Lună: februarie 2021

Weigela este un arbust originar din estul Asiei (China de nord-est, Coreea si Japonia) si a fost introdus in Europa la jumatatea secolului al XIX-lea. Genul face parte din familia Caprifoliaceae si include o duzina de specii, dar multe soiuri au fost obtinute de catre prolificul si extraordinarul botanist Victor Lemoine in jurul anului 1865. Weigela a fost descrisa pentru prima data de Philipp Franz Siebold in Flora Japonica (1833-1850). Numele sau este dedicat chimistului si botanistului german Christian von Weigel (1748-1831).

Weigela ar fi fost introdusa in Europa de Robert Fortune in jurul anului 1842. Se stie faptul ca acest botanist scotian a furat secretul prepararii ceaiului din China, precum si al cultivarii plantelor de ceai, in timpul epopeii sale incredibile dintre 1848 si 1852. Acest arbust are o forma stufoasa, ramurile sale arcuindu-se elegant sub greutatea minunatelor flori. Frunzele opuse au un contur crenelat, sunt foioase si pubescente, cel mai adesea verzi, dar exista si soiuri cu frunze bicolore. Majoritatea au culori minunate de toamna.

Din luna mai, o multitudine de flori se deschid acoperind ramurile intr-un mod spectaculos. Rozul este cea mai comuna culoare, de la roz-pal la cea mai intensa nuanta. Florile sunt compuse din petale formand un tub ce se deschide intr-o palnie si sunt situate la sfarsitul crengutelor anuale. Acestea atrag multe insecte polenizatoare.

Weigela accepta cu usurinta transplantarea datorita sistemului sau radicular superficial. In plus, poate prospera chiar intr-un sol calcaros. Cresterea rapida este unul dintre avantajele esentiale ale acestei plante, in special pentru o gradina nou-infiintata, deoarece poate forma rapid un tufis opulent. Desigur, intr-un ghiveci mare, soiurile scunde vor face innobila decorul unui balcon sau terase.

Pentru o inflorire abundenta, Weigela va trebui plantata in plin soare. Se adapteaza si la umbra partiala, in special in zonele cu soare arzator. De asemenea, suporta vanturile care nu sunt uscate. Solurile sunt putin importante pentru ea, atata timp cat sunt bogate in humus si nu prea aride. La alegerea locatiei, trebuie sa tineti cont de dimensiunea pe care o va avea arbustul in 5-6 ani, devenit adult: cele mai mari soiuri au nevoie de 2 m latime pentru a-si desfacei ramurile. Daca va lipseste acest spatiu, este recomandat sa optati pentru soiurile mici.

La finalul infloririi (in perioada iulie-august), este recomandat sa practicati taierea de intretinere. Acest lucru ajuta la stimularea dezvoltarii viguroase a crengutelor ce vor purta in toamna mugurii florali, pentru a inflori anul urmator. Se taie crengutele din centrul tufei si cele care se intersecteaza, se indeparteaza ramurile uscate si se scurteaza tulpinile care au inflorit cu 10-20 cm. Se poate intineri arbustul taindu-l la 20 cm de sol. Este recomandat sa taiati 1/3 din crengute in fiecare an, astfel veti avea un arbust nou-nout in numai 3 ani.

Datorita popularitatii sale uriase din epoca victoriana, Weigela este vazuta in mod obisnuit ca o planta ornamentala clasica. Totusi, un gard viu din Weigela va arata la fel de bine intr-o gradina informala contemporana. Weigela este pur si simplu o planta de acoperire atemporala. In plus, va colora orice gradina fara prea mult efort. Un gard viu Weigela este foarte tolerant la taiere si treaba se poate face fara mari probleme. De la introducerea sa in gradinile din Europa, speciile de Weigela au fost in mod constant o componenta obligatorie a gardurilor vii florifere, deseori ca parte a gardurilor vii mixte. Totusi, ca gard viu unic, specificatia ornamentala a Weigelei este pur si simplu incontestabila.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Genul Viburnum grupeaza aproape 200 de specii de arbusti, precum si cativa arbori. Cele mai cunoscute sunt, fara indoiala, Viburnum tinus si Viburnum opulus, cunoscut la noi sub denumirea de calin. Aceste specii sunt interesante pentru inflorirea lor de primavara, pentru fructele decorative si frunzele ce pot capata culori foarte frumoase in toamna. Viburnus apartine familiei Adoxaceae, o familie ce include si socul (Sambucus), fiind originar din regiunile temperate ale emisferei nordice (Asia, Europa, America de Nord), precum si din Antile, Anzi si Madagascar. Exista multe specii in Asia, in principal in China, cum ar fi Viburnum davidii, V. lantana, V. tinus sau V. opulus.

Viburnum opulus este un arbust mic, avand o forma rotunjita ce ramane decorativa pana toamna tarziu. Din mai pana in iunie, formeaza inflorescente ce sunt formate din flori albe, sterile si un rand de petale albe la periferie. Inflorescentele masoara 7-8 cm in diametru. Extrem de melifera, aceasta inflorire este urmata de fructe de padure de culoare rosie, pe care pasarile le adora.

Frunzele calinului sunt foarte decorative toamna. Verde inchis in timpul infloririi, ele devin violet la sfarsitul sezonului. Este un frunzis de foioase similar cu cel al artarului, de unde si numele opulus (ce inseamna artar in limba latina). La maturitate, calinul poate atinge 3 pana la 4 m inaltime si anvergura, fiind foarte rezistent. Poate creste atat izolat, cat si intr-un gard viu liber. In medie, calinul poate trai intre 50 si 60 de ani.

Decorativa deopotriva prin florile delicate, prin fructele intens colorate si prin frunzele sale ce adesea capata culori superbe toamna, Viburnum este planta preferata a gradinarilor. Iarna sau primavara decoreaza paturile cu florile lor generoase, albe sau roz. La final de sezon, fructele rosii, negre sau albastre creeaza o noua imagine atractiva in gradina. Apoi, cand vine toamna, frunzele speciilor de foioase sunt impodobite cu minunate culori rosii sau portocalii.

Acest fenomen se intampla in cazul speciilor V. opulus, V. lantanasi si V. plicatum. In ceea ce priveste speciile persistente, precum V. tinus, V. davidii sau V. rhytidophyllum,  acestea isi pastreaza frunzele si raman decorative chiar si iarna. Plantate intr-un gard viu, ele pot crea un ecran de protectie ce va ascunde proprietatea de ochii curiosilor in timpul sezonului rece.

Destul de usor de cultivat, soiurile de Viburnum necesita putina intretinere. Majoritatea sunt foarte rezistente si se vor descurca bine la soare sau umbra partiala. Apreciaza solurile bogate, reci si bine drenate. In general, se pot adapta la orice tip de sol, dar prefera solurile acide. Rezistente in mod deosebit la poluare – in special V. opulus, V. tinus si V. davidii – aceste specii pot fi plantate cu succes in zonele urbane sau alte zone poluate.

V. tinus si V. lantana sunt perfecte pentru a forma un gard viu, impreuna cu alti arbusti de foioase sau vesnic verzi. In ceea ce priveste soiurile V. plicatum si splendidul V. opulus „Roseum” (cunoscut sub numele de „bulgare de zapada”), acestea au flori atat de impresionante incat pot arata exceptional daca sunt plantate singure, de exemplu in mijlocul unei peluze.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cunoscut sub mai multe denumiri, catina rosie, pieptene sau tamaris, genul Tamarix apartine familiei Tamaricaceae si este reprezentat de arbusti si arbori mici. Acest gen uneste peste 70 de specii. Denumirea generica isi are originea in limba latina si se refera la raul Tamaris din Hispania Tarraconensis (Pirinei). In natura, Tamarix creste salbatic in Asia, Africa si in partea de sud a Europei. Acesta prefera sa creasca in deserturi si semi-deserturi, in zonele nisipoase, precum si in apropierea mlastinilor sarate. In padurile din Asia Centrala exista 15 specii de Tamarix. In muntii din Asia Centrala, poate fi intalnit la o altitudine de aproximativ 2000 de metri deasupra nivelului marii, in timp ce in Muntii Caucaz se poate gasi la o altitudine de cel mult 600 de metri.

Acesti arbusti gratiosi pot fi de foioase sau vesnic verzi. Pe langa arbusti, genul mai cuprinde arbori ce cresc stufosi, coroana lor fiind formata din tulpini in forma de tija, pe acestea existand un numar mare de frunze mici, dispuse alternativ. Frunzele alternative sunt lungi de 1 pana la 2 mm dispuse in jurul tulpinilor foarte ramificate ce seamana cu crengutele de chiparos sau Juniperus. Frunzele poarta un fel de glande ce expulzeaza sarea absorbita de radacinile infipte intr-un mediu salin.

Arborii genului Tamarix se dezvolta, odata cu inaintarea in varsta, formand trunchiuri masive, contorsionate, adesea inclinate orizontal si aplecate catre pamant, avand dimensiuni de la 3 la 5 m in toate directiile. Beneficiaza de o longevitate ridicata, ceea ce explica trunchiurile acoperite cu o scoarta solzoasa, groasa si inchisa la culoare, ce continua sa emita lastari tineri. Coaja lor este de culoare bej, uneori maro sau purpuriu inchis ca la T. tetrandra, imagine ce ofera un contrast atractiv cu frunzisul gri-verde sau verde-albastrui.

In functie de specie, inflorirea are loc primavara pe lemnul format in anul precedent. Florile hermafrodite au 4 sau 5 stamine, ceea ce face posibila, de exemplu, deosebirea speciilor tetrandra si pentandra, fiind polenizate de insecte. Inflorescentele mari in forma de panicule sau raceme sunt compuse din flori mici de culoare alba sau roz. Tamarix este o planta melifera excelenta si, prin urmare, in perioada de inflorire atrage numeroase insecte polenizatoare. Fructele sunt mici capsule negricioase.

Cel mai bun moment pentru a taia coroana arborelui Tamarix este primavara devreme si trebuie actionat inainte ca mugurii sa se umfle. Ramurile vechi cu cresteri scurte trebuie taiate neaparat, dupa doar 4 saptamani vor da lastari tineri, iar arbustul va deveni din nou luxuriant si frumos. Tamarix are nevoie de taieri de intinerire. Acestea se fac de obicei pe o ramura puternica, care este plasata cat mai aproape de baza. Oricum, cresterea tulpinilor nu ar trebui diminuata, deoarece acest lucru va reduce numarul si lungimea inflorescentelor. De asemenea, odata cu iesirea din repausul vegetativ, pot fi identificate ramuri si tulpini deteriorate de inghet, ce vor trebui inlaturate.

Arborii si arbustii Tamarix adora climatul mediteraneean pana la cel subtropical. Cresc in plin soare si incanta fiecare proprietar de gradina cu un spectacol luxuriant de flori. Ei tolereaza o locatie partial umbrita, cu conditia ca aceasta sa fie puternic luminata. Se dezvolta si intr-un sol calcaros, adaptandu-se la locatii extrem de uscate si supravietuind perioadelor lungi de seceta. Frunzele lor speciale le permit sa colonizeze inclusiv solurile saline. Deoarece este atat de rezistent, poate fi cultivat chiar si intr-un oras mare, deoarece suporta excelent poluarea.

Tamarix reprezinta un adevarat punct de atractie, imaginea sa aratand ca o cascada de flori minunate in timpul infloririi. Aspectul lor exotic si natura lor simpla fac din Tamarix o planta populara de gradina. Abundenta sa de flori nu poate fi intrecuta de nicio alta planta. Plantat solitar, devine rapid un punct focal datorita florilor sale fabuloase si portului sau gratios. De asemenea, arbustii Tamarix pot adauga un element structural eficient unui gard viu, impreuna cu alti arbusti ornamentali care infloresc in aceeasi perioada.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Arbust de foioase apartinand familiei Oleaceae, liliacul comun (Syringa vulgaris) este originar din sud-estul Europei si Asia (din Balcani pana in China si Japonia), unde creste la periferia padurilor sau in tufisuri salbatice crescute pe dealurile pietroase. Genul Syringa include aproximativ douazeci de specii, cea mai cunoscuta si mai emblematica fiind  liliacul comun, S. Vulgaris, specie ce include cel mai mare numar de soiuri. Botanistul francez, Victor Lemoine (1823-1911), a extins considerabil aceasta familie la sfarsitul secolului al XIX-lea, dand nastere la peste 60 de soiuri de Syringa vulgaris.

Deoarece genul nu se limiteaza doar la liliacul comun, amintim si arbustii cu frunze mici, cum ar fi liliacul chinezesc, S. chinensis si S. microphylla, specie cu frunze de dimensiuni medii si cu foarte multe flori minuscule, liliacul tardiv (Syringa prestoniae), liliacul cu flori de zambila (Syringa hyacinthiflora), un hibrid viguros, sau liliacul persan (Syringa persica) cu frunzele zimtate curios, in mod asemanator frunzelor de patrunjel. Aceste specii si soiuri cu flori parfumate nu trebuie confundate cu iasomia (Philadelphus), nici cu liliacul indian (Lagerstroemia), ambele facand parte din familii diferite din punct de vedere botanic.

Liliacul formeaza un arbust viguros, dens, cu un port vertical, stufos, rotunjit sau uneori conic, flexibil si aerisit. Formeaza spontan un tufis ramificat format din mai multe tulpini subtiri, conice, fiecare avand multe frunze, ceea ce confera liliacului un port dens. Creste viguros si destul de rapid, viteza de crestere marindu-se de-a lungul anilor, ajungand la aproximativ 50 cm pe an. Inaltimea sa variaza de la 2 la 7 m la varsta adulta, pentru o anvergura de 2-4 m.

Soiurile S. chinensis si S. persica au un port deosebit de compact, ajungand la maximum 1,80 m la maturitate, arbustii fiind mai lati decat inalti, ceea ce-i face nepretuiti pentru gradinile mici. Frunzele difera considerabil de la o specie la alta. Liliacul comun are frunze ovale de foioase. Syringa persica se deosebeste prin frunzele sale parca decupate in lobi lungi si ingusti. Lungi de 3 pana la 15 cm, frunzele apar in diferite nuante de verde, in functie de soi.

Primavara, varfurile ramurilor pline cu flori inunda acest frunzis de un verde reconfortant in aglomerari dense si parfumate. Liliacul este una dintre plantele ce ne ofera flori cu un parfum autentic si rafinat. Din aprilie pana in mai, uneori pana in iunie, apoi in septembrie, in functie de clima si specie, apar ca flori tubulare foarte mici, simple, duble sau semi-duble, formand ciorchini adunati in panicule piramidale sau conice, mai mult sau mai putin mari si rasfirate. Grupate cate doua la sfarsitul ramurilor din anul precedent, aceste inflorescente au o lungime de 4 pana la 30 cm.

Daca in limba persana, „liliac” inseamna „mov”, culoarea sa originala, florile liliacului au diverse culori: alb-pur, lila pal, roz pur pana la roz-violet, albastru deschis-mov sau chiar rosu-roz sau violet. Inflorirea dureaza de la 15 zile la 1 luna, in functie de regiune, iar unii hibrizi sunt inzestrati cu o inflorire repetata, pana la prima bruma. Foarte melifere, florile atrag un numar mare de albine si fluturi. Intens parfumate, ele formeaza buchete de primavara proaspete, dar efemere – in vaza, tind sa se ofileasca dupa doua-trei zile.

Deosebit de rezistent la ger (-25°C) si la poluare, liliacul se adapteaza in toate regiunile tarii noastre si este foarte usor de plantat la soare sau la umbra partiala, in sol obisnuit, bine drenat, chiar si foarte calcaros. Se dezvolta optim in solul drenat, deoarece se teme de excesul de umiditate si de locurile in care apa poate stagna in timpul iernii. Acest arbust deloc exigent isi gaseste locul in toate gradinile, folosit izolat, in paturi de arbusti sau lasat in forma sa naturala, in garduri vii inflorite sau chiar pe o terasa sau un balcon,  plantat intr-un container mare.

Liliacul poate rezista la vant puternic si se va adapta bine la canicula verii. Acest arbust nu se teme de frigul extrem, chiar apreciindu-l, o iarna destul de dura incurajandu-i inflorirea ulterioara. Aceasta rezistenta la intemperii ii garanteaza o viata lunga in toate regiunile. Are o durata de viata cuprinsa intre 20 si 40 de ani. Se simte excelent la soare, unde va da un numar maxim de flori, dar va tolera si o expunere partial umbrita, avand nevoie de cel putin 6 ore pe zi. Umbra ii reduce considerabil inflorirea. Tunderea de intretinere este recomandata in fiecare an pentru a mentine un port echilibrat si pentru a limita cresterea acestuia. Este mai bine sa nu tundem liliacul prea sever, ci sa favorizam o usoara reimprospatare anuala care sa favorizeze si inflorirea.

Cu natura sa versatila, liliacul isi gaseste locul in toate gradinile naturale, chiar si in cele mici, unde formeaza puncte focale captivante fiind, fara indoiala, regele scenelor de primavara. Aduce o nota de prospetime, un parfum de moda veche in orice locatie, in containere plasate pe terasa sau balcon, precum si in buchete. De asemenea, infloreste splendid in garduri vii, amestecat cu alti arbusti pentru a-si alterna florile, precum Forsythias si Buddleias. Va arata perfect in compania cununitei cu flori roz sau albe si a gutuilor japonezi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apartinand familiei Rosaceae, cununita (Spiraea) este un arbust gratios, originar din regiunile temperate ale Europei, Asiei, Americii de Nord sau Centrale. Genul Spiraea cuprinde aproximativ 80 de specii de arbusti de foioase, semi-vesnic verzi sau arbusti care cresc in zonele reci, ocazional umede, in santuri, printre roci, la marginea padurilor sau pe malurile cursurilor de apa. Genul include numeroase specii, precum cununita cu frunze de mesteacan (Spiraea betulifolia), cununita japoneza (Spiraea japonica) cu flori albe sau roz sau Spiraea billardii cu varfuri roz, care infloresc in timpul verii, Spiraea arguta si cununita miresei (Spiraea vanhouttei), cu splendide flori albe de primavara.

Cu o  crestere medie spre rapida, acest arbust are un port stufos, erect si compact, ce formeaza o tufa densa, mai mult sau mai putin rotunjita, variind de la 0,5 m pana la 3 m inaltime, pentru o anvergura de maxim 2,50 m pentru cele mai inalte soiuri. Unele, precum Spiraea x vanhouttei, au un port similar unei fantani arteziane, ale carui ramuri se curbeaza elegant la capete, pana aproape de pamant. Cununita se dezvolta de-a lungul anilor in tufisuri mari, impenetrabile.

Frunzisul cununitei formeaza un fundal verde, compact si atractiv atat primavara, cat si toamna. Frunzele de foioase, usor zimtate, simple sau grupate, apar primavara devreme pe numeroasele ramuri subtiri si erecte. De la 1 la 12 cm lungime, frunzele sunt de la ovale pana la lanceolate sau taiate, unele fiind similare cu cele ale mesteacanului pitic. Alte soiuri (Goldflame, Gold Carpet sau Gold Princess) au un frunzis auriu sau aramiu, schimbator la culoare in functie de anotimp, trecand prin toate nuantele de portocaliu, rosu aprins si violet, din primavara pana toamna tarziu.

Indiferent daca este de primavara sau vara, inflorirea cununitei este spectaculoasa si foarte abundenta. Din martie pana in iunie sau din iunie in septembrie, in functie de specie, cununita este acoperita in intregime cu o multitudine de flori de un alb-pur, roz-pal sau roz-zmeura, ce impodobesc frunzisul timp de cateva saptamani. Dintr-un tufis dens apar mici flori, grupate in umbele de-a lungul ramurilor anului precedent (pentru cununitele de primavara), in grupuri mici aplatizate (corimburi) de 3 pana la 20 cm latime sau in varfuri dense de 10-20 cm lungime, la capetele ramurilor, pentru cununitele de vara. Staminele lungi ce ies din flori dau adesea un aspect pufos acestor inflorescente atat de apreciate de insectele polenizatoare.

Cununita este unul dintre putinii arbusti care infloresc in mijlocul verii. Aceasta inflorire prelungita se repeta la sfarsitul verii sau la inceputul toamnei, la cununita de vara. In unele cazuri, inflorirea este atat de masiva, incat greutatea florilor indoaie crengile incarcate cu flori pana la sol. Inflorirea este urmata de fructe de minim interes, dar foarte populare pentru pasari.

Cununita se cultiva fara dificultati deosebite,  la soare sau la umbra partiala pentru soiurile cu frunzis auriu, in orice sol racoros si bine drenat. Rezistand la temperaturi minime de pana la -25°C, ea creste foarte bine in toate regiunile dar, in conditii nu prea aride. Pentru o reprezentanta a familiei Rosaceae, este foarte rezistenta, insensibila la boli si daunatori.

Cununita este ideala pentru compunerea unui gard viu sau in paturi de arbusti, asociata cu plante perene de-a lungul aleilor, ori chiar izolata ca si punct focal intr-o rocarie sau ca saltea de plante pentru speciile acoperitoare de sol. Va creste foarte bine chiar si in containere plasate pe terase si balcoane. Considerata o planta sacra de catre druizi, inca din perioada Renasterii, cununita este recunoscuta si pentru proprietatile sale de vindecare si tonifiere.

Dintre speciile si soiurile principale, amintim cununita miresei, cu flori mici, albe, ce infloreste in lunile mai si iunie, ajungand la 2 metri inaltime si 2,5 m latime. Alaturi de aceasta, mentionam Spiraea x billardii cu flori roz ce infloresc in iulie, Spiraea betulifolia sau Spiraea cu frunze de mesteacan si Spiraea japonica cu flori roz sau albe, specie ce a dat nastere multor soiuri cu frunzis auriu sau chiar aramiu toamna.

Dezvoltarea modesta a speciei Spiraea japonica (1 m inaltime maxima), permite utilizarea sa in gradinile mici. Cele mai pitice soiuri (Nana, Little Princess) pot fi folosite la acoperirea solului sau in ghivece. Acest arbust va prospera in plin soare unde infloreste cel mai bine, desi tolereaza umbra partiala, preferata de cununita cu frunzis auriu. Nu foarte pretentioasa pentru natura solului, cununita creste in orice sol obisnuit, neutru sau acid dar fara umiditate excesiva si bine drenat. Se adapteaza, de asemenea, la soluri mai sarace si mai aride suportand, de asemenea, pe cele calcaroase (cu exceptia speciei Spiraea billiardii).

Extrem de versatila, cununita isi are locul in toate gradinile. In paturi sau garduri vii libere, trebuie sa acordati celor mai impunatoare soiuri spatiul necesar pentru a se dezvolta pe masura. Cununitele cu o dezvoltare mai modesta sunt ideale intr-o gradina mica sau plantate in grupuri de cate trei, izolate pe o peluza. Formele lor pitice formeaza acoperiri de sol excelente pe o panta, dar si granite de masive, precum si garduri vii in miniatura, adaptandu-se foarte bine si la cultura din ghiveci de pe balcon sau terasa.

Cu o inflorire abundenta si cu vegetatia lor foarte densa, cununitele sunt la fel de pretioase intr-o scena de primavara, ca si in peisajele de vara. Cununitele de vara sunt asociate excelent cu alti arbusti mari cu inflorire estivala, Buddleias, Tamarix tetrandra sau trandafirii cu flori mari. Speciile cu inflorire de primavara vor face minuni impreuna cu toate soiurile de liliac, Philadelphus coronarius, Deutzia, Viburnum sau Berberis. Cununitele cu inflorire alba sunt elemente fundamentale ale gradinilor romantice.