Cultura cireșului (Prunus avium) și vișinului (Prunus cerasus) se poate aprecia ca fiind cunoscută încă din antichitate. Primele documente scrise s-au păstrat de la filozofii greci Xenofou (536 î.e.n.) și Teophrast (374-287 î.e.n.). Vișinul este menționat și în anul (340 î.e.n.), într-o lucrare a lui Aristotel în care se descria tehnica sa de înmulțire. O dată cu apariția erei creștine, informațiile privind pomicultura devin din ce în ce mai puține și ne parvin pe căi indirecte, prin intermediul cronicilor.
Abia în perioada lui Carol cel Mare (724-814) întâlnim din nou mențiuni despre cultura vișinului ce se practica pe domeniile regale. În anul 1278, la nunta regelui Suediei s-a servit vișinată, iar acest lucru ne îndreptățește să credem că arealul de cultură a vișinului se extinsese tocmai până în Peninsula Scandinavă. Tot în mod indirect aflăm despre existența celor două specii de pomi fructiferi pe teritoriul de astăzi al României încă din timpul aparției primelor state feudale, respectiv din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.
De atunci sunt atestate documentar Mănăstirea Vișina și localitatea Cireașov (1407). Ceva mai târziu, documentele timpului amintesc de localitățile Cireșu (1520), Valea Cireșului (1528), Vișina (1550) iar astăzi identificăm numeroase alte localități cu numele speciei: Cireșu, Cireșoaia, Cireșeni, Cireșeanu, Vișina, Valea Cireșului etc. Cireșele sunt primele fructe ale anului, iar prin conținutul lor ridicat în vitamine, săruri minerale și zaharuri, fac obiectul unuia dintre cele mai eficiente activități comerciale. Acestea sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât și prelucrării industriale sub forma de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulcețuri etc.
Cireșele conțin: substanță uscată 11-25%, zahăr 8-17%, iar în procente mai mici substanțe tanoide, substanțe pectice, precum și vitamine: V, A, B1, E dar și săruri minerale: Ca, K, P, Fe, etc. Vișinele se folosesc în special pentru industrializare dar și pentru consum în stare proaspătă, având un conținut complex echilibrat, bogat în elemente nutritive cum ar fi: substanță uscată 14-23%, zahăr 5-19%, săruri minerale: K, P, Mg, Ca și vitamine: PP, E, B1, B2, caroten etc. Lemnul de cireș este foarte apreciat în industria mobilei. Vișinul este o specie decorativă dar și bună meliferă.
Originar din zona cuprinsă între Marea Neagră și Marea Caspică, cireșul s-a răspândit în Europa și Asia. În stare sălbatică poate fi întâlnit în Iran, China, Rusia, Asia Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, Sudul și Estul Europei. În prezent, cireșul se cultivă între paralelele 40-60 de grade latitudine nordică dar, izolat, se poate întâlni pe toate continentele, cu excepția Antarcticii.
Istoria culturii vișinului este strâns legată de cea a cireșului, deși unele date din literatura de specialitate sunt contradictorii. Vișinul comun nu se întâlnește în stare sălbatică, însă crește semi-spontan în jurul Mării Caspice în Caucaz, India, Iran, Asia Mică și Peninsula Balcanică, regiuni ce se consideră a fi locurile sale de baștină. Spre deosebire de cireș, care nu poate depăși paralela 60 de grade latitudine nordică, vișinul sare peste această cotă, devansând în acest sens chiar și cultura mărului.
Înflorirea timpurie a cireșului sau vișinului îl expune riscului de a fi surprins de înghețuri târzii de primăvară și chiar ploile prelungite din timpul înfloririi sunt dăunătoare, deoarece împiedică fixarea și favorizează instalarea moniliozei, o boală criptogamică îngrozitoare. Din acest motiv nu se recomandă cultivarea cireșilor sau vișinilor pe fundul văilor umede, în timp ce locurile ideale sunt considerate dealurile. Rezistența lor la gerurile din timpul iernii este, în general, bună.
Atât cireșul, cât și vișinul se adaptează la diferite tipuri de sol, atât timp cât acestea nu sunt supuse stagnării îndelungate a apei și nu sunt prea acide sau prea bazice. Adaptabilitatea reală la diferitele soluri este, în orice caz, condiționată și de portaltoiul folosit, așa că se recomandă atenție în alegerea pomului fructifer.
Similar celorlalte specii de pomi fructiferi, plantarea poate avea loc în repausul vegetativ, adică în perioada începând din octombrie până la sfârșitul iernii, evitând perioadele de îngheț. Trebuie să săpăm gropi adânci, iar atunci când există mulți copaci care urmează să fie plantați, putem folosi sape de foraj, folositoare mai ales dacă solul este deosebit de compact.
La baza plantei este necesar să se administreze un îngrășământ inferior, pe bază de amelioratori organici, cum ar fi compostul sau gunoiul maturat, la care putem adăuga mici cantități de cenușă de lemn sau sulfat de potasiu. Fertilizările vor trebui repetate și în următorii ani, pentru a garanta întotdeauna o bună stare de sănătate a plantei și o producție optimă de cireșe.
Pomul trebuie introdus în groapă astfel încât punctul de altoire să rămână deasupra nivelului solului. Se recomandă separarea pământului superficial de cel profund în timpul săpării și în timpul reumplerii gropii, respectarea aceleiași ordini, amestecarea agentului de ameliorare al solului se face numai cu straturi de pământ superficial (cel aflat la o adâncime de maxim 30 cm).
Atunci când cumpărăm plante tinere, este important să avem informații despre portaltoi, pentru a defini planurile de plantare și apoi pentru a ajusta tăieturile. Cireșul este auto-steril și, prin urmare, este necesar ca în livada mixtă să existe cel puțin două soiuri capabile să se polenizeze reciproc. Există unele soiuri de vișin autofertile. Polenizarea este entomofilă, adică se produce exclusiv datorită insectelor polenizatoare. La fel ca majoritatea pomilor fructiferi, cireșii beneficiază, de asemenea, de prezența stupilor de albine în livadă.
Atât vișinul dar mai mult cireșul sunt plante care tind să crească foarte mult și, prin urmare, necesită plantări la distanțe destul de ample. Influența portaltoilor este, totuși, decisivă în vigoarea creșterii plantei și cu această informație putem stabili distanțele reale care trebuie păstrate între specimenele individuale. În cazul creșterii soiurilor clasice sau cu portaltoi viguroși, distanța dintre plantele de pe rând va trebui să fie de 4-5 metri, iar între rânduri de 6 metri. În cazul unor plante joase, cu suport de semi-creștere, distanțele pot fi reduse cu 1-2 metri.
De la plantarea pomului până în al treilea sau al patrulea an consecutiv, este necesar să îl irigăm regulat, mai ales în absența precipitațiilor. Ideal este modalitatea de a institui un sistem de irigare prin picurare, ce va fi economic, util și ulterior va asigura plantelor adulte cantitatea de apă necesară unei dezvoltări optime. Lipsa apei ar putea, de fapt, să împiedice diferențierea mugurilor de flori pentru anul următor, cu un impact negativ asupra fructificării ulterioare.
Concurența la apă a gazonului sau ierburilor din jurul pomilor ar putea fi intensă și dăunătoare pentru cireșii sau vișinii tineri și, prin urmare, mulcirea are un rol important. Puteți întinde foi negre de-a lungul întregului rând sau puteți plasa un strat de paie circular în jurul fiecărui pom, cu o grosime de aproximativ 10-15 cm. Mulciul menține umiditatea solului de bază pentru o lungă perioadă de timp, previne apariția ierburilor spontane și se descompune în timp, formând humus.
Atât cireșul, cât și vișinul se pretează foarte bine într-o formă clasică sau joasă. În cea de-a doua variantă, cele trei ramuri principale încep la o înălțime de aproximativ 50 cm față de sol. Pentru a obține conformația ideală, este necesară o bună gestionare a tăierii de reproducere în primii 3 sau 4 ani după plantare.
Pentru a cultiva cireșul sau vișinul în ghivece, este recomandabil să vă concentrați asupra soiurilor columnare, de dimensiuni mici, altoite pe portaltoi speciali. Cu toate acestea, este necesar să se asigure pomului cât mai mult substrat la rădăcini, prin intermediul unui container cât mai mare, în plus asigurându-i-se fertilizare și apă în mod regulat.
Tunderea cireșului sau vișinului trebuie făcută cu atenție, mai ales în timpul iernii, deoarece planta se vindecă greu și emite o mulțime de clei din tăieturile efectuate. Prin urmare, în timpul iernii procedeul se limitează.
De asemenea, pentru cireș sau vișin este important să se prevină patologiile prin alegerea în primul rând a unor soiuri rezistente genetic sau tolerante. Această previziune este fundamentală pentru cei ce doresc cultivarea ecologică a pomilor fructiferi. Aceasta este deja o premisă excelentă de a limita apariția bolilor, combinată cu fertilizări echilibrate și irigații numai sub frunziș, evitându-se stropirea frunzelelor. De asemenea, în fertilizare trebuie evitat excesul de azot, lucru ce poate fi cauzat de excesul de îngrășămintele organice. Ori de câte ori observați simptome de patologii, trebuie să procedați în timp util la eliminarea părților afectate ale pomului.
Monilioza este o patologie care unește fructele de sâmburoase (caise, prune, migdale, piersici) și este cauzată de două tipuri de ciuperci ce provoacă leziuni diferitelor organe ale pomului, inclusiv fructelor, acestea fiind acoperite cu un mucegai cenușiu și apoi putrezind. Monilioza este favorizată de climatul fierbinte și umed, ca și majoritatea celorlalte boli criptogamice. Pulverizarea maceratelor pe bază de coada-calului contribuie la consolidarea plantei.
Pentru a preveni insectele dăunătoare să preia și să dăuneze cireșului sau vișinului, primul aspect care se impune într-o livadă ecologică este biodiversitatea. În plus față de cultivarea multor specii și soiuri de pomi fructiferi, prezența gardurilor vii pe marginea livezii și iarba permanentă dintre spații și rânduri favorizează stabilirea echilibrului natural între plante și insecte. Cu toate acestea, numai dacă biodiversitatea nu este suficientă pentru a limita prezența plantelor fitofage, putem recurge la strategii și produse naturale sau chimice, pentru a apăra în mod activ plantele.
Musca cireșelor (Rhagoletis cerasi) este, fără îndoială, insecta cea mai nocivă printre paraziții ce atacă această specie. Alegerea soiurilor de maturare timpurie (mai) garantează o deplasare temporală în ceea ce privește perioada maximă de atac a muștei, dar pentru a planta atât de multe cireșe cu maturare treptată, este necesar să găsim soluții directe și pentru soiurile ulterioare.
Folosirea unor capcane de hrană este cu siguranță utilă, în timp ce plasele de insecte sunt cu siguranță eficace și combină necesitatea de a proteja recolta chiar și de grauri sau alte păsări foarte lacome pentru cireșe și vișine. Important este să nu uitați să le puneți după legarea fructelor, altfel acestea vor împiedica albinele să polenizeze florile. În cele din urmă, împotriva dăunătorilor cireșului sau vișinului, am putea recurge la tratamente chimice, dar acestea vor trebui utilizate numai după citirea atentă a instrucțiunilor de pe ambalaj.
Producția mondială de cireșe și vișine reprezintă circa 0,7% din producția totală de fructe. Într-un prim grup de țări, mari producatoare (S.U.A., Italia, Franța, Turcia, Spania, Bulgaria, Japonia, Canada, Australia, Chile, Argentina și Africa de Sud) se produc mai multe cireșe decât vișine, în timp ce țări precum Polonia, Germania, România, Serbia, Croația, producția de vișine este superioară celei de cireșe.
Datele statistice indică țările europene ca fiind principalele producatoare de cireșe, circa 70% din total. S.U.A. și Canada dețin aproximativ 15% din producția mondială, țările asiatice (fără China și Coreea de Nord) 1,5%, iar cele africane 1%. Ca fapt divers, țările vest europene produc mai multe cireșe, iar cele est europene mai multe vișine.
În ultima perioadă se remarcă o creștere a interesului pentru cultura cireșului în Peninsula Scandinavă, respectiv în Suedia și Norvegia, țări unde cultura s-a extins pana la 60 grade latitudine nordică. În Asia, principalii producători sunt: Iran, Liban, Japonia, China și Coreea de Nord.
În America de Nord, primul loc este ocupat de S.U.A., urmată de Canada. În Africa, producții relativ mici se obțin în Africa de Sud, Namibia, Zimbabwe, Maroc și Algeria. În emisfera sudică, principalul producător este Chile, care și-a dublat suprafața cultivată în ultimii 20 ani.
