forme dorite de gradinari. Inchide, deseneaza sau sculpteaza spatii, gasindu-si locul in toate gradinile si adaptandu-se la toate stilurile, stricte sau poetice, ba chiar si la cultivarea in ghivece, ca bonsai.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Juniperus scopulorum (ienuparul de stanca)

Ienuparul de stanca (Juniperus scopulorum) este un conifer vesnic verde, apartinand familiei Cupressaceae, ce reuneste specii inrudite, precum chiparosul si tuia. Prin urmare, este o specie de munte, robusta si foarte rezistenta, temandu-se totusi de vant puternic, de clime si soluri prea umede, precum si de atmosfere excesiv de calde si uscate. Nativ, o astfel de planta poate fi gasita in Canada (in sud-vestul provinciei Alberta si in Columbia Britanica), in Statele Unite (in vestul Texasului, in Oregon si in nordul Arizonei), precum si in nordul Mexicului,  unde prefera sa creasca pe terenul stancos al muntilor, la o altitudine de 500-2700 metri.

Ienuparul de stanca este reprezentat de arbusti si arbori dioici. In conditii naturale, poate avea o inaltime de 10-15 metri, un diametru al trunchiului de 2 metri si poate trai peste o mie de ani. Cu toate acestea, ienuparul care creste in gradina nu este atat de inalt si gros. La acest conifer, coroana incepe aproape de baza, forma sa este conica neregulata, in timp ce de-a lungul anilor devine rotunjita. Culoarea scoartei este maro. Tulpinile tinere sunt de culoare albastru pal sau albastru verzui. Culoarea frunzelor este verde inchis, verde-gri sau gri-albastrui. Aceasta planta are frunze in forma de ac, cu lungimea de 1,2 cm si latimea de 0,2 cm.

Soiul Blue Arrow al ienuparului de stanca este o imbunatatire a unui soi Skyrocket, cunoscut si sub numele de cedru rosu, frunzisul sau fiind mai albastrui, conform numelui (blue). De dimensiuni medii, acest ienupar se ridica intr-o coloana ingusta, imbracata intr-un frunzis fin si dens, de un gri-albastrui stralucitor. In crestere lenta, compacta si dotata cu adevarate calitati grafice, ienuparul Blue Arrow va fi perfect in aglomerari, izolate, intr-un peisaj stancos, pe fundalul unei stanci mari sau chiar plantat in grupuri de trei, pentru a marca o intrare, o alee sau imprejurimile unei piscine. Acest soi apreciaza solurile drenate, chiar stancoase, si nu se teme de prezenta calcarului in sol.

Ienuparul Blue Arrow formeaza dupa 10 ani un port frumos, ca o coloana deosebit de compacta, ingusta spre varf. Creste incet cand este tanar, cu o rata de 10 cm inaltime si 5 cm latime intr-un an. Cresterea se accelereaza pe masura ce imbatraneste. Un exemplar adult va masura aproximativ 5 m inaltime si 50-60 cm in diametru. Frunzisul sau este alcatuit dintr-un fel de solzi foarte stransi, non-spinosi, care degaja un miros rasinos si aromat. Culoarea lor este de un gri albastru distinct. Fructele sunt ca niste boabe solzoase, albastre-negre si bogate intr-un ulei esential cu virtuti terapeutice. Coaja sa maro-roscata se exfoliaza in timp.

Daca ienuparul are forma de tip coloana, atunci dupa o ninsoare abundenta, este imperativ sa indepartati zapada de pe el, scuturand-o, altfel ramurile nu pot rezista la o greutate prea mare si se rup. Pentru a preveni ruperea ramurilor, acestea trebuie stranse impreuna cu o sfoara, inaintea ninsorilor abundente, astfel incat sa fie apropiate de trunchi. Tunderea formativa nu este necesara, deoarece coroana sa are nativ o forma spectaculoasa. Daca se doreste, tunderea se efectueaza la inceputul primaverii, inainte de intrarea in vegetatie si pentru aceasta operatie trebuie aleasa o zi ploioasa.

Ienuparul de stanca este un conifer rezistent, stralucitor si elegant, plantat pe scara larga in gradinile din Europa. Se adapteaza oriunde, cu exceptia unei locatii prea aride sau excesiv de umede. Prin cresterea sa lenta va face minuni izolat, pe un terasament, langa o stanca mare sau chiar plantat in grupuri de 3, intr-un peisaj in compania altor conifere cu un port rotunjit sau stufos. De asemenea, creste foarte bine in containere.

Coroana ienuparului de stanca este destul de eficienta, datorita faptului ca este aproape perfecta din punct de vedere geometric. Poate fi folosit ca fundal pentru alte plante sau ca imagine centrala intr-o compozitie de gradina. Permanenta sa linistitoare structureaza excelent un peisaj, marcheaza aleile ca si gard viu sau se invecineaza cu terasa. Se potriveste bine cu mahonia, cu ienuparul comun acoperitor de sol sau cu ierburi avand un aspect complementar. Ienuparul este ideal pentru gradinile decorate in stil englezesc sau scandinav, dar va arata excelent si in gradinile alpine sau japoneze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Juniperus communis (ienuparul comun)

Ienuparul (Juniperus) este un conifer ce face parte din aceeasi familie Cupressaceae, ca si chiparosul (Cupressus), Chamaecyparis, Thuja si Calocedrus. Aproape 70 de specii alcatuiesc genul, daca excludem hibrizii interspecifici intalniti in stare naturala. La fel ca si chiparosii, ienuperii sunt distribuiti uniform intre lumea veche si cea noua, in timp ce Thuja si Chamaecyparis cresc nativ doar in America de Nord si Orientul Indepartat. Genul prezinta o mare rezistenta la frig si seceta, la fel ca pinii, cu care impart adesea acelasi mediu. Majoritatea speciilor de ienuperi degaja un miros specific puternic, ce radiaza din frunzis si tulpina, fiind utilizate in prepararea condimentelor si a bauturilor alcoolice.

Ca si chiparosul, ienuparul poate trai sute de ani. In locurile unde creste ienuparul, aerul este incredibil de curat. Denumirea sa din latina veche, Juniperus, a fost pastrata de celebrul botanist suedez Karl Linnaeus, aceasta fiind mentionata in scrierile lui Virgil, poet celebru ce a trait in Roma antica. Majoritatea speciilor taratoare de ienupar prefera sa creasca doar in zonele montane, in timp ce arborii acestui gen au o inaltime de aproximativ 15 metri si se gasesc in padurile din Asia Centrala si America. Dintre arbori se distinge ienuparul sirian, exemplar magnific ce poate ajunge pana la 40 de metri inaltime.

Specia Juniperus communis (ienupar comun) este un arbust a carui inaltime poate varia de la 5 la 8 metri. Coroana este densa, in forma de con si poate ajunge la 4 metri in diametru. Coaja fibroasa este de culoare maro-cenusie, in timp ce lastarii sunt maro-roscati. Frunzele verzi, ascutite, asemanatoare acelor, sunt triunghiulare. Lungimea acelor poate ajunge la 15 mm si raman pe ramuri timp de 4 ani. Inflorirea se observa in luna mai. Florile feminine sunt verzi, iar cele masculine sunt galbene. Fructele rotunde au un diametru de pana la 10 mm in diametru, cele imature au o culoare verde, iar cele mature negre-albastrui, pe suprafata lor existand un strat de rasina.

Numeroase tipuri diferite de ienupar sunt cultivate, atat in ​​aer liber, cat si in amenajarile interioare (bonsai). Majoritatea speciilor de ienupar prefera o locatie uscata, insorita si calda, fiind foarte rezistente la frig si seceta. Ienuparul comun gaseste cele mai bune conditii de viata si crestere pe soluri nisipoase, in stepe si semi-deserturi. Ienuparul nu apreciaza prea mult umiditatea solului si reactioneaza negativ la ea, frunzele sale devenind rosii pana la maro si galbene.

Tunderea ienuparului se face, de obicei, atunci cand se doreste sa se faca un gard viu din acest arbust. In caz contrar, taierea nu este recomandata. Cu toate acestea, in cazul in care doriti sa formati un tufis, trebuie sa fiti extrem de atenti, deoarece daca taiati ceva in plus, va dura foarte mult timp pentru a se reface, deoarece aceasta planta are o crestere lenta. Se recomanda taierea acelor ramuri care sunt prea lungi sau arata neglijent.

Varietatea speciilor de Juniperus communis va permite sa aveti multe optiuni pentru a crea un decor original, indiferent daca acesta inseamna o gradina contemporana, o terasa sau o gradina salbatica, in care se combina minunat siluetele unduitoare de ierburi cu estetica formelor de ienupar. Prin cresterea lor lenta, ienuperii sunt candidatii perfecti pentru a garnisi stanci mari sau pentru a structura zonele gradinii, a marca aleile sau a forma granite din garduri vii.

Ienuperii pot fi plantati izolat sau in trei exemplare, pentru a oferi un impact mai accentuat privitorului. Ienuperii taratori sunt acoperiri de sol perfecte pentru a inveli suprafete mari sau zone greu accesibile, cum ar fi diverse terasamente. De asemenea, creste foarte bine in ghivece si tolereaza taierea foarte bine, permitand crearea de bonsai atractivi. Adevaratele calitati grafice ale ienuperilor sunt esentiale in proiectarea gradinilor contemporane, ce prefera estetica formelor, siluetelor si texturilor, in dauna splendorii florilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Aronia

Aronia, planta cunoscuta si sub numele de chokeberry face parte din familia Rosaceae. Genul este format din doar doua specii, Aronia melanocarpa si Aronia arbutifolia, ambele originare din aceeasi regiune din estul Americii de Nord, fiind cultivate atat ca plante medicinale, cat si ornamentale. Printre acesti hibrizi naturali se numara taxonii Aronia prunifolia si Aronia florinbunda. Acesti arbusti de foioase, cu crestere rapida, formeaza tufe mai dense in cazul A. arbutifolia, mai mici si compacte in cazul A. melanocarpa. Pot atinge o varsta de 20 pana la 30 de ani.

Aronia este un arbust de foioase rezistent la inghet, cu ramificatie puternica, ce poate atinge o inaltime de pana la 3 metri. Sistemul sau radicular este situat foarte aproape de suprafata solului. Coroana exemplarelor tinere este foarte compacta, iar la un arbust adult poate ajunge la aproximativ 2 metri in diametru. Tulpinile tinere sunt de culoare maro-roscat care, in cele din urma, se transforma in gri inchis.

Frunzele eliptice, simple, sunt dispuse alternativ si au o margine zimtata. In lungime, ele ajung la 4-8 cm, iar in latime 3-5 cm. Suprafata frontala a frunzelor este lucioasa, verde inchis, iar spatele are o culoare albicioasa, ce este asociata cu prezenta pubescentei. De la mijlocul lunii septembrie, culoarea frunzelor se schimba in rosu-violet. Inflorescentele dense constau din flori parfumate de culoare roz-pal sau alb, care au anterele violete. Inflorirea incepe de la mijlocul lunii mai pana la inceputul lunii iunie. Fructele sunt sferice, lucioase si pot fi colorate in negru-violet sau violet. Se coc in august sau septembrie.

Dupa cum indica denumirile lor latine, A. arbutifolia are frunze lanceolate, zimtate, care seamana cu frunzele capsunului (Arbutus), iar A. melanocarpa se distinge prin ciorchinii cu fructe de padure negre (cand sunt coapte), denumirea venind de la grecescul „melanos” ce inseamna negru si „karpos” fruct. Aronia adora un sol insorit, usor umed dar prospera si in alte locatii fara dificultate. Umbra partiala si solurile sarace in nutrienti nu le diminueaza atractivitatea si randamentul, doar cresterea lor va fi mai lenta.

Tufele de Aronia sunt robuste si usor de intretinut. Sunt extrem de rezistente si tolereaza temperaturi pana la -20°C pentru o lunga perioada de timp si fara a fi deteriorate. Se recomanda o taiere de intinerire dupa 4 pana la 7 ani. Ramurile care nu mai dau prea mult fructe ar trebui taiate de jos. Pentru a creste cantitatea de fructe, este recomandat sa scurtati lastarii cu o treime din lungime. Astfel, acestia se ramifica si produc mai multe flori. Aronia nu are nevoie de ingrasamant suplimentar dar utilizarea ocazionala a compostului in primavara creste cantitatea de fructe. In perioade foarte lungi de seceta, este fericit sa aiba apa suplimentara. Plantele din containere au nevoie de udare regulata si un ingrasamant cu eliberare lenta, administrat primavara.

Arbustul de Aronia poate fi folosit izolat sau ca gard viu dar, pentru un efect mai spectaculos, se planteaza in  grupuri de 3 pana la 6 subiecti din acelasi soi. Este la fel de potrivit in jurul unei gradini de legume, formand un gard viu de fructe de padure alcatuit din afini, coacazi negri, zmeuri si agrisi. De asemenea, poate compune un gard viu atat captivant, cat si delicios, impreuna cu alti arbusti cum ar fi, de exemplu, meri, pruni si ciresi ornamentali, viburnum de foioase, caprifoi, alun de padure, gutui japonez, catina sau goji (Lycium barbarum).

Notorietatea Aroniei provine in principal din proprietatile sale medicinale, datorita continutului de antioxidanti (flavonoide, antocianine, etc.) dar si al vitaminelor C, B1, B2, fibre, etc. Consumul sau face posibila preventia si chiar combaterea bolilor cardiovasculare, a cancerului, a degenerescentei maculare, protejeaza pielea impotriva efectelor soarelui prea puternic, reduce nivelul zaharului din sange si combate imbatranirea celulelor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Publicat pe

Weigela

Weigela este un arbust originar din estul Asiei (China de nord-est, Coreea si Japonia) si a fost introdus in Europa la jumatatea secolului al XIX-lea. Genul face parte din familia Caprifoliaceae si include o duzina de specii, dar multe soiuri au fost obtinute de catre prolificul si extraordinarul botanist Victor Lemoine in jurul anului 1865. Weigela a fost descrisa pentru prima data de Philipp Franz Siebold in Flora Japonica (1833-1850). Numele sau este dedicat chimistului si botanistului german Christian von Weigel (1748-1831).

Weigela ar fi fost introdusa in Europa de Robert Fortune in jurul anului 1842. Se stie faptul ca acest botanist scotian a furat secretul prepararii ceaiului din China, precum si al cultivarii plantelor de ceai, in timpul epopeii sale incredibile dintre 1848 si 1852. Acest arbust are o forma stufoasa, ramurile sale arcuindu-se elegant sub greutatea minunatelor flori. Frunzele opuse au un contur crenelat, sunt foioase si pubescente, cel mai adesea verzi, dar exista si soiuri cu frunze bicolore. Majoritatea au culori minunate de toamna.

Din luna mai, o multitudine de flori se deschid acoperind ramurile intr-un mod spectaculos. Rozul este cea mai comuna culoare, de la roz-pal la cea mai intensa nuanta. Florile sunt compuse din petale formand un tub ce se deschide intr-o palnie si sunt situate la sfarsitul crengutelor anuale. Acestea atrag multe insecte polenizatoare.

Weigela accepta cu usurinta transplantarea datorita sistemului sau radicular superficial. In plus, poate prospera chiar intr-un sol calcaros. Cresterea rapida este unul dintre avantajele esentiale ale acestei plante, in special pentru o gradina nou-infiintata, deoarece poate forma rapid un tufis opulent. Desigur, intr-un ghiveci mare, soiurile scunde vor face innobila decorul unui balcon sau terase.

Pentru o inflorire abundenta, Weigela va trebui plantata in plin soare. Se adapteaza si la umbra partiala, in special in zonele cu soare arzator. De asemenea, suporta vanturile care nu sunt uscate. Solurile sunt putin importante pentru ea, atata timp cat sunt bogate in humus si nu prea aride. La alegerea locatiei, trebuie sa tineti cont de dimensiunea pe care o va avea arbustul in 5-6 ani, devenit adult: cele mai mari soiuri au nevoie de 2 m latime pentru a-si desfacei ramurile. Daca va lipseste acest spatiu, este recomandat sa optati pentru soiurile mici.

La finalul infloririi (in perioada iulie-august), este recomandat sa practicati taierea de intretinere. Acest lucru ajuta la stimularea dezvoltarii viguroase a crengutelor ce vor purta in toamna mugurii florali, pentru a inflori anul urmator. Se taie crengutele din centrul tufei si cele care se intersecteaza, se indeparteaza ramurile uscate si se scurteaza tulpinile care au inflorit cu 10-20 cm. Se poate intineri arbustul taindu-l la 20 cm de sol. Este recomandat sa taiati 1/3 din crengute in fiecare an, astfel veti avea un arbust nou-nout in numai 3 ani.

Datorita popularitatii sale uriase din epoca victoriana, Weigela este vazuta in mod obisnuit ca o planta ornamentala clasica. Totusi, un gard viu din Weigela va arata la fel de bine intr-o gradina informala contemporana. Weigela este pur si simplu o planta de acoperire atemporala. In plus, va colora orice gradina fara prea mult efort. Un gard viu Weigela este foarte tolerant la taiere si treaba se poate face fara mari probleme. De la introducerea sa in gradinile din Europa, speciile de Weigela au fost in mod constant o componenta obligatorie a gardurilor vii florifere, deseori ca parte a gardurilor vii mixte. Totusi, ca gard viu unic, specificatia ornamentala a Weigelei este pur si simplu incontestabila.