Lună: ianuarie 2021

Cunoscut la noi sub numele de cimisir sau merisor turcesc, Buxus face parte din familia Buxaceae si are peste 60 de specii. Originar din sudul si vestul Europei, cimisirul s-a bucurat de o mare popularitate in gradini si parcuri de secole. Modelat artizanal in figuri ornamentale, acesta a impodobit gradinile regilor si printilor inca din epoca baroca. Cresterea sa, lenta dar atat de densa, are o valoare inestimabila in proiectarea parcurilor si gradinilor. Cu frunzele sale dense si bine ramificate, cimisirul ofera un ecran verde de confidentialitate pe tot parcursul anului.

Cimisirul continua sa joace un rol important in proiectarea gradinilor contemporane, unde introduce accente decorative evidente. Din antichitate era cunoscut de greci, iar romanii isi incadrau paturile de flori cu garduri vii din cimisir. Apropiat al imparatului Traian, scriitorul roman Pliniu cel Tanar a mentionat in textele sale ca avea o terasa mare, decorata cu siluete de animale realizate prin taierea constanta a ramurilor si frunzelor acestei plante vesnic verzi.

Cultivarea cimisirului a fost documentata in Germania inca din secolul al XIII-lea, iar gradinarul de curte al regelui Henric al IV-lea, Claude Mollet, a utilizat aceasta minunata planta ca si granita a fabuloasei gradini a Palatului de la Versailles. De atunci, cimisirul a devenit tot mai la moda in Europa Centrala. Fermierii si cetatenii bogati au copiat si continua sa imite si in zilele noastre acest tip de design in gradina decorativa.

Foarte popular ca si planta de gard viu, cimisirul convinge si prin usurinta sa de ingrijire. La soare sau la umbra partiala, aceasta „bijuterie” verde creste in fiecare an cu 5 pana la 20 de cm. El este multumit cu solul normal de gradina, atat timp cat acesta este umed. Rezista iarna la temperaturi sub -20°C.  Atinge o inaltime de la 2 m pana la 6 m. Se extinde de la 2 m pana la 3,5 m.

Cea mai raspandita specie este cu siguranta Buxus Sempervirens, mai bine cunoscut sub numele de Bosso Comune, planta ce creste spontan pe teritoriile Italiei, in special in cele din Muntii Apenini. De-a lungul anilor au fost dezvoltate si alte soiuri, de exemplu Buxus Pumila, o specie compacta dar cu dimensiuni modeste, unul dintre soiurile de cimisir pitic.

Inaltimea speciei Sempervirens ajunge la 2,50 m iar diametrul de 1,50 m. Verticala, foarte rustica, aceasta specie este cultivabila pe toate terenurile si in toate tipurile de expuneri. Acest cimisir poate fi folosit pentru granite, pentru a forma garduri vii si este o varietate des utilizata in topiar, fiind adesea vazut tuns in forma de bila, con sau alte forme originale.

Buxus sempervirens este potrivit pentru tot felul de utilizari. Ca arbust solitar, pune accente unice. Cu simplitatea sa eleganta, este potrivit si ca planta de container sau pentru granite de flori. Totusi, gradinarul are nevoie de rabdare, deoarece cimisirul necesita mult timp pentru a creste. Din acest motiv el dezvolta un lemn extrem de dur, fara noduri, foarte popular pentru sculpturile mici, de genul pieselor de sah.

Inflorescentele sale se deschid din martie pana in aprilie sub forma unor ciorchini cu flori de culoare verde-galbui. Tunsorile pot fi efectuate aproape tot timpul anului. Gradinarul poate lasa foarfecele sa se odihneasca numai in perioada de la sfarsitul lunii iulie pana la mijlocul lunii septembrie. Noii lastari au nevoie de aceasta perioada de timp pentru a se intari, astfel incat sa poata supravietui iernii si temperaturilor sale negative.

 

 

 

 

 

Berberis, barberry sau dracila este un arbust spinos stralucitor ce formeaza garduri vii defensive si foarte decorative. Numele Berberis i-a fost atribuit de celebrul botanist suedez Carl Linnaeus (1707-1778), care credea ca arbustul isi are originea in regiunea in care locuiau berberii (Algeria). De fapt, dracila este originara din Orientul Indepartat, precum si din regiunile andine ale Americii de Sud si Europei, numarand peste 400 de specii (dintre acestea, soiurile nord-americane sunt clasificate acum in genul Mahonia). Fructele rosii, suculente si foarte acre ale dracilei pot fi confiate in otet sau consumate sub forma de gem sau sirop.

Specia salbatica, Berberis vulgaris, formeaza la maturitate o tufa cu ramuri arcuite de pana la 3 m inaltime si 2 m diametru, fiind larg raspandita in zonele montane si de altitudine medie, in special pe soluri calcaroase. Arbustul poate trai 30 – 50 de ani. Totusi, aceasta specie este rareori plantata in scopuri horticole, fiind inlocuita de soiuri mai compacte, mai florifere si cu un frunzis mai intens colorat, cum ar fi dracila japoneza Berberis thunbergii, cu specii cum ar fi Atropurpurea sau „Red Pillar”, precum si de soiuri pitice (de la 0,5 m la 1,5 m), Kelleris sau Carmen.

Dracila are un port stufos cu frunze simple, alternante, de obicei grupate in ciorchini mici si o abundenta de flori colorate in galben sau portocaliu, urmate de fructe de culoare roz, rosu sau albastru-negru. Specia Atropurpurea dezvolta frunze de la rosu purpuriu la rosu luminos, in timp ce specia „Red Pillar” are frunze colorate in rosu inchis, iar cele ale speciei Coronita au un marginile tivite cu galben, aceasta specie fiind si lipsita de tepi.

Tunderea dracilei consta in taierea crengilor dupa inflorire la nivelul lastarilor tineri, pentru a-i mentine o forma rotunjita. Dracila este utilizata izolata, ca gard viu, granita sau pat arbustiv, insotita de Forsythias sau Abelias. Aceasta formeaza un tufis dens, deseori extins de o incurcatura de ramuri arcuite, ceea ce face ca acest gard viu sa fie impenetrabil. Pasarile profita, gasind acolo protectie impotriva pradatorilor.

Florile dracilei sunt adesea galbene sau portocalii, uneori rosiatice sau crem si au de la 3 pana la 15 mm diametru, fiind grupate in grupuri, uneori solitare sau in ciorchini. Cele 6 sepale galbene, precedate de 3 bracteole sub forma de solzi, cad repede dupa eclozare. Raman cele 6 petale prevazute cu glande nectarifere cu 6 stamine si un pistil. Inflorirea in general parfumata este foarte dulce, atragand multe insecte polenizatoare la inceputul primaverii.

Fructele sunt mici boabe rotunde sau alungite, foarte decorative toamna, cu diverse nuante in functie de specie, roz, rosu sau albastru-negru. Acestea se consuma uscate in Iran sub denumirea „zereshk” dar si sub forma de gem, jeleu sau sirop.

Toate aceste specii de dracila sunt foarte usor de cultivat in orice tip de sol, de preferat in plin soare dar si la semiumbra. Se potrivesc perfect in orice gard viu scurt, mediu spre inalt, liber sau taiat. Pot fi, de asemenea, evidentiate izolat, pe terasa sau balcon. Spinii sunt mai mult sau mai putin lungi si ascutiti in functie de soi, deci este bine sa verificati periculozitatea lor la atingere, inainte de a instala dracila aproape de un loc intens circulat.

 

 

 

 

Denumit si merisor de miere, afin canadian sau pom de stafide, Amelanchier este un arbore sau arbust mic cu frunze eliptice, simple, de culoare verde inchis si cu fructe (merisoare) comestibile mici, ce devin mai intai rosii si apoi albastre-negre. Genul Amelanchier are numeroase specii dar numai cateva sunt cultivate in gradini inca din secolul XVII.

Originar din America de Nord (mai mult in Canada), Europa de Est si Asia, Amelanchier creste in mod natural in zona padurilor umede, pentru speciile de origine americana, sau pe teren stancos si uscat pentru cele europene sau asiatice.

Merisorul de miere ne incanta cu superbe flori ce marcheaza sosirea zilelor insorite si anunta sfarsitul iernii, fiind unul dintre primii arbusti care infloresc primavara. Speciile de Amelanchier sunt cultivate atat pentru calitatile lor ornamentale remarcabile din primavara pana in toamna, precum si pentru fructele lor comestibile, cu calitati antioxidante si de combatere a insomniei.

Genul include aproape 25 de specii de arbori de foioase si arbusti, din care aproximativ o duzina este cultivata in Europa. Cea mai frecvent intalnita specie in gradinile europene este Amelanchier lamarckii dar distingem si A. canadensis denumit si Serviceberry, un arbust excelent pentru gardurile vii, A. alnifolia cu un port foarte ingust, hibridul foarte florifer A. laevis, ca sa nu mai vorbim de Amelanchier grandiflora si de soiul „Forest Prince”, compact si erect, cu flori albe si muguri roz.

Merisorul de miere are o crestere destul de lenta formand, in functie de varietate, copaci mici sau arbusti mari ce poarta flori in forma de stea, cel mai adesea albe. Se remarca mai ales prin portul si dimensiunile sale. Daca majoritatea masoara in medie de la 3 pana la 8 m inaltime la maturitate, unele specii pot ajunge chiar la 12 m inaltime. Este un arbust care se raspandeste in mod natural, ramurile sale taratoare formand deseori arbusti noi.

Stralucitoare, generoasa si precoce, inflorirea de primavara a merisorului de miere este spectaculoasa. In gradina este unul dintre primii arbusti care infloresc la sfarsitul iernii, atunci cand majoritatea plantelor abia incep sa se trezeasca la viata. Din aprilie pana in mai, Amelanchier este acoperit cu flori mici ca niste stelute, de culoare alb pur sau nuantate de roz, adunate in clustere cu lungimi de la 3 pana la 15 cm lungime, pe ramuri mai mult sau mai putin arcuite.

Florile merisorului de miere sunt adorate de albine, iar unele soiuri emana un usor parfum de vanilie. Puteti face buchete de primavara cu crengutele sale imbobocite (care rezista mult timp in vaza), atunci cand mugurii florali abia incep sa infloreasca. Aceasta inflorire densa si delicata precede frunzisul, majoritatea florilor deschizandu-se inainte de aparitia frunzelor.

La inceputul verii, aceste stelute albe sau roz cu diametrul de la 1 pana la 2 cm, cu 5 petale lungi si distincte lasa loc fructelor mici, sferice, comestibile, ce arata ca afinele si au dimensiunea unui bob de mazare (cu diametrul de 7-10 mm). Aceste fructe dulci sunt carnoase, la inceput rosii, apoi violet inchis sau negre-albastrii cand sunt coapte. Se recolteaza vara din iulie pana in august.

Fructele sunt foarte gustoase preparate in gemuri sau in placinte. Putin cunoscute in tara noastra, acestea sunt consumate pe scara larga sub forma de compot sau sos in Canada, unde insoteste cu succes carnea fripta. Unele soiuri cum ar fi A. canadensis, A. lamarckii si A. laevis sunt cultivate special pentru aceasta fructificare cu aroma de zmeura sau struguri.

Frunzisul de foioase este celalalt atu al merisorului de miere, acesta dezvoltand un frunzis magnific din primavara pana toamna tarziu. Frunzele sale apar imediat dupa inflorire. De la un sublim roz-bronz primavara, apoi verde-galben sau verde-mediu vara, frunzele sunt impodobite, inainte de a cadea, cu nuante de scortisoara, portocaliu, rosu-aramiu sau violet intens. Frunzele sunt ovale, eliptice si subtiri, uneori fin zimtate (la A. ovalis), masurand de la 2 pana la 8 cm lungime.

Pentru a inflori abundent, merisorul de miere trebuie plantat in plin soare, desi se adapteaza excelent si la umbra partiala. Nu se teme de frigul extrem, ba chiar il apreciaza, o iarna mai geroasa favorizand inflorirea. Foarte rezistent, el este capabil sa reziste la temperaturi foarte scazute, de pana la -25°C, caracteristica ce ii garanteaza o viata lunga.

Daca unii merisori de miere prefera solurile usor acide altele, precum Amelanchier canadensis, accepta zone mai umede sau, dimpotriva, calcaroase si pietroase ca A. Lamarckii. Oricum, majoritatea se vor adapta la orice sol de gradina, atat timp cat este racoros si bine drenat. Suporta excelent taierile, chiar si cele mai drastice. Foarte elastic, nu sufera in cazul unui exces de zapada sau a unui vant puternic.

Silueta sa compacta si eleganta fac din Amelanchier un arbust mai versatil decat pare, acesta gasindu-si locul in toate gradinile, chiar si in cele mai mici, formand puncte focale evidente, bucurandu-va cu florile sale minunate primavara si cu culorile sale magnifice toamna, pe terasa sau in proximitatea intrarilor.

Acest arbust arata minunat langa un pat cu plante avand inflorire timpurie, cum ar fi Azaleea, Camellia, Daphne sau Rhododendron. Va avea acelasi efect captivant alaturi de arbusti infloriti sau cu frunzis decorativ, cu care va fi in perfecta armonie de tonuri sau dimpotriva, se va evidentia prin contraste cu Forsythia, Magnolia, Ribes sanguineum, Spirea, Viburnum sau Chaenomeles japonica.