Categorie: Umbra

Salcia, Salix in latina, face parte din familia Salicaceae si populeaza in special zona temperat rece, precum si zonele umede din emisfera nordica. Familia Salicaceae, formata initial din 2 sau 3 genuri, numara acum un total de 55 de genuri, in urma clasificarii filogenetice APG II (2003). Peste 500 de specii sunt acum identificate in genul Salix, cea mai mare diversitate gasindu-se in China, urmata de continentul nord-american (100 de specii) si Europa (70 de specii).

Salcia a servit dintotdeauna ca motiv de inspiratie pentru poetii si pictorii de pe intreg mapamondul, cea mai faimoasa opera de arta ce infatiseaza aceasta planta fiind pictura „Salcia plangatoare” a celebrului pictor francez Claude Monet. De asemenea, salcia este cunoscuta in majoritatea religiilor. In crestinism, coronitele din crengute de salcie sunt sfintite la biserica in Duminica Floriilor si puse la usa (poarta) locuintei pentru ca aceasta sa fie ferita de spiritele rele. O alta legenda crestina spune ca salcia s-a aplecat peste un rau, creand o punte ce a ajutat-o pe Fecioara Maria sa-si continue drumul, aceasta daruind plantei sfintenie, ca semn de recunostinta.

In iudaism, arborele reprezinta unul dintre simbolurile sarbatorii Sukkot. In Tibet evoca viata, iar in China intruchipeaza nemurirea. Potrivit mitologiei chineze, un ulcior cu o ramura de salcie care alunga demonii este tinut in maini de Guanyin, zeita milosteniei. O legenda japoneza spune ca o fantoma se adaposteste acolo unde creste salcia, iar britanicii cred ca ea bantuie calatorii ce adapostesc la umbra ei. Salcia este renumita nu numai pentru caracteristicile sale mistice, ci si pentru cele reale, fiind utilizata pe scara larga in medicina, industria prelucratoare si agricultura.

Genul Salix include plante si arbusti lemnosi, ce pot fi de foioase sau, mult mai rar, vesnic verzi. Speciile de salcie sunt foarte diferite, unele dintre ele sunt copaci inalti cu un trunchi puternic, ajungand la peste 20 de metri inaltime, in timp ce altele sunt taratoare. Aspectul se datoreaza zonei in care cresc. Speciile inalte se gasesc in zona temperata si subtropicala din Europa, Asia si America, iar cele pitice cresc in nordul acestor continente.

De obicei salcia are o coroana mare, asa zis plangatoare, formata dintr-un numar mare de tulpini ramificate, alungite, acoperite cu scoarta de diferite nuante, de la verde deschis la violet inchis. Coaja lastarilor tineri si a trunchiului este de obicei neteda si incepe sa crape odata cu inaintarea in varsta. Frunzele, cu rare exceptii, sunt aranjate in spirala. Forma lor este foarte diversa: cel mai adesea exista specii cu frunze liniare si inguste, lanceolate, putin mai rar eliptice si uneori chiar rotunjite.

Salcia este o planta dioica cu mici flori masculine si feminine, colectate in inflorescente dense, pufoase (matisori). Unele salcii infloresc la inceputul primaverii, inainte ca frunzele sa apara, altele putin mai tarziu, in mai-iunie. Dupa inflorire, fructul se coace sub forma unei capsule cu un numar mare de seminte mici, acoperite cu un puf argintiu. Semintele sunt purtate de vant pe distante mari si, odata ajunse in apa sau namol, isi pastreaza germinatia mult timp.

Diversitatea mare a speciilor de Salix este rezultatul mutatiilor naturale, precum si al activitatilor umane. Studiind salcia de sute de ani, multi hibrizi au fost creati de om de-a lungul timpului. Chiar si botanistii au uneori dificultati in clasificarea uneia sau a mai multor specii. Va prezentam cele mai populare dintre ele, utilizate pentru amenajarea parcurilor, pietelor si gradinilor personale.

 

Salix alba, denumita salcia alba sau argintie, este un copac inalt (pana la 20 m inaltime) cu scoarta groasa si coroana generoasa. Planta este raspandita in Europa, China si Asia Mica. Apare in principal de-a lungul malurilor raurilor sau a altor luciuri de apa si ocupa adesea zone intinse. Nu este pretentioasa si creste rapid in conditii favorabile (putand ajunge la varsta de 100 ani), tolereaza bine atat lipsa, cat si excesul de umiditate, fara a solicita prea multi nutrienti solului. Excelenta pentru amenajarea de peisaje vaste, inclusiv in zonele urbane, o putem recunoaste dupa ramurile subtiri, colorate in nuante de gri-argintiu care, odata cu inaintarea in varsta, se schimba in maro. Frunzele netede de culoare verde stralucitor au o forma lanceolata si o margine fin zimtata, partea dorsala a frunzei fiind argintie, usor pubescenta. Inflorescentele rotunde (cercelusi) se dezvolta primavara, simultan cu frunzele.

 

Salix babylonica sau salcia plangatoare este un copac caracterizat prin ramuri curgatoare, verzi-galbui. Creste salbatic in zona subtropicala: Asia Centrala, coasta Marii Negre din zona Caucazului, coasta sudica a Crimeei. Contrar numelui, locul de nastere al acesteia este China, de unde a fost aclimatizata in alte regiuni. Atinge o inaltime de 12 m, iar diametrul coroanei aproximativ 6 m. Pe langa tulpinile lungi care ajung la suprafata pamantului, se remarca prin frunze lucioase, verzi deasupra si argintii dedesubt. Este foarte decorativa, deoarece are o perioada scurta fara frunze: frunzele ii cad abia in ianuarie, iar la sfarsitul lunii februarie cresc din nou. Salciile plangatoare tolereaza iernile dure (-40°C) la fel de bine ca si climatele tropicale.

 

Salix purpurea sau salcia purpurie este un arbust de foioase mediu-inalt (mediu 3 m, dimensiune maxima 5 m) cu lastari densi, de culoare violet sau galbui in partea superioara. Alungite, de un verde-stralucitor deasupra si verde-argintiu pe spate, frunzele sunt aranjate in perechi si nu alternativ, ca la celelalte specii. Inflorescentele care apar la inceputul primaverii sunt colorate in violet, de unde si numele speciei. Salcia purpurie este adesea folosita in gradinaritul ornamental ca gard viu. Aceasta specie se gaseste in toata zona temperata a emisferei nordice.

 

Salix caprea se mai numeste in mod popular si rachita. Numele oficial este asociat cu consumul preferat al acestei plante de catre capre si oi. Exemplare salbatice se gasesc adesea in zona temperata a Europei, precum si in Siberia si Orientul Indepartat. Spre deosebire de alte specii, prefera sa creasca in locuri uscate, iar daca acest lucru nu este posibil, poate trai si de-a lungul malurilor corpurilor de apa sau in mlastini. Este un arbore sau arbust mare (pana la 13 m inaltime) cu ramuri puternice, intinse, cu frunze ovale de un verde stralucitor. Inflorescentele matisorilor apar la inceputul primaverii, chiar inainte de aparitia frunzelor.

 

Salix integra sau salcia cu frunze intregi este o specie din Asia de Est care se gaseste cel mai adesea in Japonia, China si Coreea. Are dimensiuni modeste (nu mai mult de 3 m inaltime) si o forma compacta. Rosiatica sau galbuie, se remarca prin raspandirea densa a ramurilor si a frunzelor sale inguste. Cel mai popular soi este Hakuro-nishiki, cunoscut pentru forma compacta si frumoasele frunze in nuante crem, roz si verde.

 

Salix repens sau salcia taratoare este o specie foarte gratioasa, subdimensionata (nu mai inalta de 1 m), comuna in Franta. In alte regiuni, creste numai la dorinta gradinarului. Se remarca prin numarul mare de tulpini ramificate, ce sunt initial acoperite cu un puf argintiu. Frunzele oval-eliptice au fete colorate diferit: dedesubt albastru pubescent si deasupra verde inchis lucios. Inflorescentele pufoase infloresc in aprilie sau mai. Planta este protejata in multe zone din Franta. Cea mai populara varietate este salcia taratoare argintie (Salix repens Argentea), o planta extrem de decorativa, cu frunze cenusii dens pubescente si lastari purpurii.

 

Varietatea bogata a speciilor de salcie va permite sa alegeti o planta potrivita pentru orice conditii specifice. Soiurile inalte sunt perfecte pentru amenajarea parcurilor si gradinilor mari, stabilind o banda de vegetatie de protectie de-a lungul drumurilor sau aleilor. Capacitatea speciilor inalte de a creste rapid si rezistenta la poluare le fac indispensabile pentru zonele urbane verzi.

Salcia (in special soiurile iubitoare de apa) este indispensabila pentru decorarea si intarirea malurilor diferitelor ape. Prinde radacini excelent intr-un mediu umed. Singura problema este ca ea creste foarte repede, astfel incat trebuie monitorizata cu atentie, lastarii tineri trebuind taiati anual. Soiurile de salcie de dimensiuni medii sunt plantate pe pajisti deschise sau peluze. Acestea servesc drept punct focal al compozitiei peisajului, in jurul caruia se dezvolta culturile inferioare. O alta optiune pentru utilizarea acestor salcii este crearea de garduri vii.

Speciile si soiurile compacte (taratoare, reticulate) pot fi plantate chiar si in zone mici, deoarece ele nu vor ocupa mult spatiu. Astfel de salcii arata bine ca nivel inferior sau mediu al unei compozitii peisagistice de diferite inaltimi, formate din plante perene arbustive. In plus, salcia cu crestere redusa este perfecta pentru decorarea malurilor cursurilor de apa si iazurilor casutelor de vacanta.

Aproape toate speciile de salcie sunt considerate fotofile (iubitoare de lumina). Ele pot rezista cu usurinta la lumina directa a soarelui si prefera spatiile deschise, dar, putina umbrire nu va afecta copacul. Salcia poate fi plantata atat la soare, cat si la umbra partiala. Umiditatea necesara solului depinde de speciile selectate.  Salcia nu este foarte solicitanta privind compozitia solurilor, desi prefera un substrat permeabil la apa, ce contine o cantitate suficienta de nisip cu argila. Solurile cu turba, in care umezeala stagneaza, nu-i plac si doar unele salcii (albe si violete) sunt capabile sa creasca pe turbarii. Doar exemplarele tinere au nevoie de hranire si udare. Ulterior, copacul insusi obtine umezeala necesara printr-un puternic sistem radicular.

Salcia tolereaza perfect taierea decorativa, iar cu ajutorul acestei proceduri coroana sa devine mai densa si mai captivanta. Coroane de dimensiuni mici si mijlocii, cu ramuri ascendente, se pot taia sub diverse forme, iar la soiurile plangatoare ar trebui sa scurtati usor lastarii lungi ce ajung la suprafata solului. Nu este interzisa reglarea inaltimii copacului, limitand cresterea acestuia. Este recomandat sa indepartati ramurile in exces la inceputul primaverii, inainte de inceputul sezonului de crestere sau la sfarsitul toamnei, dar forma coroanei poate fi corectata pe tot parcursul verii.

Mentionam ca speciile mici si mijlocii de la 1 pana la 7 m inaltime, decorative prin scoarta lor colorata, prin frunzele si matisorii lor, pot constitui acele minunate garduri vii pe care le invidiaza primavara orice iubitor de natura. Pentru a dezvolta un gard viu tip curcubeu, tot ce trebuie sa faceti este sa plantati salcii cu frunzis divers colorat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Considerat a avea unii dintre cei mai decorativi arbusti, genul Pyracantha reuneste doar 7 specii, distribuite in zona temperata a Asiei si in jurul Mediteranei, toate alcatuite din tufisuri spinoase de pana la 6 m inaltime, din care cresc ramuri lungi ce se arcuiesc gratios sub greutatea numeroaselor fructe intens colorate. Specia coccinea, originara din Turcia si Caucaz, este cea mai rezistenta dintre ele (pana la -28°C). Denumirea sa provine din cuvintele grecesti piros = foc si acantha = ghimpe, traducandu-se aproximativ ca „ghimpe de foc”.

Portul Pyracanthei este dens si deseori dezordonat in absenta taierii. Coaja cenusie se fisureaza odata cu inaintarea in varsta, in timp ce tinerele crengute cenusii au spini ascutiti. Aceste trasaturi il fac un arbust ideal pentru crearea de garduri defensive medii pana la inalte. Totusi, planta se preteaza bine si la un amplasament adiacent unui perete, pe care il poate acoperi uniform in toate directiile.

Frunzele persistente sunt lanceolate, de 3-5 cm lungime, cu o margine fin zimtata, de culoare verde-lucios, spre deosebire de partea inferioara verde-mat. Cresterea sa este rapida, uneori fiind necesara limitarea fructificarii la soiurile deosebit de fructifere in primii ani, pentru a stimula cresterea tulpinilor. Inflorirea foarte abundenta emana un parfum puternic de miere, florile extrem de melifere fiind mereu inconjurate de numeroase insecte polenizatoare. Florile apar intre mai si iulie, in functie de soi si formeaza inflorescente de 4 cm, cu flori albe mici, cu diametrul de 1 cm, amintind de florile paducelului.

Toamna, imaginea fructelor este etalata in culori superbe. Acestea sunt fructe de padure avand 5-8 mm lungime, care persista pana in iarna si reprezinta un adevarat festin pentru pasari. Soiurile cu fructe galbene sunt mai putin ravnite, ceea ce poate fi un avantaj privind prelungirea atractiei gardului viu. Pentru a mentine Pyracantha intr-un gard viu, trebuie sa-i taiati ramurile lungi in martie, apoi sa efectuati inca doua taieri imediat dupa inflorire, in iunie sau august.

Pyracantha este un arbust care suporta orice conditii de crestere, prosperand in soluri sarace, chiar si in cele stancoase sau in zonele poluate, unde poate aduce culoare in gradinile defavorizate, jucand in acelasi timp si rolul de aparator al proprietatii. Il puteti lasa sa creasca liber sau, ca gard viu, il puteti combina cu alte soiuri, jucandu-va cu diferitele culori ale fructelor dar si cu alti arbusti precum Cotoneaster, Holly, Eleagnus, Laburnum, etc.

Soiurile de Pyracantha se asorteaza foarte bine intre ele, ceea ce permite obtinerea unui amestec de culori extrem de decorativ. Aparitia pe piata a soiurilor de dimensiuni mici ii extind utilizarea, deoarece planta poate fi cultivata chiar intr-un container mare pe un balcon sau pe o terasa. De asemenea, poate fi plantat izolat, in fata paturilor de flori sau intr-un grup impreuna cu alti arbusti floriferi sau trandafiri cataratori.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu silueta sa stufoasa, compacta si de dimensiuni moderate, acest arbust este perfect pentru a crea rapid puncte focale colorate in toate gradinile, de la cele mai naturaliste la cele mai structurate. Potentilla sau Cinquefoil este planta perfecta pentru gradinile fara gradinari. Acest tufis mic, asemanator unui mic trandafir salbatic, este ideal pentru initierea gradinarilor in devenire  si a iluminarii gradinii sau balconului.

Genul Potentilla are aproximativ 500 de specii de arbusti, in principal plante perene erbacee si cateva anuale si bienale. Ele cresc in medii variate, de la pajisti pana la regiunile montane din emisfera nordica. Potentilla face parte din marea familie Rosaceae si creste in mod salbatic in Europa, in anumite zone montane cuprinse intre 900 si 2000 m altitudine.

Potentilla fruticosa este specia preferata de gradinari datorita numeroaselor soiuri si hibrizi remarcabili. De asemenea, exista cateva specii de Potentilla perene non-arbustive, cum ar fi Potentilla megalantha, Potentilla atrosanguinea, Potentilla aurea sau Potentilla nepalensis, specii care formeaza ca o plapuma densa si invaziva, fiind folosite ca acoperire a solului in rocarii.

Potentilla formeaza in scurt timp un tufis admirabil, cu o vegetatie densa si numeroase ramuri bazale foarte ramificate. In functie de soiuri si specii, portul sau este variabil, mai mult sau mai putin raspandit si, uneori, chiar tarator si acoperitor. Cresterea sa destul de rapida la inceput incetineste odata cu inaintarea in varsta, atingand dimensiunea maxima dupa 4-5 ani de la plantare.

Soiurile arbustive de Potentilla fruticosa pot ajunge pana la 1 m inaltime si la acelasi diametru. Unele specii perene formeaza tufe scunde ce nu depasesc 50 cm inaltime, fiind ideale in aglomerari mici si chiar pentru ghivece.

Ramurile subtiri, ramificate, maronii, uneori colorate cu rosu, poarta un frunzis de foioase care este atat foarte fin, cat si dens. Frunzele lungi de 2-4 cm sunt formate din 5-7 pliante inguste, uneori zimtate. La Potentilla megalantha, frunzele largi seamana cu cele ale capsunilor, iar Potentilla tridentata Minima este unul dintre putinele soiuri care isi pastreaza frunzisul vesnic verde.

Frunzisul de foioase are un filigran delicat, de culoare verde-albastrui sau verde intens, galben toamna, fiind stralucitor si deseori pubescent, acoperit cu un puf gri sau alb, ceea ce ii confera un aspect foarte pufos. Dupa caderea frunzelor, datorita delicatetii ramurilor si compactitatii sale, arbustul pastreaza inca un anumit interes ornamental.

Acest frunzis evidentiaza o inflorire generoasa. Florile sale cu 5 petale, avand diametrul de 2-5 cm, care inconjoara stamine aurii, apar pe lastarii anuali si infloresc in valuri succesive din mai-iunie pana la primele brume. Inflorirea este mai intensa intre mijlocul lunii iunie si inceputul lui septembrie, apoi isi pierde din vigoare.

Culorile florilor variaza in functie de soi, de la unele pastelate la cele mai intense nuante. Alb, roz, galben-auriu, rosu, rosu-carmin sau portocaliu stralucitor, uneori in doua tonuri, aceste flori delicate, cel mai adesea simple, uneori duble sau semi-duble, seamana cu cele ale unui tufis de trandafiri salbatici.

Deosebit de robusta si extrem de rezistenta la ger (pana la -25°C) si la seceta, Potentilla poate creste in orice climat, fiind o planta usor de ingrijit, care se dezvolta la soare sau umbra partiala, in sol obisnuit, sarac, nisipos sau chiar pietros.

Potentilla isi gaseste locul in toate gradinile, fie ele mari sau mici. Poate fi folosita in mai multe moduri, izolat sau in grupuri, granite, asociata cu alti arbusti sau plante perene, in rocarii, terasamente sau garduri vii scunde, intr-o gradina in stil naturalist. Acest minunat arbust mic cu flori superbe poate fi cultivat cu succes in containere, pe o terasa sau balcon insorit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cunoscut sub numele de fizocarp, Physocarpus oppulifolius este un arbust ornamental de foioase ce creste extrem de rapid la o inaltime cuprinsa intre 3 si 4 m. Denumirea de Physocarpus oppulifolius provine din grecescul „phusa”, care inseamna bula de aer sau vezicula si „karpos”, care inseamna fruct. Asemanarea frunzelor sale cu cele ale calinului (Viburnum opulus), i-a adus numele specific „opulifolius”.

Introdus in Europa in jurul anului 1700, a cunoscut o perioada de regres in secolul trecut dar numeroasele soiuri fascinante ce au fost create in ultimii ani i-au permis fizocarpului sa revina puternic in gradinile contemporane. Cresterea sa compacta, dens ramificata, se potriveste in multe locatii din gradina. Extrem de tolerant la taiere, fizocarpul este ideal ca parte a unui gard viu mixt. Ca solitar pe o peluza, acest arbust ornamental atrage prin superbele sale flori de vara ce se disting prin contrastul petalelor roz-pal si varful mov al staminelor.

Originar din padurile de foioase ale Americii de Nord, fizocarpul este una dintre acele plante care se dovedesc a fi usor de ingrijit. Prezinta un aspect atractiv in toate anotimpurile, chiar si in timpul iernii, cresterea sa arcuita, ramurile ramificate si coaja sa decorativa, aflandu-se afla in prim-plan.

Vitalitatea frunzisului si abundenta florilor in luna iunie determina un aspect estival captivant. Frunzele ovale incoltesc intr-un verde crud in primavara. Frunzele ating rapid dimensiuni considerabile, cu lungimea de pana la 12 cm. Vara, culoarea frunzelor se inchide pana la un verde-mediu, pentru ca toamna sa devin galbene sau portocalii.

La inceputul lunii iunie, inflorescente sferice cu un diametru de pana la 5 centimetri incep sa se deschida. Acestea constau in flori individuale mici, colorate intr-un roz-pal ce atrage imediat atentia. Ele dau intregului un aspect feeric pana in august, cand incep sa lase locul fructelor in forma de capsule.

Fizocarpul se dezvolta atat intr-o locatie insorita, precum si la umbra, unde florile nu sunt mai putin abundente decat la soare. Fizocarpul este, de asemenea, usor adaptabil din punct de vedere al calitatii solului. Substratul optim trebuie sa fie permeabil si bogat in substante nutritive dar creste satisfacator si intr-un sol mai sarac.

Odata plantat si bine inradacinat, fizocarpul nu necesita ingrijiri suplimentare in anii urmatori. Este recomandabil sa fie taiat moderat la fiecare 3-4 ani. Cu interventii regulate de taiere, gradinarul ii limiteaza cresterea la dimensiunile ce se potrivesc gradinii respective. Cel mai bun moment pentru taiere este primavara devreme sau toamna tarziu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cu un parfum unic, iasomia (Philadelphus coronarius) este cultivata de foarte mult timp in tara noastra, fiind originara din Asia (China, India, Iran) dar si din jumatatea sudica a Europei. Denumirea sa provine din cuvantul „yasmin”, care tradus din limba  persana inseamna „Darul Domnului”. Iasomia reprezinta un simbol des intalnit in cultura chineza si hindusa, precum si pe teritoriul fostei Persii (Iran, Siria).

Acest arbust are o silueta erecta, deschisa, ce devine putin haotica de-a lungul anilor, dezvoltand numeroase tulpini din butucul principal. Cu o crestere moderata, iasomia va ajunge la o inaltime cuprinsa intre 2 si 3 m la maturitate, in functie de conditiile de crestere. Baza sa se largeste in timp, astfel incat tufa formata va fi in cele din urma aproape la fel de larga pe cat de inalta.

Primavara, iasomia are un frunzis  de culoare verde mat care devine galben spre toamna. Frunzele sunt intregi, ovale sau lanceolate, zimtate la margine si usor paroase, masurand pana la 10 cm lungime.

Inflorirea iasomiei este nectarifera si are loc in perioada mai-iunie, in functie de climatul respectiv. Florile numeroase sunt solitare ori grupate cate doua sau trei la capatul ramurilor secundare. Au o latime de la 3 pana la 4 cm si sunt compuse din 4 petale albe rotunjite, dispuse in jurul unui centru galben. Parfumul lor este foarte pronuntat, aromele sale delicioase, similare florilor de portocal, atragand numeroase insecte polenizatoare.

Indiferent daca este plantata intr-o zona insorita sau partial umbrita, iasomia prospera in orice locatie. Cu cat este mangaiata mai mult de razele soarelui, cu atat inflorirea este mai abundenta. Cu toate acestea, arbustul se estompeaza mult mai rapid in soarele permanent al amiezii, decat in caldura moderata a umbrei partiale. Apartinand familiei Hydrangeaceae, iasomia este o planta rezistenta, cu o buna longevitate, prevazuta cu un sistem radicular superficial.

Iasomia solicita calitati minime solului, dezvoltandu-se aproape in orice substrat de gradina. Totusi, solul bogat in nutrienti, bine drenat este optim, iasomia preferandu-l pe cel uniform umed, care sa nu se usuce in zilele toride de vara. In cazul perioadelor prelungite de seceta, se recomanda un control regulat al umiditatii solului si o udare suplimentara. Totusi, acest arbust ornamental poate sa nu se dezvolte corespunzator pe solurile des inundate.

Iasomia are o capacitate exceptionala de recuperare, chiar si dupa taieri foarte severe. Poate fi plantata intr-un gard viu, in compania cornului, liliacului sau plantei korolkowii in sol calcaros. Deoarece dupa splendida si parfumata sa inflorire cade inapoi intr-un anumit anonimat, este recomandat sa aiba alaturi asociati cu inflorire esalonata sau cu frunzis decorativ, de foioase sau persistent.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Parthenocissus quinquefolie sau vita de vie ornamentala este o planta cataratoare apreciata pentru cresterea foarte rapida si capacitatea sa de acoperire a peretilor. Singurul dezavantaj este ca are frunzis de foioase, nepersistent, care dispare iarna, nu inainte de a se transforma intr-un foc de artificii ce aprinde literalmente fatadele sau spalierele. Frunzele sale spectaculoase se schimba odata cu anotimpurile, impodobind suporturile cu nuante superbe, variind de la verde la rosu si portocaliu aprins toamna.

Denumita si „vita canadiana”, aceasta este clasificata in familia plantelor de vita de vie, Vitaceae, reprezentand o forma salbatica a vitei de vie obisnuite. In botanica poarta denumirea Parthenocissus quinquefolia, care se refera la forma frunzelor sale. „Quinquefolia” inseamna ceva de genul „cinci frunze”. De fapt, aceasta planta nu numai ca are cinci frunze, dar frunzele sale au fiecare cate 5 lobi. O singura frunza este formata din 5 varfuri de frunze care sunt conectate intre ele la baza lor, formand astfel o frunza intreaga.

Originara din America de Nord, planta Parthenocissus quinquefolia se gaseste in principal in estul continentului si creste preferential in paduri rare sau la marginea padurilor. Ii place sa infasoare tufisuri intregi si copaci cu lianele sale. Aceasta planta a fost descoperita in forma sa salbatica nu numai in America de Nord, ci si in mai multe locuri din Asia de Est, cum ar fi la poalele Muntilor Himalaya.

Parthenocissus quinquefolia fost adusa in Europa din America de Nord in secolul XVII. Astazi se stie ca aceasta planta de foioase poate trai peste 50 de ani, este robusta, extrem de rezistenta la inghet si poate creste chiar si fara ajutor pentru urcare, dar accepta cu recunostinta orice suport. Ea poate creste, in conditii optime, cu impresionanta lungime de 3 m pe an.

In timp, Parthenocissus quinquefolia atinge o latime cuprinsa intre 1 si 2 metri si o inaltime de pana la un incredibil de 40 de metri in locatii optime. In medie, atinge inaltimea (lungimea) de 15 metri, astfel incat gradinarul nu trebuie sa-si faca griji cu privire la plantarea unui vrej de fasole magica in gradina. Aceste dimensiuni arata ca planta creste cu greu in latime, preferand sa urce cu determinare.

Frunzele stau pe tulpini lungi si sunt aranjate alternativ. Fiecare frunza individuala are 5 lobi, este lanceolata pana la forma de ou, indreptata armonios spre capat si zimtata inegal la margine. Au o lungime de pana la 10 centimetri. Lastarii sunt de culoare rosie in luna mai, vara au o culoare verde mediu in partea de sus si o culoare verde albicioasa pe partea inferioara.

Din septembrie pana in octombrie culoarea frunzelor lor se schimba de la rosu-portocaliu la rosu-sangeriu. Daca se dezvolta la umbra, frunzele sale devin mai putin rosiatice, dar mai degraba capata o nuanta galbuie in toamna. Spre sfarsitul lunii octombrie, frunzele cad treptat, pe masura ce planta intra in repaus vegetativ odata cu apropierea iernii.

Parthenocissus quinquefolia infloreste intre iunie si iulie. Multe flori mici si individuale sunt grupate impreuna in umbele axiale sau apropiate de lastari, aratandu-si relativ discret culoarea lor verde si alba. Fructele se formeaza apoi din ele la sfarsitul verii. Acestea sunt initial verzui si, cand sunt complet coapte, au o culoare albastru-violet inchis. Au dimensiuni cuprinse intre 5 si 7 milimetri, nu se ating, au o forma sferica pana la usor eliptica si au o coaja exterioara neteda. Fructele au un gust acru pana la usor dulce si contin o cantitate relativ mare de acid oxalic si, prin urmare, nu ar trebui sa fie consumate de oameni.

Pentru a va bucura de cresterea si de imaginea atractiva a Parthenocissus quinquefolia timp de multi ani, este necesar sa acordati plantei o locatie adecvata. Este rezistenta la vant, la inghet (pana la -15°C), iubeste caldura si tolereaza foarte bine climatul urban. Aceasta poate fi folosita, de exemplu, pentru garduri de confidentialitate, fiind decorativa pe tot parcursul sezonului. Este, de asemenea, potrivita pentru acoperirea de pereti inestetici, fatade ale casei, arbori, magazii si pergole.

Asociata cu alte plante cataratoare cu flori de vara, cum ar fi clematis sau trandafiri, Parthenocissus quinquefolia va aduce un plus fantezie si contrast. Culorile sale se asorteaza cu frunzisul purpuriu sau verde foarte inchis al copacilor batrani, al fagului sau al unor specii de Cotinus. Avantajul acestei minunate plante consta nu numai in aspectul sau, ci si faptul ca are un efect izolator, in verile caniculare pastrand casele racoroase datorita „scutului” creat de frunzele sale.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mahonia este un arbust cu flori galbene stralucitoare, fructe de padure albastre si frunze extrem de decorative. Acest arbust vesnic verde atrage atentia pe tot parcursul anului. Cele mai frecvente specii sunt Mahonia aquifolium si Mahonia x media. Exista si multe specii asiatice, dintre care se distinge Mahonia japonica. Plantate in grupuri, plantele de Mahonia dezvolta un efect intens de culoare in zonele mai putin atinse de razele soarelui.

Genul include aproximativ 70 de specii indigene in Asia si America de Nord. Cea mai cunoscuta, Mahonia aquifolium provine din America de Nord, cea mai mare parte in Oregon, California si vestul Canadei. Pe continentul nord-american aceasta se numeste „Struguri Oregon” (se poate face vin din fructele sale). Multe specii provin din Asia, cum ar fi Mahonia bealei, Mahonia japonica sau Mahonia eurybracteata. Aceste specii asiatice sunt in general mai putin rezistente decat celelalte. Mahoniile cresc spontan in tufisuri la marginea padurilor si, uneori, pe teren stancos. Acest lucru explica de ce suporta excelent expuneri destul de umbrite.

Arbustul Mahonia a fost numit astfel pentru a aduce un omagiu botanistului american Bernard McMahon (1775-1816), fondatorul Gradinii Botanice din Philadelphia. A fost adus in Europa la inceputul secolului al XIX-lea. Mahonia apartine familiei Berberidaceae, fiind apropiat de dracila (Berberis), cu care se poate hibridiza pentru a da arbusti numiti Mahoberberis, la fel de decorativi prin frunzele lor persistente, stralucitoare si spinoase, ce capata culori minunate de toamna.

Mahonia este un arbust vertical ce creste lent. Specia Mahonia aquifolium ajunge doar la 1-1,5 metri in inaltime, in timp ce Mahonia x media poate ajunge pana la 5 metri. Majoritatea soiurilor ating maxim 3 metri inaltime. Exista si mahonii mai mici, cum ar fi Mahonia pumila si Mahonia repens, care nu depasesc 30 de cm inaltime. Mahonia are o scoarta atractiva, ridata, de culoare maro, strabatuta de vene gri.

Paniculele de flori galbene aurii, lungi pana la opt centimetri ale speciei Mahonia aquifolium apar din aprilie pana in mai. Florile sunt grupate in grupuri terminale, ce masoara pana la 50 de cm lungime. Florile infloresc treptat de jos in sus si au de obicei mai putin de 2 cm in diametru. Sunt de culoare galben stralucitor, mai rar portocaliu si seamana cu cele ale dracilei, fiind melifere. Permit albinelor sa aiba nectar intr-un moment in care florile sunt foarte rare. Elibereaza un parfum placut de crin, putand fi folosite pentru a realiza buchete sau decoratiuni interioare.

Din florile parfumate se dezvolta ciorchini de fructe initial verzi, apoi albastre cand sunt coapte. Fructele au marimea boabelor de mazare, se coc intre septembrie si noiembrie si sunt o mancare delicioasa pentru pasari. Frunzele lucioase, de culoare verde inchis, impresioneaza toamna cu o culoare partial galbuie, partial rosiatica. Frunzele multicolore sunt folosite ca element floral decorativ in aranjamentele gradinii de iarna.

Mahonia aquifolium se simte confortabil in soluri bine drenate, uniform umede, bogate in humus si chiar nisipoase. Solurile usor acide sau putin calcaroase sunt ideale. Chiar daca fertilizarea nu este absolut necesara, adaugarea ocazionala de compost primavara are un efect pozitiv asupra cresterii. Mahoniile sunt rezistente si trec prin iarna fara protectie speciala. Ingrijirea in timpul iernii este recomandata plantelor tinere. Gradinarul acopera zona radacinii plantei cu un strat de frunze cazute de la alte plante.

Taierea nu este necesara in fiecare an din cauza cresterii lente. In ciuda tuturor, aceasta planta atractiva este usor de taiat. O taiere din cand in cand ajuta la mentinerea valorii ornamentale ridicate a acestei plante. Imediat dupa inflorire este cel mai bun moment pentru a indeparta lemnul mort, a taia lastarii individuali si a readuce arbustul in forma. Taierile sunt recomandate daca se doreste un gard viu mediu-inalt, unde se recomanda trei pana la patru plante la metru liniar.

Momentul ideal de plantare pentru Mahonia este din primavara pana la sfarsitul toamnei. Udarea regulata este recomandata in primele cateva luni. Acest arbust viu colorat se dezvolta in locuri partial umbrite sau foarte umbroase, fiind un ornament perfect vesnic verde pentru zonele in care multe alte plante au probleme. Inflorescentele magnifice si decoratiunile cu fructe albastre ale acestui arbust vor fi mereu captivante.

Mahonia poate constitui un fundal frumos si se pot plasa in fata sa plante perene cu inflorire de iarna sau plante cu frunze decorative (hostas, heuches, ferigi). De asemenea, se recomanda asocierea cu bulbi de primavara sau de iarna tarzie: narcise, lalele, crocusi, zambile. In compania gutuiului ornamental, creeaza accente impresionante. Gradinile cu multe zone umbrite pot profita de versatilitatea acestei plante fascinante.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Caprifoiul (Lonicera caprifolium) este cunoscut la noi si sub denumirea „Palma Maicii Domnului” sau „Mana Maicii Domnului”. Este o liana mare, lemnoasa si volubila, cu numeroase flori captivante ce au un parfum nepereche. Este o planta cataratoare de cultura usoara, cu crestere rapida si de un interes real iarna, primavara sau vara, in functie de soiul sau de specia aleasa. Soiurile de caprifoi sunt atat de numeroase, incat exista cel putin doua sau trei potrivite pentru orice locatie, orice sol si orice clima.

Caprifolium inseamna „frunza de capra” in limba latina, din cauza apetitului urias pe care aceste patrupede il pot avea pentru frunzele sale. Lastarii caprifoiului pot creste de la 2 pana la 10 m lungime in cateva luni, facand posibila decorarea unui gard, perete sau unei pergole. Are frunzisul de foioase sau persistent, in functie de soi, oferind minunate flori de culoare alba, galbena, portocalie, roz sau rosie. In general, este foarte parfumat, mai ales seara, dupa apusul soarelui.

Lonicera este un gen polimorf al familiei Caprifoliaceae, gen ce include aproximativ 200 de specii cataratoare sau arbustive, vesnic verzi sau foioase, si o multitudine de hibrizi si soiuri, originare in cea mai mare parte din emisfera nordica a planetei. Habitatul lor corespunde, pentru majoritatea acestora, cu marginea padurilor, lizierelor sau a terasamentelor ce marginesc cararile abrupte.

In functie de origine, aceste plante cataratoare prezinta o preferinta pentru soluri mai mult sau mai putin racoroase sau, dimpotriva, foarte bine drenate, chiar uscate in timpul verii. In general, caprifoiul este tolerant la prezenta calcarului sau argilei in sol si se adapteaza cu usurinta la toate climatele tarii noastre.

Planta cataratoare, volubila, cu tulpini lemnoase, Lonicera nu va depasi 2-3 m inaltime pentru cele mai mici specii precum L. henryi sau L. (x) brownii, dar L. sempervirens si L. japonica pot avea tulpini lungi de 10 m ce vor necesita sprijin. Frunzisul decorativ si luxuriant este compus din frunze intregi, netede, ovale, de la 3 pana la 8 cm lungime, uneori pana la 15 cm in cazul soiului gigant L. hildebrandtiana. De foioase, semi-vesnic verzi sau persistente (in functie de soi dar si de clima), acestea sunt de obicei verzi, fiind dispuse opus pe crengute.

Inflorirea, de cele mai multe ori extrem de parfumata pe timp calduros si la sfarsitul zilei, se extinde din mai pana in octombrie, in functie de soi. Florile, compuse dintr-un tub care se extinde in doua buze mai mult sau mai putin decupate, se disting prin aspectul lor foarte usor, aproape aerian. Paleta lor de culori include alb, alb-galbui, roz, portocaliu si chiar rosu, in tonuri simple sau bicolore, uneori tricolore, acestea schimbandu-se odata cu maturitatea florii. Aceasta inflorire atrage numeroase insecte polenizatoare.

Caderea petalelor este urmata de formarea unor mici fructe ovoide si carnoase, de culori diferite. Aceste fructe de padure, usor toxice pentru oameni, sunt o incantare pentru pasari. Caprifoiul urca prin impletirea tulpinilor pe suporturi variate, precum arborii de talie mare (pentru soiurile cu tulpini lungi), spalierele si grilele de gard.

Robuste, simtindu-se in largul lor in mai toate regiunile, simple si gratioase, tulpinile caprifoiului impodobesc zonele oarecum neglijate ale gradinii, innobilandu-le cu minunatele lor flori si parfumul lor inimitabil. Terasa sau balconul se pot mandri in proximitatea lor cu un superb exemplar de caprifoi acoperind un gard sau o pergola, pentru a ascunde o vedere mai putin placuta, sau altceva ce se doreste ascuns.

Anualul Ipomeas este un tovaras dragut pentru caprifoi, si chiar daca este efemer sublimandu-si frunzele luxuriante pe tot parcursul sezonului frumos, stilul florilor respective este complementar. Gardurile monospecifice, austere, formate din conifere sau lauri, tunse la linie, vor intampina cu drag aceste liane inflorite, pline de resurse si atat de putin pretentioase, la fel cum vor fi si soiurile de Clematis, dotate cu aceleasi caracteristici si cu o metoda de crestere similara.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Originar din Asia, genul Ligustrum, cunoscut la noi ca „lemn cainesc” se gaseste si in Europa, Africa de Nord si chiar Australia. Reuneste aproape 50 de specii, majoritatea lor fiind excelente pentru gradina (japonicum, ovalifolium, sinense, lucidum, obtusifolium). Toate sunt de origine asiatica, in special din Japonia, China si Coreea. Numai specia Ligustrum vulgare este originara din Europa, dar aria sa de acoperire se extinde pana in Asia temperata si Africa de Nord.

Portul sau este erect si prezinta un frunzis dens, semi-vesnic verde, alcatuit din frunze mici, ovale si verzi. Infloreste in timpul verii in panicule de culoare alb-crem, placut parfumate, continuand toamna cu fructe de padure negre si mici, care persista pana tarziu in sezon. Poate fi plantat in sol obisnuit (chiar si calcaros).

Acest arbust se prezinta sub numeroase specii si soiuri. Dintre cele cincizeci de specii, cele mai frecvente sunt Ligustrum japonicum si L. ovalifolium, adesea folosite ca gard viu. Ligustrum produce intr-adevar garduri vii decorative, in stil rustic, foarte usor de intretinut, in general cu o crestere mai rapida si cu o toleranta mai mare la poluare decat coniferele.

Speciile de Ligustrum apartin familiei Oleaceae, la fel ca maslinul, liliacul si forzitia. L. Ovalifolium este un arbust mare, ce poate atinge 4 m inaltime cu o anvergura a ramurilor de 3 m. Prezinta un port natural, vertical sau compact (daca este taiat in fiecare an). Acesta are un frunzis semi-vesnic verde, compus din frunze ovale mici de la 2 pana la 7 cm lungime. Aceste frunze sunt de culoare verde-lucios deasupra si verde-galbui pe verso. Culoarea frunzelor devine violet iarna.

In luna iulie, florile mici, alb-crem, foarte parfumate si melifere, apar in panicule lungi de la 5 pana la 10 cm. In toamna, ele cedeaza locul micilor bobite sferice negre, care vor persista o mare perioada din iarna. Frunzele, florile si fructele de Ligustrum ovalifolium sunt toxice pentru oameni si animale daca sunt ingerate. Acest arbust are o rezistenta foarte mare la poluare, ceea ce il face foarte valoros pentru gradinile urbane.

Lemnul cainesc poate intra in componenta gardurilor vii libere sau taiate, ca paravan si paravant, datorita densitatii frunzelor si staturii, a rezistentei sale si a ramificatiilor foarte dense. Este usor de modelat dupa bunul plac, ceea ce il face potrivit pentru arta bonsaiului. Este, de asemenea, foarte potrivit pentru arta topiara (taierea in diverse forme), sau poate fi cultivat in containere. Va avea un efect captivant in asociere cu alti arbusti destinati gardurilor vii, gradinarul jucandu-se cu forma si culoarea frunzelor, intr-un decor grafic si minimalist.

Soiul L. ovalifolium aureum este un arbust de dimensiuni medii, cu un port stufos, erect si foarte viguros. Cu o crestere rapida, acesta are aproximativ 2 m inaltime si o latime de 1,5 m. Frunzele sale sunt lucioase, inguste si ovale, uneori in forma de lance, colorate in verde cu margini captivante galben-aurii, masurand intre 3 si 7 cm lungime. In iunie-iulie, micile flori alb-crem si foarte parfumate, se deschid in panicule lungi de 5 pana la 10 cm cm.

In gradina, Ligustrum ovalifolium poate fi asociat cu alti arbusti (Physocarpus purpuriu, Berberis purpuriu, Photinia, Eleagnus, Kerria japonica) si plante perene (Baptisia, Salvie si Lupin arborescent) pentru o frumoasa imagine de gard viu salbatic.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hibiscus este un arbust minunat, cu o atractie exotica ce seduce prin inflorirea sa magnifica. Efemere, florile sale superbe traiesc doar o zi, dar nu inceteaza niciodata sa se reinnoiasca, oferind un spectacol perpetuu din iulie pana in octombrie. Hibiscus face parte din familia nalbei de gradina (Malvaceae), fiind cunoscut la noi si sub denumirea de „zamosita de Siria”. Desi este originar din regiunile tropicale sau subtropicale, Hibiscus poate fi cultivat in tara noastra datorita speciilor sale mai rezistente ce pot fi plantate in toate regiunile noastre. Cea mai cunoscuta specie este, fara indoiala, Hibiscus syriacus, cunoscuta si sub numele de Althea.

Indiferent de soi, H. syriacus ramane foarte apreciat pentru minunatele sale flori unice sau duble, desenate intr-o paleta de culori extraordinara, variind de la alb pur la violet, de la roz sau rosu aprins. Florile au un tub central lung, compus din stamine contopite, ce iese dintr-o inima colorata ce contrasteaza cu culoarea petalelor. Printre cele mai remarcabile sunt florile soiului „Red Heart”, de o mare frumusete cu petalele sale albe, stralucitoare, atasate la o inima rosu-inchis. Alte soiuri, cum ar fi „Blue Chifon”, au delicate flori duble, de culoare bleu.

Nativ in China, unde creste la altitudini intre 500 si 1000 m, Hibiscus paramutabilis este, de asemenea, o specie foarte rezistenta. Mai putin cunoscuta decat ruda sa, H. syriacus , are aceleasi calitati si aceleasi cerinte de cultivare reduse. Se distinge prin flori mai mari, de culoare alba pana la roz, care ies dintr-o inima rosie magnifica. Un spectacol fabulos, evidentiat de frunzele mari, palmate, lungi de 15 cm in toate directiile, alcatuite din 7 lobi cu margini dintate. De culoare verde deschis, acestea sunt acoperite cu un puf luminos, ca aproape toate partile arbustului.

Prima descriere stiintifica a plantelor de Hibiscus vine de la celebrul botanist suedez Carl Linnaeus (1707-1778). Extinderea de la 200 pana la 675 de specii de hibiscus este controversata chiar si acum printre botanisti. Plantele de Hibiscus sunt arbusti ornamentali foarte populari in gradinile noastre, datorita florilor lor atractive in forma de cupa. Cele mai cunoscute specii europene sunt „marshmallow” (Hibiscus syriacus) si soiurile perene rezistente (Hibiscus x moscheutus).

Cu un aspect foarte exotic, H. Syriacus prezinta un port foarte armonios si erect, care atinge de la 1,50 pana la 3 m inaltime, pentru o anvergura de la 1,20 pana la 2,50 m. Frunzele sale alternante, ovale pana la lanceolate, mai mult sau mai putin lobate, cu margini zimtate si ondulate sunt persistente in clima calda, dar de foioase in climatul nostru. Acestea devin galbene in octombrie, pentru a disparea complet dupa prima bruma.

Arbustii speciei H. syriacus fac minuni in aglomerari, ca si in plantari izolate, putand fi cultivati chiar in ghivece, pentru a decora o terasa. Destul de rezistenti, suporta temperaturi de pana la -15°C intr-un sol rece, dar nu prea umed si necesita protectie doar in regiunile cu cele mai aspre ierni, in special la altitudini mari. In rest, ei infloresc usor, supravietuind iernii fara probleme. In plus, nu necesita o intretinere pretentioasa, in afara de mentinerea dimensiunii dorite. Tunderea de la sfarsitul iernii, chiar daca nu este esentiala, accelereaza cresterea lor si asigura o inflorire spectaculoasa.

Hibiscus prefera un sol bogat in materie organica si cat mai multa lumina. Prin urmare sunt preferate solurile bogate in nutrienti, chiar daca vor prospera in orice sol obisnuit, chiar si calcaros. Important este ca acest sol sa fie racoros si bine drenat. Poate rezista unei secete trecatoare, in detrimentul infloririi sale abundente.

Hibiscus poate deveni cel mai exotic punct focal din mijlocul unei peluze dar, de asemenea, este ideal pentru crearea gardurilor vii de dimensiuni medii, in compania altor arbusti cu inflorire abundenta, cum ar fi Buddleia sau Abelia. Pentru ca decorul sa arate spectaculos, se recomanda plantarea Hibiscusului in asociere cu plante perene, cum ar fi Sedum, Phlox sau Asters.