Categorie: Plante fructifere

În acest articol, mi-am propus să fac vorbire despre o specie destul de interesantă și foarte decorativă, care conferă un aer aparte oricăror locații în care aceasta ar fi amplasată, și anume Halesia carolina sau arborele cu ghiocei, cum mai este ea denumită în limbajul popular. Înainte de a începe articolul, vă pot spune că aveți posibilitatea să achizitionați această minunată planta pe website-ul Pepiniera Gradina Verde.

 

Image 1 source: https://www.derkleinegarten.de/

Image 2 source: https://www.vdberk.com/

Ați mai văzut vreodată ghiocei crescând în copac? De fapt, nu sunt chiar ghiocei cum poate ne-am aștepta din denumire, ci florile unei specii deosebite originare de pe continentul American, și renumite pentru calitățile sale ornamentale remarcabile, care aparține genului Halesia din cadrul familiei Styracaceae.

Își are originea în Sud-Estul Statelor Unite ale Americii, foarte renumită pentru calitățile sale ornamentale de excepție. Se prezintă sub forma unui arbust de foioase mic peren, cu un aspect rotunjit per ansamblu și destul de compact. Prezintă ciorchini suspendați a câte 2-5 flori albe în formă de clopot, de aproximativ 2,5 cm, care apar în luna aprilie, cu puțin timp înainte sau simultan cu apariția frunzelor. Polenul acestora este preferat de către albine, sau alte insecte. Ele sunt urmate de fructe ce au 4 aripioare, sunt maronii, asemănătoare unor nucușoare ce apar toamna, și care adesea persistă până în iarnă. Semințele fructelor sunt de cele mai multe ori mâncate de veverițe în stare sălbatică. Prezintă frunze ovate, fin dințate, de culoare verde către galben închis, și care capătă o culoare galben deschis toamna. Are un ritm moderat de creștere, și o longevitate ridicată (în jur de 100 de ani). Este cultivat în scop ornamental, sub formă de arbust cu mai multe tulpini, sau, după preferință poate fi dirijat pe un singur trunchi. Aspectul său exterior grație multitudinii de flori albe, asemănătoare unor clopoței, dimensiunile sale arbustoide dar și forma sa rotunjită, per ansamblu, îl fac deosebit de atrăgător. Poate crește la maturitate deplină, în jur de 9-12 m înălțime, și circa 6-11 m în diametru. Tolerează bine și locurile în care primește soare direct, dar preferă să fie plantat sau așezat în locuri semi-umbrite; în soluri bogate în materie organică, bine drenate și cu o umiditate moderată. Este ușor de cultivat, și nu are cerințe prea ridicat ridicate de întreținere. Preferă un pH neutru către acid. Frunzele pot deveni clorotice în solurile cu un pH.

 

Images source: https://www.palmaverde.nl

Câteva aspecte deosebit de interesante și care merită amintite ar fi acelea că, genul Halesia, a fost numit în onoarea marelui cleric și naturalist Stephen Hales, născut la Bekesbourne, în Kent Anglia, în anul 1671 ce a fost un pionier în fiziologia plantelor, și care s-a remarcat în varii domenii ale științei cum ar fi: Biologia, chimia sau chiar medicina, publicând și o lucrare în domeniul biologiei „Vegetable Staticks” în anul 1727, pentru care a fost foarte apreciat. Întorcându-ne la subiect, trebuie să precizăm încă din start că, acesta este un gen de plante mic, alcătuit doar din cinci mari specii: (patru din America de Nord- H. carolina; H. monticola; H. tetraptera; H. diptera și una din China ceva mai nou introdusă și în Europa și anume, H. macgregorii) iar speciile sale subliniază bine caracteristicile străvechi ale florei zonelor din care provin din America de Nord și respectiv China. Cele patru specii de pe continentul Nord American, seamănă foarte mult între ele, în mediul lor de creștere din natură; iar zonele unde pot fi întâlnite de cele mai multe ori se suprapun între ele. Nu același lucru îl putem spune și despre specia Halesia macgregorii originară din China, și care afișează o notă ușor aparte față de restul speciilor din genul său. Astfel, aceasta este ușor sesizabilă între celelalte specii ale genului, prin aspectul petalelor florilor sale care sunt ușor mai adunate și alungite, prezentând antere care trec de marginile acestora, foarte decorative. Comparativ cu aceasta, speciile Nord Americane prezintă antere mai mici, ce nu mai depășesc spectrul petalelor; iar acestea (petalele) sunt mai evazate și ceva mai mari, comparativ cu specia chineză. Dacă ar fi să ne raportăm plastic, am spune că ele seamănă întrucâtva cu rochița unei mirese. Pe continentul Nord American, speciile acestui gen sunt cunoscute cu denumirea populară de clopoței de argint, grație asemănării florilor albe în formă de clopoței ce atârnă grațios în jos. Cu privire la componența speciilor din cadrul Genului Halesia din care face parte și H. carolina, părerile între cercetători sunt destul de împărțite; unii admit existența a 4 ori 3 specii ori chiar mai multe.

 

Image 1 source: https://www.palmaverde.nl

Image 2 source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

În natură, în locurile lor de origine, speciile genului Halesia pot fi găsite de obicei pe versanți împăduriți, altele la poalele pădurilor dar chiar și pe maluri ale râurilor din acele păduri în asociere cu flora de pădure tipică locului respectiv de origine a fiecărei specii în parte. Speciile genului în mediul lor natural, se prezintă sub formă de copaci sau arbuști cu frunze caduce (căzătoare), ce au ramuri și tulpini zvelte, acoperite cu o coajă rugoasă, de culoare gri cu striuri verzui la maturitate deplină variind în înălțime de la sub 3 m până la peste 30 m în mediul de origine unde condițiile le sunt favorabile. Florile sunt dispuse în ciorchine, (raceme) scurte, și sunt în formă de clopoțel ce atârnă grațios în jos. Apar de regulă primăvara, (aprilie-mai), funcție de condițiile climatice; în cea mai mare parte sau în întregime, înaintea frunzelor, din mugurii axilari ai anului precedent. Ele au petale delicate, fine sunt de culoare albă la majoritatea speciilor din acest gen, dar pot avea și o tentă de alb-roz, iar înflorirea când se produce este un adevărat spectacol. Florile sunt precedate mai apoi de fructe care își fac apariția la final de primăvară și care contribuie din plin la sporirea frumuseții de ansamblu a speciilor de Halesia. Ele sunt înaripate la toate speciile de Halesia, de un verde strălucitor în stadiul tânăr mai apoi cu trecerea timpului spere toamnă aproape de maturare, acestea capătă o culoare de un cafeniu deschis spre roșu închis la finalul toamnei, o mare parte dintre ele vor persista chiar si peste iarnă. Frunzele sunt penat compuse, cu foliolele alterne si pot avea o lungime de 7 pana la 20 cm. Verzi gălbui pe parcursul anului, acestea capătă o frumoasă culoare galben cu nuanțe de galben-auriu la venirea toamnei, și sunt căzătoare (caduce) iarna în totalitate, mai ales în climatele mai reci.

 

Images source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

Cultivarea este una simplă; nefiind pretențioase la tipul de sol, cu condiția să fie bine drenat, cu o umiditate și aerare bună. Totuși, fiind o specie mai acidofilă solurile cu un conținut ridicat de argilă nu sunt chiar recomandate. Pentru rezultate mai bune, este recomandat ca la plantarea efectivă în acel sol să se adauge un amestec (compost) făcut din muguri și scoarță de pini sau orice alt conifer, pentru a crește nivelul acidității din sol. Se poate utiliza chiar și turba acidă cu aceleași efecte, în cazul în care nu aveți scoarță de conifere la îndemână. Preferă soluri bogate humice sau de pădure, care conțin materie organică abundentă. Solurile în care cresc în mod natural în locurile de origine, sunt acide (pH 5,0 până la 6,0) în care există o acumulare de așternut de frunze descompuse din vegetația spontană de pădure sub formă de mulci. Frunzișul va deveni clorotic (galben-albicios) dacă solul nu este suficient de acid, sau dacă se udă din abundență plantele cu apă ce are în componență sa o cantitate mare de clor. De preferat ar fi ca, mai ales în zonele cu un conținut ridicat de calcar în apă înainte de udările pe care vi le-ați propus să le faceți plantelor, să lăsați câteva ore apa în recipientele de udare pentru decantarea calcarului și clorului din apă, mai apoi să o aplicați plantelor. Ele sunt moderat tolerante la secetă odată ajunse la maturitate deplină, dar de obicei cresc cel mai bine în pădurile mezice (adică, pădurile care conțin umiditate moderată a solului), fie în câmpiile inundabile, de-a lungul malurilor pârâirilor, fie pe versanții mai mici ale râpelor, cum am mai precizat. Prin urmare, orice varietate ați alege să cultivați din cadrul acestui gen, este recomandat să fi plantată la umbră parțială (mai ales în zonele cu veri foarte călduroase) ori, în plin soare în regiunile cu veri mai răcoroase și mai umede. Speciile genului Halesia, prezintă o rezistență bună la boli și dăunători, dar și la ger.

 

Images source: https://ayearwiththetrees.blogspot.com/

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Vă plac fructele de kiwi? V-a trecut măcar o dată prin cap (fie și la modul de hobby) să încercați să le cultivați în grădina dumneavoastră, și să puneți în practică aceste gânduri, chiar în climatul țării noastre? Dar vă temeți să o faceți din motiv că ar putea degera iarna, așa că ați preferat să nu riscați și să mergeți pe varianta achiziționării acestor fructe din magazine? Eh bine, aflați că totul este posibil și DA, aceste fructe delicioase pot crește chiar și în grădinile noastre din România! Cu puțină atenție și dedicare, vă veți putea bucura de gustul deosebit al fructelor, culese chiar din grădina dumneavoastră.

 

În articolul de față o să explic cum putem face asta, dacă ne dorim cu adevărat. Pentru început, cum este și firesc voi face un scurt și captivant istoric în legătură cu originea și apariția plantelor de kiwi în lume, diversitatea lor, apoi câteva sfaturi legate de factorii de mediu, climă, sol, boli și dăunători, rezistența la ger și nu în ultimul rând, în încheierea articolului, mi-am propus să abordez aparte capitolul referitor la cultivarea kiwi în România.

Așadar, fructul de kiwi este savurat de oamenii din întreaga lume de peste 700 de ani. Istoria acestui fruct începe inițial în zonele tropicale și subtropicale din Asia de Sud-Est (China și Taiwan) unde, spre exemplu în Sud-Estul Chinei pe Valea râului Yangtze, plantele de kiwi creșteau și mai cresc și astăzi în stare sălbatică prin pădurile din zonă. În dialectele locale, erau numite „Yang Toa” care în traducere ar însemna „strugurele gâștei” în unele accepțiuni, iar în altele „piersică luminoasă”. În China acelor vremuri, fructele erau mult apreciate de marii conducători ai dinastiei Kahn datorită culorii verzi frumoase și aromei delicioase. În Europa, perioada de apariție a fructului poate fi considerată anul 1847, când un membru al Societății Regale de Horticultură a Marii Britanii aflat în China a trimis primele semințe către Marea Britanie, țara sa de origine.

Planta va ajunge și în Noua Zeelandă în anul 1906 însă, primele roade aveau să apară abia în anul 1910. Aici a primit numele consacrat și astăzi anume de kiwi, datorită asemănării oarecum ca formă și culoare cu pasărea kiwi, o pasăre interesantă autohtonă care nu zboară de culoare maro, considerată drept pasărea națională a Noii Zeelande, nume sub care se identifică această specie până în zilele noastre. Mai înainte de a i se da această denumire de kiwi, planta era cunoscută sub denumirea de „agrișe chinezești” în Marea Britanie. În jurul anilor 1960, apare și pe continentul Nord American, sub noua denumire de kiwi care devenise între timp consacrată. Astăzi, kiwi se cultivă intensiv cu precădere în sudul Europei în țări precum: Franța, Italia, Grecia, Spania-Andaluzia (dar mai cu seamă Galicia, care deține aproape jumătate din producția spaniolă de kiwi), dar și în țări precum: SUA (California), Australia, China, Anglia, Chile Egipt și așa mai departe. De asemeni, chiar și în Rusia sunt cultivate acolo unde clima permite acest lucru pe suprafețe mai restrânse (cu precădere zona Caucazului) o serie de varietăți de kiwi ceva mai rezistente la ger, în special din speciile A. arguta și A. kolomikta.

Cu privire la încadrarea plantei trebuie să menționăm că există mai mult de 50 de specii în cadrul genului Actinidia, căruia îi aparține kiwi. Toate acestea se prezintă sub formă de vițe lungi și târâtoare, asemănătoare cu vița de vie; perene și ușor diferite de la varietate la varietate, și de la o specie la alta.

Fidele naturii lor semi-tropicale, kiwi-urile preferă temperaturile moderate, deși au nevoie și de o perioadă rece (în jur de 7,2 grade Celsius timp de cel puțin o lună) pentru a da fructe. În plus, vița de kiwi poate tolera temperaturile fierbinți de vară de până la 45,5 grade Celsius, deși vor avea nevoie de apă suplimentară pentru a compensa.

În locul de origine, ele sunt descrise drept liane viguroase ce cresc prin tufișuri sau copacii ce alcătuiesc vegetația locului, și a căror înălțime poate să ajungă chiar și la 8 metri. Tulpinile de kiwi sunt lemnoase în partea de jos, de culoare brun-maronie însă, pe măsură ce înaintăm pe plantă spre vârfuri, acestea sunt roșii-gălbui sau chiar roșii (chiar spre vârf) în stadiul tânăr, prezentând perișori roșii deosebit de decorativi (ca în cazul Actinidia deliciosa și Actinidia kinensis); apoi, pe măsură ce se maturează vița acestea devin verzi apoi, spre maturitate deplină devin maro-brune. În cazul Actinidia arguta și Actinidia kolomikta, vițele sunt de un verde intens în stadiul tânăr, nu atât de viguroase ca în cazul celorlalte două specii, iar pe măsură ce plantele lemnifică capătă o culoare gri-maronie. Vițele în stadiul tânăr nu prezintă perișori ca în cazul celorlalte două varietăți, A. deliciosa și A. chinensis.

Indiferent de varietate și specie, toate au nevoie de un suport de susținere pe care să se cațăre, fiind practic niște vițe, ca și în cazul viței de vie spre exemplu. Frunzele sunt ovale și alterne, lungi pețiolate. La speciile A. deliciosa și A. chinensis, prezintă perișori fini pe dosul lor, iar în stadiul mai tânăr sunt de un roșu aprins. Majoritatea speciilor și varietăților de kiwi sunt dioice (cu excepția câtorva soiuri cum ar fi Jenny, Zakarpacie și Oriental Delight din varietatea A. deliciosa, precum și a câtorva soiuri din Actinidia arguta precum Issai, sau vitikiwi, care sunt auto fertile și pentru care nu veți avea nevoie de minimum două plante diferite pentru a produce fruct) ce prezintă flori de ambele sexe pe același exemplar. Însă la majoritatea soiurilor, florile masculine și feminine se găsesc pe exemplare diferite, fiind androsterile. Astfel, veți avea nevoie de o plantă care să aibă flori mascule, și o alta care să aibă flori femele pentru a se produce polenizarea și a avea fructe. Polenizarea este făcută de regulă în natură cu ajutorul albinelor sau a vântului, și nu va fi neapărat nevoie de efort din partea dumneavoastră pentru a poleniza manual florile. O singură plantă mascul este necesară pentru a poleniza șase până la opt plante femele. Plantele masculi nu produc fructe, doar flori ce le vor poleniza pe cele ale plantelor femele.

Fructele variază ca mărime, formă, aspect și culoare: de la rotundă la alungită, cu aspect pufos sau netede la coajă și lipsite de pubescență, funcție de specie și varietate. Culoarea miezului fructelor diferă de asemeni, putând fi verde, roșie sau galbenă, funcție de varietate și specie. Pentru o creștere sănătoasă, plantele au nevoie de sol de grădină adânc, fertil, umed, bine drenat și aerat. Necesită expoziție însorită, ferite de vânturile puternice, și sisteme de cățărare. Cu privire la dăunători și boli, în condițiile unei îngrijiri corespunzătoare kiwi nu prezintă probleme deosebite din acest punct de vedere. În schimb, dacă nu i se asigură condițiile optime de îngrijire, ea poate „împrumuta” o serie de boli și dăunători de la plantele din flora specifică acelui loc cu care coabitează cum ar fi:

• Nematozii rădăcinilor. Sunt viermi rotunzi incolori. Acești paraziți, atacă rădăcinile plantelor, provocând formarea de „noduri” pe rădăcini.
• Omida de fructe și frunze (cel mai comun dintre dăunători) va mânca din fruct sub formă de șănțulețe, provocând cicatrici, mai ales acolo unde două sau trei fructe se ating. Atacă atât fructele, cât și frunzele plantei. Frunzele atacate de acest dăunător, prezintă găurele ca și cum ar fi fost ciuruite și pete maro pe mare parte din suprafață.
• Vara sau toamna devreme, tripșii pot provoca rumenirea frunzelor. Aceste insecte lacome infestează frunzele, scoarța și fructele, ucigând vârfurile noi de creștere.
• Gândacul boxelder tinde să se hrănească cu muguri și fructe, provocând deformări și cădere de fructe.
• Fierea coroanei este o boală provocată de niște bacterii (Agrobacterium tumefaciens) ce afectează vița de kiwi și se prezintă sub formă de excrescențe neregulate, asemănătoare unor tumori.
• Rădăcinile pot fi atacate și de o serie de putregaiuri cauzate de fungi precum: phytophthora cactorum (ciupercă ce atacă rădăcinile unor plante decorative precum rododendron, dar și pe cele ale căpșunului) și cinnamomi, (este un mucegai de apă, cauzat de exces de umiditate, care poate afecta culturi exotice precum: avocado și ananas, sau plante decorative precum azaleele și cameliile, dar care, poate afecta și kiwi, mai ales dacă aceste plante exotice sunt aduse prin preajmă). De asemeni, și ciuperca de rădăcină a stejarului, poate prezenta risc de infectare în cazul kiwi ce provoacă putrezirea rădăcinilor, ucigând întreaga plantă, în caz ca planta ar crește prin apropierea unor stejari.
• Botrytis cinerea Poate afecta atât florile, cât mai ales fructele și a fost găsit în majoritatea zonelor de creștere. Reprezintă o mare amenințare pentru kiwi acest tip de putregai, care mai este denumit popular și putregaiul fructelor, care este un mucegai cenușiu, provocat de sporii unei ciuperci (Botrytis cinerea), care se manifestă după recoltare, prin pătrunderea sporilor în fruct prin fisuri mici ivite în fruct, iar atunci când fructul este depozitat la umiditate ridicată, el întâlnește condiții favorabile de înmulțire.
• Boala viței de kiwi (mai frecventă în Europa decât în alte zone ale lumii) este un cancer bacterian care provoacă pete în formă de halou pe frunze, decolorarea maro a mugurilor și eliberarea unei gume de culoare roșie pe plantă. Boala se răspândește prin polenul transmis prin vânt, ploi abundente, oameni și animale și este cel mai evidentă în timpul temperaturilor mai reci și umidității ridicate.

În cele ce urmează, voi face o trecere în revistă a principalelor specii și varietăți de kiwi, care prezintă importanță alimentară pentru cultivare.

Principalele soiuri de kiwi, provin din cele trei specii primitive și anume: Actinidia delicioasa și Actinidia chinensis cultivate din cele mai vechi timpuri în pădurile umede tropicale și subtropicale din China, și una mai rar întâlnită numită Actinidia setosa, ce provine din Taiwan. Acestea însă sunt specii ce au soiuri a căror fructe prezintă puf pe exterior însă, trebuie să menționăm și alte două specii foarte îndrăgite, a căror fructe nu prezintă puf și anume: Actinidia arguta și Actinidia kolomikta, ce provin din zonele mai temperate ale Japoniei, Nordului Chinei și chiar Sudul Siberiei.

1. Actinidia deliciosa

Este tipul clasic de kiwi arhicunoscut de toată lumea, și pe care îl regăsim cel mai des în magazine. Această varietate, mai este cunoscută și drept kiwi verde cu puf. Actinidia deliciosa este o plantă destul de rezistentă la ger, tolerând temperaturi de până la aproximativ -20°C în timpul iernii când este complet latentă, deși creșterea lăstarilor tineri primăvara este foarte supusă daunelor provocate de înghețurile târzii care pot surveni primăvara, când planta pornește din nou în vegetație, aceștia putând fi uciși chiar și la numai -2°C. Plantele necesită un sezon de creștere fără îngheț de cca 6-8 luni. De asemenea, această specie, are nevoie de o perioadă mai rece în timpul iernii (cuprinsă între 600 – 1.100 de ore), cu temperaturi sub 7°C și de o vară lungă și caldă pentru a coace fructele. Dintre toate speciile de kiwi, această (Actinidia deliciosa) este cea mai sensibilă la ger. Preferă un sol argilos și acid, nu-i plac solurile alcaline; planta devine clorotică, caz în care i se vor albi frunzele și va muri între timp dacă nu se întreprind măsuri urgente în sensul de diminuare a cantității de clor din sol, ori din apa cu care planta este udată. Tolerează un pH cuprins între 5,5 și 7,3. Reușește să vegeteze frumos și chiar să și fructifice și la semi-umbră, dar în plin soare se va simți cel mai bine și va avea o producție de fructe ridicată. Preferă o locație protejată de vânturile puternice și reci. Fiind o liană cățărătoare (aspect de viță), va avea nevoie de suport de sprijin pentru cățărarea vițelor, pe spaliere, pe un zid etc. asemeni viței de vie. Florile sunt dulci parfumate, cu petale rotunjite mari și albe, foarte ornamentale. Este cultivat pe scară largă în zonele, tropicale și subtropicale din întreaga lume, precum și în cele temperate calde pentru fructele sale comestibile. Există mai multe soiuri de kiwi din această categorie. Soiul cel mai des întâlnit de la care s-a pornit este Haiward, și pe care îl regăsim adesea și în magazine. Fructul se poate păstra până la 9 luni la temperatura aproximativă de 0°C, cu o umiditate relativă de 90%, dar în condiții casnice 4 – 6 săptămâni este durata optimă de păstrare. Din această categorie de kiwi, menționăm doar câteva cele mai cunoscute cum ar fi: Hayward, Jenny, Oriental Delight, Solo, Zacarpacie etc.

2. Actinidia chinensis

 

Aceasta este o varietate de kiwi foarte asemănătoare cu cea clasică cu fruct verde, ce prezintă puf pe exterior doar că, la interior are miezul galben și coaja este ușor mai gălbuie; având semințele roșii, iar acea pubescență de pe coajă este mai rară spre deosebire de varietatea clasică. Mai este cunoscută ca fiind drept varietatea de kiwi galben cu puf. Cam atât notabil în legătură cu această specie de kiwi că în rest aspectul exterior al plantei, precum și condițiile de mediu, climă, creștere și fructificare sunt identice cu cele ale speciei A deliciosa, descrise anterior. Dintre soiurile din această categorie, merită să amintim: Exotic Sun, ‘Hort16A’, ‘Zesy002’, Zespri Gold etc.

3. Actinidia arguta

Această specie de kiwi provine din regiuni mai reci, și este recunoscută pentru rezistența ei mare la ger (până aproape de -30 grade C) iarna în stare de repaus vegetativ profund. Soiurile din cadrul acestei specii sunt de asemeni cățărătoare perene, cu frunze căzătoare. Vițele nu sunt atât de viguroase ca a celorlalte două specii; de culoare verde strălucitoare, cu frunze ceva mai micuțe de un verde închis, prezentând mici perișori albi vizibili la o privire mai atentă. Înflorirea are loc de regulă după data de 15 mai, iar culoarea florilor este alb-crem. Majoritatea soiurilor acestei specii sunt dioice: aveți nevoie de minimum două exemplare diferite, (mascul și femel) pentru a produce fruct cu excepția câtorva soiuri cum ar fi Issai sau vitikiwi etc care sunt auto fertile după cum am mai menționat. Fructele se formează pe vițele de doi ani, sunt lipsite de acea pubescență, și au dimensiunea mai mică decât a celorlalte soiuri din cadrul speciilor A. deliciosa și A. chinensis. (ceva mai mărișoare decât boabele de struguri de masă). Se coc în intervalul iulie-august, și pot avea culoarea verde, roșie sau galbenă la coacere deplină. Lumina și temperatura joacă un rol cheie și în cadrul acestei specii de kiwi, ca de altfel la toate. Temperatura optimă la această specie se încadrează între 15-25 grade C, dar suportă foarte bine în perioada de vegetație chiar și 5 grade C. Preferă o umiditate atmosferică ridicată și, necesită udări regulate vara pe perioade de arșiță prelungită, dacă temperaturile din mediul ambiant trec de 32 grade C. Dintre soiurile acestei specii, demne de menționat sunt: Mini Kiwi Issai (auto fertil cu fruct verde), Mini Kiwi Ken’s Red (fruct roșu, androsteril); Mini Kiwi Purpurea Sadova (fruct roșu androsteril), Mini Kiwi Geneva, Mini Kiwi Lucy, Jumbo (fruct verde androsteril); Fresh Jumbo (fruct verde, soi androsteril); Best Weiki (fruct roșu androsteril); etc. Soiurile din această categorie de kiwi necesită suport de sprijin, fiind asemănătoare cu vița de vie. Găsiți aceste varietăți pe website-ul Pepiniera Gradina Verde.

4. Actinidia Kolomikta

Soiurile din cadrul acestei specii de kiwi sunt cele mai rezistente dintre toate. Pot supraviețui pe timp de iarnă chiar și la -40 grade C sau chiar și mai puțin, dacă gerul survine în faza de repaos vegetativ profund al plantelor, fiind adesea denumit și kiwi arctic. Soiurile Actinidia kolomikta dă fructele cele mai mici dintre toate speciile: mai mici decât A. arguta, și cu mult mai mici ca în cazul speciilor A. deliciosa sau A. chinensis. Ele cresc grupate în ciorchini, asemeni bobițelor de struguri. Fructele sunt foarte dulci și au o aromă deosebită. De asemenea, sunt foarte bogate în vitamina C și este o adevărată plăcere să le consumați chiar și în stare crudă, sau se pretează la dulcețuri, compoturi și siropuri etc Vița de kiwi la această specie este cea mai puțin viguroasă dintre toate cele trei actinidii discutate aici. Este în general cunoscută ca o plantă de peisaj pentru frunzele sale pestrițe roz și albe, care sunt deosebit de decorative. Exemplarele din această categorie de kiwi sunt dioice, aveți nevoie de cel puțin două exemplare (mascul și femel) pentru a se produce fructele. Polenizarea se face cu ajutorul insectelor, precum și a vântului în natură. Florile sunt micuțe și albe, cu staminele negre, cu miros diafan, plăcut. Frunzele sunt de un verde închis și lucios, cu nervurile bine conturate. Adoră locurile însorite dar, se descurcă la fel de bine și în cele parțial umbrite, iar umiditatea atmosferică și solul fertil și bine drenat joacă un rol esențial în cadrul acestui tip de kiwi. Dintre varietățile de kiwi mai importante din cadrul acestei specii amintim: Dr. Szymanowsky (androsteril, fruct verde); Sentyabrascaya (fruct verde androsteril) etc. Ca toate celelalte varietăți, și soiurile acesteia necesită suport de sprijin respectiv cățărare și un perete este foarte potrivit pentru acest lucru.

În încheierea acestui articol, aș dori să fac o mică referire la particularitatea culturii de kiwi în România.

La noi în țară, preocupări în acest sens, au existat constant încă de prin anii 1980 în zona județului Mehedinți, grație meritelor stațiunii pomicole de cercetare din zonă. De asemeni, în localitatea Ostrov din județul Constanța, în perimetrul unui fost IAS din zonă, o echipă de profesori din cadrul Facultății de Horticultură a Universității de Științe Agronomice din București, în frunte cu domnul profesor Florin Stănică, au încercat să aclimatizeze într-un câmp experimental mai multe soiuri din toate cele patru specii de kiwi principale. Rezultatul cercetărilor a fost unul favorabil și culturile de kiwi s-au adaptat foarte bine la specificul climei de acolo și s-a ajuns atunci la concluzia că am putea avea producții comparabile cu țările mari producătoare de zeci de tone la hectar, dacă plantele sunt îngrijite corespunzător. În ultima vreme, grație schimbărilor climatice care au avut loc, aceste fructe delicioase pe care până nu demult le priveam doar prin atlasele de specialitate ori pe la tv la început, apoi cu greu ne permiteam luxul de a le avea din magazine, astăzi au căpătat un avânt considerabil; tot mai mulți oameni simpli vrăjiți de gustul fructelor și frumusețea decorativă a plantelor, și le doresc în grădinile lor.

Cele mai populare soiuri de kiwi întâlnite în grădinile de la noi, sunt de regulă cele din speciile rezistente la ger, Actinidia arguta și Actinidia kolomikta. La noi în țară, zonele favorabile culturilor de kiwi sunt diferite; factorul climatic în acest sens are un rol limitativ. Astfel, pentru soiurile din speciile Actinidia arguta și Actinidia kolomikta, se consideră favorabile pentru cultură toate zonele în care cireșul și prunul prosperă (cam pe întreg teritoriul țării, cu excepția zonelor de munte înalte). În timp ce, soiurile din speciile Actinidia deliciosa și Actinidia Kinensis au un areal mai restrâns și sunt mai favorabile toate acele zone în care piersicul și caisul prosperă și riscul de îngheț este mai scăzut adică, toată partea de sud a țării, inclusiv Dobrogea, zona Banatului de câmpie, dar și partea de vest și orice micro zonă din țară unde temperaturile nu scad mai mult de -15 grade C în timpul iernii.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

O abundență de zmeură suculentă în timpul verii și toamnei, este un răsfăț de sezon pe care cu siguranță nu trebuie să îl ratați. Dar de ce să cheltuiești mereu pentru a cumpăra fructele sau produsele derivate din fructele de zmeur, de la supermarket, când poți să-ți cultivi cu ușurință propria ta zmeură delicioasă acasă în grădină, sau chiar într-o plantație amenajată?

În articolul de față, vă voi dezvălui câteva sfaturi pentru cultivarea acestui fruct delicios de vară – tot ce trebuie să știți despre cum să plantezi și să crești propriile plante de zmeură.

Zmeura, este unul dintre cele mai populare și iubite fructe de pădure de la noi din țară, grație gustului său delicios, bogat în arome fructate, a mineralelor și nutrienților din componența sa. Zmeurul (Rubus idaeus) este un arbust peren, ce crește sub formă de tufă, cu lăstari târâtori, adesea atingând mai mult de 1,8 m înălțime și are frunze compuse cu trei sau mai multe foliole dințate, în funcție de specie sau de soi; tulpini drepte, arcuite spre vârf, ce pot prezenta sau nu (funcție de soi) ghimpi mici drepți, de forma unor ace, plasați atât pe lăstari, cât și pe partea inferioară a frunzelor.

Partea inferioară a frunzelor este de culoare albă până la gri. Florile albe până la roz, sunt micuțe, având cinci petale și produc fructe suculente roșii, violete, sau negre (mai rar portocaliu, chihlimbar sau galben pal). Miezul fructului delicat rămâne pe plantă atunci când este cules, spre deosebire de cel al murului. Lăstarii de zmeur produc fructe începând din al doilea an de la plantare.

Zmeurul aparține familiei Rosaceae (din care mai fac parte și trandafirii). Genul Rubus, din care face parte zmeurul, mai grupează o serie de arbuști fructiferi din categoria fructelor de pădure printre care și murul. Cât privește originea sa, trebuie precizat că zmeurul își are originea în zonele deluroase înalte din regiunile temperate ale Europei și Asiei (din estul Turciei, continuând până în China și Japonia), precum și în zonele temperate ale continentului Nord American. Astăzi, acest fruct delicios s-a răspândit în toată lumea (inclusiv Australia și Nordul Africii) unde are cât de cât condiții de supraviețuire: ierni nu extrem de geroase, iar veri mai răcoroase, nu foarte secetoase și uscate.

Cultivat din cele mai vechi timpuri și apreciat chiar și de popoarele antice, zmeurul a fost adesea subiectul multor legende deosebit de frumoase, care au străbătut timpul până în zilele noastre. De pildă, una dintre ele își are originea în Grecia Antică, și vine să explice denumirea științifică a speciei (idaea) din care face parte zmeurul. Astfel, potrivit legendei, fiica regelui insulei Creta pe numele ei Ida (care era una dintre nimfele care îl îngrijeau pe Zeus), dorind să culeagă zmeură pentru a-l răsfăța și îngriji pe viitorul stăpân (Zeus, care la vremea aceea era doar un copil), s-a înțepat în spinii zmeurului, cum culegea ea, iar fructele din albul inițial s-au colorat în roșu de la sângele ei căzut pe fructe. Și uite așa se zice că a apărut zmeura roșie. Ulterior, tot cu numele acelei fete Ida, al acelui conducător al insulei Creta, a fost numit și un munte acolo în insulă, anume Muntele Ida.

Dar asta nu ar fi singura referire interesantă legată de denumirea științifică a zmeurului. În acest sens, demn de menționat ar fi și aspectul că, undeva prin secolul al XVIII-lea, un celebru naturalist suedez, pe numele său Carl Linne, se crede că ar fi fost primul care ar fi denumit zmeurul cu numele complet cunoscut astăzi, Rubus idaeus, făcând asta în amintirea lui Plinius cel Bătrân. Acest Plinius cel Bătrân a scris o lucrare (undeva prin secolul I d.Hr) intitulată „Istoria naturală” în care a descris Muntele Ida din Creta, încărcat de arbuști de zmeur. Cu încântare el a mărturisit în acea lucrare cum că, nicăieri nu a mai întâlnit în lume crescând arbuști de zmeură, până la acel loc în Europa.

Mergând mai departe și depășind spațiul legendelor, mi-am propus în cele ce urmează să abordez problematica centrală a acestui articol anume, despre ce presupune cultivarea zmeurului în grădină și tehnicile necesare de aplicat în vederea întreținerii și fructificării lui, precum și rezistența la ger în țara noastră, dar și chestiuni legate de rezistența împotriva diverselor boli și dăunători. În încheiere vom trece în revistă câteva soiuri de zmeură mai îndrăgite la noi, însoțite și de scurte prezentări ale acestora.

Mai înainte de a trece să discutăm aceste aspecte, trebuie să precizăm că, există două tipuri de zmeură, ambele cu propriile cerințe specifice de creștere:

1. Zmeura care fructifică vara dezvoltă fructele pe creșterile din anul anterior, pe așa numiții lăstari floricane, din englezescul cane – ramură. Ea face o recoltă pe sezon, vara (adesea prin iunie sau iulie).
2. Zmeura remontantă (numită și purtător de toamnă) produce în perioada de toamnă fructe pe lăstarii noi, adică pe lăstarii primocane, dar și în timpul verii pe lăstarii de doi ani (floricane), din acest motiv fiind percepută că un soi ce rodește continuu.

Un amestec de ambele tipuri de fructe de pădure ar fi o modalitate ideală de a maximiza perioada de recoltare. Toate Soiurile și varietățile de zmeură sunt auto-fertile, așa că aveți nevoie de un singur tufiș pentru a produce fructe. Cel mai bine florile sunt polenizate de albine sau cu ajutorul vântului în natură și vor începe să producă fructe la un an după plantare.

Câteva aspecte legate de cultivarea zmeurului în grădină

Zmeurul crește cel mai bine într-un loc însorit, dar spre deosebire de multe fructe, va crește cu succes și într-un loc parțial umbrit. Totuși, cu cât mai mult soare, cu atât mai multe fructe! Locul de plantare trebuie să aibă un sol bogat în substanțe organice și să fie bine drenat; sunt preferate solurile bogate în humus sau turbă de pădure ușor acidă, cu o circulație mare a aerului și un adăpost contra vântului puternic. Evitați o zonă foarte umedă, precum și un loc cu circulație puternică a aerului, deoarece zmeurului nu-i place să stea în apă și nici să se usuce complet. Mai înainte de toate, un aspect foarte important este acela că, solul va trebui lucrat (săpat) nu foarte adânc cu câteva săptămâni înainte de plantarea zmeurei. Acolo unde solurile sunt mai sărace în substanțe minerale, se recomandă ca în fiecare an să hrăniți plantele de zmeură cu câțiva centimetri de compost sau gunoi de grajd îmbătrânit. Este recomandat să plantați zmeura un pic mai departe de speciile fructifere sălbatice. În caz contrar, riscați să răspândiți  dăunători și boli de la cele sălbatice, la plantele tale de zmeur cultivate.

Când este mai bine să plantăm zmeur, și care sunt procedurile recomandate de urmat, în efectuarea acestei proceduri.

• Începeți cu un puiet tânăr de zmeură de un an, achiziționat întotdeauna de la o pepinieră de renume, pentru a fi siguri că aveți un soi calitativ și lipsit de dăunători. Plantați primăvara devreme odată ce pământul se dezgheță și poate fi lucrat.
• În zonele cu toamne lungi și ierni blânde, puteți planta și toamna târziu puieții de zmeur pentru a oferi plantelor un avans la crescut pentru anul ce va veni.
• Plantați puieții din ghivece primăvara, numai după ce amenințarea cu înghețul a trecut. Aveți grijă de gerurile târzii de primăvară, în regiunile mai reci ale țării.

Procedurile recomandate în vederea plantării zmeurului, sunt următoarele:

• Înainte de plantare, înmuiați rădăcinile în apă timp de o oră sau două.
• Săpați o groapă care este suficient de încăpătoare pentru ca rădăcinile să se răspândească. Dacă doriți să plantați mai mulți puieți grupați, cel mai ușor este să săpați un șanț și să îi așezați in linie pe acel șanț.
• Indiferent dacă plantați plante cu rădăcină liberă sau scoase din ghiveci, păstrați coroana plantei la 2,5 până la 5 cm deasupra solului.
• Lăstarii de zmeur ar trebui plantați la distanțate de aproximativ 45,7 cm între ei și de aproximativ 1,2 m între rânduri.
• Umpleți cu pământ înapoi golurile și apăsați ușor cu piciorul, astfel încât să compactați cât mai bine jos la rădăcină micile goluri de aer rămase.
• Odată ce butașii sunt plantați, tăiați-le la aproximativ 22 cm înălțime deasupra solului pentru a încuraja o nouă creștere.
• Udați bine și regulat cu apă noile plăntuțe abia plantate, în jur de 2 cm în profunzimea solului. Udările regulate sunt de preferat în dauna celor rare și cu o cantitate mare de apă.
• În funcție de soiul pe care îl plantați, este posibil să aveți nevoie să modelați un suport pentru a susține viitorii lăstari. Mulți cresc până la înălțimea capului.
• Un spalier sau un gard sunt opțiuni bune.
• Mulcirea este importantă pe tot parcursul sezonului pentru a conserva umiditatea și a sufoca buruienile. Păstrați tot timpul un strat gros de mulci în jurul plantelor.
• Păstrează-ți tufele de zmeură ordonate, tăind orice lăstari crescuți de jur împrejurul plantelor principale, departe de rânduri și care creează un aspect haotic; dacă nu veți face asta, vor consuma din substanțele nutritive ale plantelor principale și veți avea mai puține fructe de zmeur anul viitor.
• Dacă doriți, puteți replanta acei lăstari pe care i-ați tăiat și veți avea plante noi.

Un aspect la fel de important de care va trebui să țineți seama neapărat când intenționați să cultivați zmeur, ar fi și acela al tăierilor.

Importanța tăierii și cum se realizează corect aceasta.

Toate varietățile de zmeur vor avea nevoie de tăiere anuală! Deși zmeurul este o plantă perenă, totuși este important să ne dăm seama că lăstarii lor care dau fructele trăiesc doar două veri. În primul an, noul lăstar apărut în verde (numit și primocane în limba engleză) crește doar vegetativ. Din al doilea an apoi el dezvoltă o scoarță maro, este latentă iarna, iar în timpul celui de-al doilea sezon de creștere este numit floricane, adică deja purtător de flori. Floricanul să îi zicem așa, produce fructe cam pe la începutul verii, până la mijlocul verii și apoi moare. În tot acest timp, pe plantă vor crește și lăstari de tip primocane noi, vegetativi sunt în fiecare an, astfel încât producția de fructe continuă an de an. Tot ce va trebui necondiționat să faceți mereu este să tăiați în primul rând toți acei lăstari morți în fiecare an, pentru a curăța planta de uscături.

Procedura de tăiere corectă la zmeur este următoarea:

Va trebui să tăiați mai întâi zmeura care fructifică vara imediat după ce ați terminat de cules. Tăiați doar lăstarii care au produs deja fructe înapoi la pământ. Amintiți-vă că această plantă produce fructe de zmeur pe lăstarii de doi ani, în timp ce, lăstarii de un an cresc chiar lângă ei. Nu ar trebui să aveți probleme cu identificarea lor, deoarece lăstarii mai bătrâni au tulpini maro, iar cei tineri sunt încă verzi. Tot ce va trebui să faceți este să îi tăiați la pământ doar pe cei mai în vârstă, cei care și-au încheiat anul de fructificare. După această operațiune, Legați lăstarii rămași de sârmele de susținere cu sfoară. Nu ar trebui să existe mai mult de un lăstar la fiecare 10 cm aproximativ de sârmă, așa că tăiați lăstarii suplimentari.

În a doua serie de tăieri la zmeură, pe care trebuie să o realizați sunt incluse soiurile de toamnă și se realizează după ce sezoanele vegetative s-au încheiat (prin urmare și perioadele de fructificare) va trebui să:

• tăiați toți lăstarii înapoi la pământ la sfârșitul iernii înainte de a începe creșterea primăvara. Ei dau fructe pe lăstarii care sunt în primul an de creștere, după care nu mai există niciun motiv să le păstrăm și trebuiesc tăiați.
• Curățați toate resturile vegetale uscate – bolile și dăunătorii iernează în ele și ar putea crea probleme plantelor primăvara următoare.
• Tăierea nu este necesară în timpul sezonului de vegetație la aceste varietăți, decât dacă doriți să păstrați o ordine uniformă.

Notă: cele de mai sus presupune că recoltați o recoltă de toamnă. Pentru a obține atât recolta de toamnă, cât și cea de vara următoare, nu îndepărtați prim-canele care au produs recolta de toamnă. Tăiați-le înapoi primăvara la aproximativ 30,5 cm deasupra suportului sau până la ultimul nod vizibil care a avut fructe, tăind vârfurile moarte.

În ceea ce privește rezistența la ger la zmeur, în țara noastră nu sunt probleme din acest punct de vedere, fiind total rezistent peste iarnă. De asemeni, este și foarte rezistent la dăunători și boli. Totuși, varietățile de zmeură neagră este mai susceptibilă la unele boli și dăunători, față de alte soiuri. Dintre acestea, menționăm: acarieni și gândacii japonezi din iunie până în august. Zmeura este favoritul gândacilor japonezi în special, apoi atacul iepurilor dacă plantele sunt cultivate în câmp deschis. Lor le place să roadă lăstarii, iarna. Un gard de sârmă cât mai deasă, va ajuta la prevenirea deteriorării de către iepuri. De asemeni, făinarea mai poate constitui și ea o problemă chiar și în cazul zmeurei.

În încheierea articolului de față, amintim câteva soiuri renumite de zmeur, care pot fi achiziționate de pe website-ul Pepiniera Gradina Verde:

• Delniva (fruct roșu); 
• Golden Queen (fruct galben); 
• Jantar (fruct galben); 
• Laszka (fruct roșu); 
• Polana (fruct roșu); 
• Polonez (fruct roșu);
• Przehyba (fruct roșu); 
• Sokolica (fruct roșu); 
• Willamette (fruct roșu).

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Rubus fruticosus, cunoscut cu denumirea populară de mur, este un arbust fructifer peren aparținând familiei Rosaceae, fiind înrudit cu zmeurul.

Originea sa este greu de precizat cu exactitate și se pierde în negura timpului deoarece, este o specie foarte adaptabilă la condițiile unui sol secetos și sărăcăcios și o climă mai rece; drept urmare el proliferează în stare sălbatică pe tot globul acolo unde întâlnește condiții favorabile. Cu toate acestea însă, s-ar crede că își are originea în regiunile temperate ale Asiei și Europei, iar mai apoi și în cele două Americi.

În zilele noastre, murul este prezent pe aproape toate continentele, cu excepția Australiei și Antarcticii. Încă din antichitate, grecii și romanii foloseau fructele murului în medicină, iar nativii americani (amerindienii) le foloseau pentru hrană, medicamente și pentru vopsirea pieilor de animale. Genul Rubus din care face parte și murul, întrunește mai mult de 300 de specii acceptate ce sunt considerate ca făcând parte din categoria fructelor de pădure și deci, întâlnite în marea lor majoritate în stare sălbatică la o simplă plimbare prin pădure. Cu toate acestea, unele dintre speciile fructifere ale genului Rubus înrudite cu murul precum: Rubus fruticosus (murul sălbatic); zmeurul (Rubus idaeus); murul mlaștinilor (Rubus chamaemorus) ș.a.m.d. au fost luate chiar în cultură de-a lungul timpului de către om care le-a înmulțit și încrucișat genetic creând hibrizi competitivi cu fructe mari, mai calitative la gust și care să aibă o mai bună rezistență la eventualele boli și  dăunători.

Numele de mur, este folosit pentru a descrie mai multe specii, inclusiv Rubus fruticosus (mur sălbatic), Rubus ursinus și Rubus argutus, ce sunt două specii originare din America de Nord. Murele au trei tipuri de tulpini: erectă, arcuită și înclinată. Au adesea spini, dar unele soiuri sunt fără spini. Frunzele alternează de-a lungul tulpinii, fiecare grup de frunze constând din 3-5 foliole. Frunzele sunt și ele ușor înțepătoare, având spini mici pe dosul lor și sunt de un verde strălucitor și dințate de-a lungul marginilor. Durata de viață a arbuștilor de mur este variabilă, dar de obicei trăiesc mai puțin de zece ani, atingând înălțimi de până la 3 m la maturitate.

Ca și cerințe de bază pentru creșterea murului, putem preciza că ei cresc cel mai bine în regiunile mai mult temperate, cu veri răcoroase și ierni nu foarte geroase, deoarece sunt susceptibile la vremea extrem de rece. Murii pot crește chiar și pe continentul african unde clima este foarte aridă și uscată însă, doar în zonele de munte înalte unde poate întâlni condiții mai agreabile de climă pentru a supraviețui. Temperatura ideală la mur pe timpul zilei în perioada vegetativă, este în jurul a 25°C. Preferă soarele din plin (minim șase ore de lumină directă a soarelui pe zi) și trebuie să fie plantați într-un sol cu un drenaj bun, și care are un conținut ridicat de materie organică, cu un interval de pH în jur de 6-6,5.

Solul trebuie să fie unul bine drenat și aerat, acest aspect este esențial în cultura murului deoarece plantele sunt susceptibile la putrezirea rădăcinilor (nu suportă băltirea apei în sol la rădăcină, pe perioadă îndelungată). Tot în acest sens, recomandabil ar fi să alegeți pentru plantarea sa zonele în care nu avem prezența apei chiar la suprafața solului; a se evita plantarea în zone joase inundabile gen deltă sau albiile pâraielor unde se poate acumula apă în exces. Un alt aspect important de luat în seamă dacă intenționați să plantați mur este acela că se prezintă sub formă de arbust cu vițe lungi și de aceea necesită un sistem de suport sau spalier pentru a susține rămurelele și greutatea fructelor pe plante. Corzile fructifere la mur sunt bienale și produc fructe începând cu al doilea an de creștere.

Utilizările murului

Murele sunt consumate ca fructe proaspete. De asemenea, pot fi congelate sau conservate pentru utilizare ulterioară în înghețate, sucuri, plăcinte, prăjituri, salată de fructe, jeleuri, conserve și gemuri și alte deserturi dulci. Murele sunt bogate în antioxidanți și vitamine și sunt o sursă bună de potasiu, fosfor, fier și calciu.

În continuare, voi enumera câteva dintre varietățile cele mai îndrăgite și mai des comercializate la noi în țară și  anume: Loch Ness; Asterina; Black Satin; Gloria și Triple Crown, Chester. Găsiți aceste varietăți pe  website-ul Pepiniera Gradina Verde.

În cele ce urmează, voi prezenta pe scurt câteva trăsături caracteristice fiecărei varietăți în parte.

1. Mur Loch Ness

Este un mur de origine scoțiană, se remarcă printr-un port compact și fără spini, ideal pentru cultivarea în grădini mici. Are fructe cu boabe uriașe (în jur de 4 grame); are un obicei de creștere mai erect decât alte soiuri de mur și prin urmare poate fi urcat pe sârme și plantat asemeni zmeurei. Perioada de coacere la acest soi este august-septembrie. Necesită sprijin pentru cățărare.

2. Mur Asterina

Este un hibrid obținut prin încrucișarea varietăților Loch Ness x Chester. Este de vigoare moderată, are lăstarii cu creștere semi-dreaptă, fructe: foarte mari, strălucitoare, ferme, greutatea fructelor între 7 – 10 g. Spre deosebire de alte soiuri, are un gust dulce chiar înainte de a fi copt complet și este cunoscut sub numele de mur de zahăr. Sezonul recoltei: se coace de la mijlocul lunii iulie până la sfârșitul lunii august. Necesită sprijin pentru cățărare.

3. Mur Black Satin

Este un soi de mur fără spini, viguroasă, de 1,5-2,5 m, în aproximativ 2-5 ani. Are lăstari cu creștere dreaptă, ce poartă pe ele flori micuțe ce sunt albe sau roz din mai și până în iunie, iar de la mijlocul lunii iulie prezintă fructe mari cu gust dulce plăcut, de culoare neagră, potrivite pentru consum proaspăt, deserturi și gemuri. Necesită sprijin pentru cățărare.

4. Mur Gloria

Are o creștere puternică, lăstari drepți, fără spini. Fructe sunt mari, greutate 6 – 8 g, strălucitoare, ferme, dulci cu gust de mure sălbatice. Perioada de coacere este timpurie: de la jumătatea lunii iulie, până în august. Are un grad de fertilitate ridicat: de regulată oferă producții mari. În general este bine rezistent la boli, cum ar fi antracnoza și are și o rezistență bună la îngheț. Necesită sprijin pentru cățărare.

5. Mur Triple Crown

Soi Viguros, are lăstari cu creștere dreaptă, fără spini. Are fructe negre, mari spre foarte mari. La început, se formează doar fructe de mărime medie, dar în al treilea până la al patrulea an de la plantare după o întărire suficientă a plantei, ele devin peste medie, și încep să apară chiar și murele gigantice. Greutatea boabelor este de obicei în jur de 10 g, dar în condiții optime fructul individual cântărește mai mult de 20 g. Fructele sunt ușor de depozitat. Gustul la acest soi este dulce excelent, subliniază aroma perfectă a fructelor de mure coapte. Sezonul recoltării: începe să se coacă de la sfârșitul lunii iulie, perioada de recoltare este lungă, în anii favorabili climatic până la sfârșitul lunii septembrie. Randamentul acestei varietăți este foarte ridicat, boabele sunt ideale pentru consum proaspăt și procesare ulterioară. Necesită sprijin pentru cățărare. Cât despre rezistența la boli putem spune că în general este foarte rezistentă la boli și dăunători, și potrivită pentru culturi organice și fără pulverizare contra dăunătorilor. Rezistența la îngheț este excelentă.

6. Mur Chester

Este un soi viguros și o creștere semi-dreaptă, prezintă lăstari lungi, fără spini. Fructul este de mărime mare, de aprox. 5-6 g, ferm, strălucitor, fructele sunt ușor de păstrat pe durată lungă de timp. Gustul este unul aromat, dulce. Sezonul recoltării: perioada de recoltare începe în iulie și se termină cu primele înghețuri. Are un randament de rodire regulat, ridicat, și necesită sprijin pentru cățărare. Rezistență foarte bună la boli; nu s-a observat sensibilitate la dăunători sau boli. De asemeni rezistenta la îngheț este mare.

de Ionuț Cenac

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de flori, plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.