Publicat pe

Calicanthus floridus: Arbustul de ienibahar – o comoară aromatică și ornamentală

Calicanthus floridus, cunoscut și sub numele de arbustul de ienibahar sau „sweetshrub” în engleză, este o specie originară din sud-estul Statelor Unite ale Americii. Acest arbust este întâlnit în mod natural în pădurile umede și pe malurile râurilor, unde crește într-un sol bogat și bine drenat. Se dezvoltă cel mai bine în climatele temperate, unde iernile sunt blânde și verile calde și umede.

Calicanthus floridus este foarte apreciat în grădini datorită florilor sale spectaculoase și intens parfumate, care apar la începutul verii. Florile au un miros dulce, adesea comparat cu cel al ienibaharului, anasonului, căpșunilor sau bananelor, un miros a;adar dulce, atrăgând insectele polenizatoare. Arbustul este folosit adesea ca plantă ornamentală în grădini, atât solitar, cât și în grupuri, datorită frunzișului boga și aspectului atractiv pe tot parcursul anului. În plus, fructele sale, deși nu sunt comestibile, sunt adesea folosite în aranjamente florale uscate datorită aspectului lor interesant.

În ceea ce privește utilizările comestibile, trebuie menționat că florile și frunzele acestui arbust nu sunt recomandate pentru consumul uman, deoarece conțin compuși care pot fi toxici dacă sunt ingerate în cantități mari.

Calicanthus floridus este un arbust relativ ușor de întreținut, fiind rezistent la o gamă largă de condiții de sol, atât timp cât este bine drenat. Preferă un sol ușor acid, bogat în materie organică și un amplasament care beneficiază de lumina soarelui, deși poate tolera și umbra parțială. Este recomandat să fie plantat într-un loc protejat de vânturi puternice pentru a preveni uscarea excesivă a solului. Utilizând la plantare substratul din fibre de cocos și turba de sphagnum Floratin pentru conifere, vom asigura pH-ul dorit de Calicanthus, iar pentru a preveni urcarea acestui pH, vom fertiliza cu Granusol pentru plante acidofile.

Udarea regulată este esențială, mai ales în perioadele de secetă, pentru a menține solul uniform umed, dar nu îmbibat cu apă. Mulcirea poate ajuta la menținerea umidității solului și la protejarea rădăcinilor în timpul iernii.

Calicanthus floridus este destul de rezistent la frig, suportând temperaturi de până la -20°C. Cu toate acestea, în regiunile cu ierni foarte aspre, este recomandat să fie protejat cu un strat de mulci sau să fie plantat într-o zonă mai adăpostită. Tăierile de formare și întreținere pot fi efectuate la începutul primăverii, înainte de apariția noilor lăstari.

În general, Calicanthus floridus este un arbust robust, cu puține probleme legate de boli sau dăunători. Cu toate acestea, poate fi uneori atacat de afide sau acarieni, în special în condiții de secetă prelungită. Băile cu apă și săpun sau utilizarea de insecticide naturale pot controla aceste infestări. De asemenea, menținerea unui sol bine drenat și evitarea udării excesive vor ajuta la prevenirea bolilor fungice la nivelul rădăcinilor.

 

În concluzie, Calicanthus floridus este o alegere excelentă pentru grădinarii care doresc un arbust cu flori parfumate, relativ ușor de întreținut și rezistent la diverse condiții climatice. Deși necesită o atenție minimă, răsplătește din plin cu frumusețea și aroma sa unică.

Publicat pe

De ce este important să folosim fertilizanți în creșterea plantelor

Populația lumii este în creștere și se estimează că vom fi 9 miliarde de oameni până în 2050. Până atunci, trebuie să facem cu 60% mai multă hrană pe aceeași suprafață. Realizarea securității alimentare presupune suficientă hrană disponibilă la prețuri accesibile, în orice moment, oriunde locuiesc oamenii.

Trebuie să îmbunătățim productivitatea agricolă și performanța fermelor, în special în regiunile cele mai sărace și lipsite de alimente din lume. Și trebuie să facem acest lucru în mod durabil și cât mai rapid, fără a pune în pericol securitatea alimentară a generațiilor viitoare. În acest sens un rol deosebit de important îl au fertilizanții, deoarece ajută la grăbirea creșterii plantelor.

Pentru a face plantele să crească mai repede, tot ce trebuie să faceți este să le furnizați elementele complete de care acestea au nevoie în forme ușor disponibile. Acesta este scopul îngrășământului până la urmă, în a ajuta la obținerea unor plante sănătoase și armonioase, cu atât mai mult dacă vorbim despre plante utilizate în scop alimentar sau chiar și în scop decorativ. Majoritatea îngrășămintelor furnizează doar azot, fosfor și potasiu, deoarece celelalte substanțe chimice sunt necesare în cantități mult mai mici și sunt în general disponibile în majoritatea solurilor. Disponibilitatea azotului, fosforului și potasiului este marea limită a creșterii.

Pentru ca o plantă să crească și să prospere are nevoie de o serie de elemente chimice diferite. Cele mai importante sunt:

  • Carbon, hidrogen și oxigen – disponibil din aer și apă;
  • Azot, fosfor și potasiu – cei trei macronutrienți și cele trei elemente pe care le găsiți în majoritatea îngrășămintelor ambalate;
  • Sulf, calciu și magneziu – nutrienți secundari;
  • Bor, cobalt, cupru, fier, mangan, molibden și zinc – micronutrienți.

Cele mai importante dintre acestea (cele care sunt necesare în cea mai mare cantitate unei plante) sunt azotul, fosforul și potasiul.

Fără azot, fosfor și potasiu, planta pur și simplu nu poate crește, deoarece nu poate face „bucățile” de care are nevoie. Este ca o fabrică de mașini care rămâne fără oțel sau un echipaj de curse aflat pe un drum, și care rămâne fără benzină.

Dacă vreunul dintre macronutrienți lipsește sau este greu de obținut din sol, acest lucru va limita rata de creștere a plantei. În natură, azotul, fosforul și potasiul provin adesea din degradarea plantelor care au murit. În cazul azotului, reciclarea azotului de la plantele moarte la cele vii este adesea singura sursă de azot din sol. Toate aceste elemente, se regăsesc atât în natură cât și în fertilizanții pe care noi îi aplicăm suplimentar plantelor.

În acest articol vom discuta despre beneficiile utilizării unui îngrășământ cu eliberare controlată în comparație cu îngrășămintele tradiționale solubile în apă.

Înainte de a trece la tema propriu-zisă, propun să facem scurte precizări introductive în care să explicăm ce este acela un „îngrășământ cu eliberare controlată” și modul cum aceste îngrășăminte revoluționare își fac efectul asupra culturilor agricole.

Ce este îngrășământul cu eliberare controlată?

Îngrășămintele cu eliberare controlată, prescurtate cel mai adesea în limba engleză CRF „Controlled Release Fertilizer” sunt particule granulare de îngrășământ care sunt acoperite cu un polimer sau rășină, cu rol de a încetini dizolvarea substanței, producând o dizolvare în timp a particulelor de îngrășământ. Grosimea acoperirii și temperatura aerului dictează viteza de eliberare. Cu cât temperatura este mai mare, cu atât îngrășământul va fi eliberat mai repede. Majoritatea CRF-urilor sunt vândute cu o rată de eliberare estimată bazată pe o temperatură de 23,8°C. Granulele CRF sunt în primul rând încorporate în mediul de creștere, dar pot fi aplicate și pe suprafața mediului de creștere.

Dacă am lămurit aceste aspecte, propun să trecem în cele ce urmează la subiectul central al discuției noastre anume: Care sunt beneficiile utilizării îngrășămintelor cu eliberare controlată, în comparație cu îngrășămintele tradiționale solubile în apă.

Beneficiile utilizării îngrășămintelor cu eliberare controlată.

Există trei beneficii majore ușor de identificat ale utilizării fertilizanților cu eliberare controlată: ușurința în utilizare, reducerea costurilor de aplicare în comparație cu îngrășămintele solubile în apă și reducerea potențială a impactului asupra mediului.

Ușurință în utilizare

Beneficiul principal al utilizării acestor fertilizanți este siguranța pe care o are cultivatorul în a ști că plantele vor primi nutrienții de care au nevoie, indiferent de condițiile meteorologice. Pe vremea rece și înnorată, când plantele rămân umede și nu au nevoie de udare, un cultivator care folosește un îngrășământ solubil în apă trebuie să decidă dacă să fertilizeze plantele deoarece, dacă o va face va risca să supraîncarce solul cu apă, iar cultura sa riscă aibă serioase probleme din acest punct de vedere. Pe de altă parte dacă nu o va face, va risca să aibă deficiențe serioase de nutrienți. Un fertilizant cu eliberare controlată va elibera continuu îngrășământ fără adăugarea de apă și în plus se aplică o singură dată, și durează o perioadă mult mai lungă de timp efectul lor, spre deosebire de îngrășămintele solubile în apă.

Costuri reduse de aplicare

Studiile au arătat că, deși îngrășămintele solubile în apă costă mai puțin pe kilogram, ele pot fi mult mai puțin eficiente pe termen lung în culturi. Dacă un cultivator trebuie să aplice mai mult îngrășământ pe unitatea de cultură pe durata întregului ciclu de producție cu îngrășăminte solubile în apă, acest lucru poate face costul unitar de utilizare al îngrășământului să fie semnificativ mai mare. Acest lucru este valabil mai ales pentru culturile pe termen lung.

Fertilizantul cu eliberare controlată poate fi mult mai eficient și aplicat în doze mai mici în comparație cu îngrășămintele solubile în apă. Acest lucru poate duce la un cost mai mic al îngrășământului per unitate.

Eficientizarea muncii

Munca este întotdeauna o preocupare pentru cultivatori. Încorporarea unui fertilizant cu eliberare controlată poate reduce costurile cu forța de muncă prin eliminarea necesității de a amesteca și a monitoriza îngrășămintele solubile în apă și limitează nevoia de echipamente scumpe de injecție. Acest lucru elimină de asemenea, șansa de a amesteca necorespunzător un îngrășământ solubil în apă în soluția stoc, ceea ce ar putea compromite calitatea culturii agricole fertilizate mai apoi.

Impact redus asupra mediului

Cel mai mare beneficiu pe termen lung al încorporării fertilizanților cu eliberare controlată într-un mediu de cultură este posibil unul de mediu. Deoarece nutrienții sunt eliberați lent și în mod ideal la viteza cu care plantele le folosesc, cantitatea de nutrienți eliberate în timpul udării este minimă în comparație cu utilizarea îngrășămintelor solubile în apă. Acest lucru este valabil mai ales atunci când plantele sunt irigate de deasupra lor și scurgerile nu sunt colectate sau reciclate.

Pentru a avea rezultate favorabile, un lucru deosebit de important este alegerea corectă a produselor fertilizante, respectarea strictă a dozajelor înscrise pe ambalaje, cât și consultarea personalului de specialitate.

de Ionut Cenac

Pentru detalii referitoare la tipul de fertilizant recomandat pentru plantele dumneavoastră, vă recomandăm produsele Mivena, unde veți descoperi o gamă variata de nutirinți, dar și informații referitoare la aplicarea și utilizarea lor.

Dacă aveți întrebări, sau sunteți în căutarea unor informații de specialitate, nu ezitați să contactați gratuit specialiștii de pe website-ul Garden-zone, rubrica Întreabă specialistul.

De asemenea, iubitorii de plante decorative și fructifere, pot achiziționa o gama largă de produse accesând website-ul Pepiniera Gradina Verde.

Publicat pe

Minunata diversitate a magnoliilor

Originare din Asia de Est și de Sud, magnoliile, s-au răspândit treptat cam peste tot pe Terra, fiind îndrăgite și apreciate mai ales de către doamne și domnișoare, grație frumuseții lor și a parfumului diafan plăcut, care poate persista zile întregi.

Genul Magnolia, este considerat un gen străvechi, despre care se presupune că ar fi apărut înainte de apariția albinelor; la început polenizarea făcându-se de către gândaci. Cuprinde peste 200 de specii ce diferă între ele ca mărime, formă, culoarea florii și tipul de habitat. Aparțin familiei Magnoliaceae ce a fost numită așa după numele botanistului francez Pierre Magnol care, a decis să transplanteze un arbore de magnolie în Europa, acum mai bine de 300 de ani. Un alt lucru important despre magnolii este acela că nu au petale sau sepale; în schimb, au ceva numit „tepals”, care este o combinație de petale și sepale.

Magnoliile sunt cu adevărat frumoase. Se poate argumenta că sunt un tip de floare pe care toată lumea o recunoaște și o iubește. Magnoliile pot crește fie sub formă de copaci, fie sub formă de arbuști, iar florile sale pot fi roz, roșii, galbene, albe sau violete.

Crezi că știi magnoliile? Mai gândește-te. Există nenumărate specii de magnolie, fiecare cu florile sale frumoase și distinctive și le iubim pe toate. De la magnolie cu frunze mari, la magnolie farfurioară și orice varietate ar fi, ne trezim tânjind să le vedem înflorirea și să ne bucurăm de parfumul lor dulce în grădinile noastre.

Deci, știi cum să identifici toate florile de magnolie diferite pe care le vezi? Poți distinge între o magnolie de tip crin și o magnolie tip farfurie? Ce zici de o magnolie stea și o magnolie Loebner? Unele sunt mai complicate decât altele, dar cu puțină practică, vei deveni un expert referitor la magnolii în cel mai scurt timp.

Analizați aceste flori de magnolie, dintre cele pe care urmează să vi le prezint în acest articol, și vedeți dacă recunoașteți în grădinile din zona dvs. vreuna din ele:

  1. Magnolia macrophylla

Cunoscută în popor drept, „magnolia cu frunze mari”, este foarte frumoasă și decorativă!

 

 

 

 

 

Florile de magnolie cu frunze mari sunt albe, cu segmente lungi de flori care sunt adesea pătate de roșu. În unele cazuri, poate avea nuanțe subtile de roz-violet ce, sunt prezente pe tot cuprinsul petalelor, în timp ce în alte cazuri, pete de roșu-violet intens pot fi găsite lângă baza florii, unde petalele se întâlnesc cu staminele din centru florii. După cum sugerează numele lor, aceste magnolii au frunze uriașe care pot crește oriunde de la 30 la 91 de cm lungime.

 

 

 

  1. Magnolia acuminata.

Varietățile acestei specii mai sunt cunoscute în popor sub denumirea de „magnolia castravete”, și poate crește în condiții favorabile de mediu, până la înălțimi cuprinse între 18-24 m, iar în lunile de vară produce flori în nuanțe de galben și galben-verde. „Brenas” are flori de un galben intens, „Koban Dori” este galben canar, iar M. acuminata subcordata are flori mari, cu parfum de lămâie. Acești copaci sunt cultivați în principal pentru frunzișul lor, mai degrabă decât pentru florile lor, care de obicei se amestecă.

  1. Magnolia lilliflora

Numele comun al acestei magnolii, „magnolie tip floare de crin” precum și numele său științific, Magnolia lilliflora, vorbește despre florile grațioase ale copacului, în formă de lalele, asemănătoare cu crinul, care au petale alungite, de culoare violet la exterior și alb crem la interior excepție făcând varietățile  Gracilis și O’Neill din cadrul acestei specii, ce au flori violet și roz.

  1. Magnolia x loebneri

Această magnolie, este rezultatul hibridizării a două specii de magnolii și anume: M. kobus (japoneză) și M. Stellata, de care s-a ocupat îndeaproape botanistul german Max Lobner, cu puțin timp înainte de Primul Război Mondial, căreia îi poartă și numele, iar prima înflorire a acestui hibrid a avut loc în preajma anului 1917. Florile acestui tip de magnolie cu frunze caduce (căzătoare), seamănă cu cele ale magnoliei stea. Aceste flori, totuși, sunt distanțate mai departe pe copac, iar segmentele lor de flori, care au formă de bretele, sunt chiar mai lungi și mai late decât cele ale M. Stellata, varietatea Balerina este roz și parfumat, în timp ce, florile varietății Merrill sunt albe.

  1. Magnolia sieboldii

 

Această specie de magnolie, provine din Japonia, fiind cunoscută cu denumirea de „magnolie de Oyama” Este o specie compactă de magnolie, cu frunze căzătoare. M. sieboldii are flori albe, parfumate, în formă de cupă, în interiorul cărora se găsesc izbitoare stamine în nuanțe purpurii și aurii sau purpurii și verde. După scuturarea florilor, apar fructe roz de formă ovală, care se deschid toamna pentru a dezvălui uimitoare semințe portocalii și roșii. Varietățile Harold Epstein și Michiko Regne din cadrul speciei, produc flori semi-duble.

  1. Magnolia x soulangiana

Ca și în cazul Magnolia x loebneri, și aici avem de-a face cu o hibridizare între două specii de magnolie și anume: agnolia denudata x Magnolia liliiflora. Acest tip de magnolie, cu frunze căzătoare, este cunoscuă și sub denumirea de „magnolia arbore de lalele”; „magnolii chinezești” ori, „magnolia farfurioară”. Acești copaci de magnolie produc flori parfumate, rotunjite, în formă de cupă, în nuanțe de alb, roz și violet. Înfloresc de la sfârșitul iernii până la primăvară, de multe ori înainte ca frunzișul să își facă apariția. „Alexandrina” produce flori care au centrele albe și exteriorul violet, „Liliputianul” are flori roz și albe, iar „Rustica Rubra” are flori uriașe roșiatice-violet.

  1. Magnolia grandiflora

Această magnolie veșnic verde, cunoscută și sub numele de „magnolie de sud”, poate fi identificată prin frunzele sale netede, groase și lucioase și prin florile albe, mari, în formă de cupă, având 6 petale groase, mai late spre vârf și foarte parfumate. Înflorește vara și este considerată drept floarea simbol a statelor Mississippi și Louisiana. În zonele unde clima îi este favorabilă, poate ajunge chiar până la o înălțime de 30 m. Are o creștere densă de frunze, care sunt alterne de aproximativ 13- 26 cm lungime.

  1. Magnolia stellata

Este denumită popular „magnolia stea”, datorită florilor sale în formă ca de stea. Această specie de magnolie, produce flori distinctive cu grupuri de petale lungi.Acest tip de magnolie este mai mic, atingând înălțimi de până la 4,5 până la 6 m și lățimi de aproximativ 3 până la 4,5 m, în diametru la maturitate. Datorită dimensiunii sale, această specie poate fi cultivată ca un arbust mai mare sau un copac mai mic. Dacă ar fi să facem o trecere interesantă în revistă fie și doar asupra culorii florilor, a câtorva dintre varietățile acestei specii de magnolia, vom observa un spectru foarte diversificat de nuanțe de culori, de la o varietate la alta astfel: Varietatea Centennial, are flori albe, varietatea Jane Platt înflorește în nuanțe de roz-trandafiriu, iar varietatea Nufărul produce muguri roz și flori albe parfumate.

  1. Magnolia virginiana

O altă magnolie care este nativă din sud, magnolia Sweetbay are un aspect compact, fiind mai mică și mai rezistentă la frig, comparativ cu ruda sa apropiată M. grandiflora. Are flori albe-crem, cu stamine galben-verzui și frunze lucioase de culoare verde închis. Deoarece acest copac va crește doar până la 3 până la 6 m înălțime și lățime, este o selecție excelentă pentru terase și pe lângă alei ori, plantată între combinații de flori și plante deosebite. Acest copac este veșnic verde în climatele de coastă blânde și cu frunze căzătoare, în locurile cu ierni mai reci.

  1. Magnolia tripetela

Această magnolie mai este cunoscută sub denumirea de „magnolie umbrelă”, și are frunze ce pot depăși chiar și 3 m, apar grupate asemănător spițelor unei umbrele la capătul superior al tulpinilor. Apreciază mai mult semi umbra, dar va crește bine și în plin soare, în special în climatele nordice, unde soarele nu are aceeași putere ca în regiunile mai sudice, atât timp cât solul este menținut umed pe cât posibil. Este un copac mic, adesea cu mai multe tulpini, care de obicei crește până la 9 m înălțime, dar poate crește chiar și până la 13,7 m. Înflorește primăvara și are flori albe, de 15,2-25,4 cm în formă de cupă cu miros dulce plăcut. Fiecare floare are 6 până la 12 tepale asemănătoare petalelor, care sunt mai apoi urmate de un fel de fructe în formă de con alungit, de culoare roșu-roz de aproximativ 10 cm, ce se coc toamna. Scoarța de culoare cenușie, este subțire și netedă.

  1. Magnolia denudata

Este originară din China, și mai este cunoscută sub denumirea populară de „magnolie de Yulan” ce are de obicei o creștere verticală, dar cu trecerea timpului se mai rotunjește și își mai răspândește ramurile către exteriorul coroanei. Această specie de magnolie are flori albe parfumate, având petale ce prezintă o creștere verticală, foarte asemănătoare cu lalelele, ca aspect. Florile sunt adesea cu o nuanță violetă acolo unde floarea se întâlnește cu tulpina ei. Varietatea de magnolie numită Double Diamond, din cadrul acestei specii spre exemplu, este o selecție cu o înflorire generală mai puternică decât restul, ceea ce o face o alegere frumoasă și deosebită pentru plantarea pe lângă terase, în straturi de flori divers colorate sau pe lângă alei.

de Ionuț Cenac

Publicat pe

Cum să readuceți la viață un conifer în uscare

Coniferele, dintotdeauna foarte apreciate de către om, și adesea luate în cultură datorită aspectului lor foarte elegant și impunător pe care îl au indiferent de sezon, dar mai ales iarna;sunt o alternativă nemaipomenită de a aduce o pată de culoare în albul infinit al zăpezii, grație frunzișului lor veșnic verde, indiferent de anotimp.

Numele de conifere, derivă de la conurile pe care le poartă și includ copaci și arbuști precum: brad, pin silvestru, zadă Europeană, tisă, molid etc. Apreciate atât pentru utilitatea lor decorativă de înfrumusețare a spațiilor unde sunt amplasate, cât și pentru utilizările lor practice în scop medicinal (în acest sens menționăm mugurii de brad, pin, molid, utilizați în obținerea acelui sirop dulce, cu rol în tratarea tusei) etc., ori chiar cu ocazia Crăciunului, celebrul brăduț de Crăciun, este tot un conifer. De asemeni, coniferele sunt cel mai mare absorbant de carbon din lume și sunt esențiali pentru producția de cherestea și hârtie. Pădurile de conifere au efect igienizant, purificând aerul pe suprafețe mari. Speciile de conifere sunt, de asemenea, o sursă importantă de hrană și un habitat pentru fauna sălbatică, așa că este păcat dacă trebuie să tăiați un copac fie el și bolnav uneori.

Cu toate acestea, indiferent cât de dragi ne-ar fi, și ce utilitate ar putea să aibă, se pot îmbolnăvi și ele, în ciuda rezistenței lor aparente. Cred că, nu de puține ori cei ce îndrăgiți aceste specii și le aveți în grijă, ați întâmpinat și o serie de probleme, cum ar fi și aceea în care, verdele strălucitor al acelor coniferelor dumneavoastră începe să capete culoarea de un maroniu bolnăvicios. Este clar că ceva nu este în regulă. Imediat apare în acea situație și întrebarea firească: ce aș putea face pentru a-l salva?

Poate fi și semnul unor carențe de elemente din sol, dar mai pot fi și o serie de alți factori care să ducă la acest lucru.

Să privești pur și simplu cum un copac atât de impunător și frumos precum un conifer se usucă, nu este deloc distractiv. La urma urmei, oamenii plantează acești copaci magnifici pentru a se bucura de ei, să rămână și să dăinuie peste generații. Dar, dacă luați în considerare să vă tăiați coniferul doar din acest motiv, trebuie să vă spun că mai există o speranță să vă puteți salva copăcelul de la moarte.

Dacă doriți să salvați un conifer pe moarte, mai întâi trebuie să identificați problema de bază.

Pentru a stabili ce este în neregulă cu copacul tău, iată câteva cauze comune care pot duce la apariția unor probleme de natură să pericliteze sănătatea coniferelor, și care trebuie luate în seamă.

  1. Tăierea excesivă a coroanei în timpul tunderii

Poate constitui o cauză demnă de luat în seamă. Acest aspect trebuie analizat serios atunci când observăm semne de îngălbenire pe frunze. Tăierea (tunderea coroanei), este esențială pentru sănătatea coniferului dumneavoastră, dar dacă se realizează într-un mod excesiv, poate induce o stare de șoc copacului, sau îl poate chiar ucide. Asta deoarece îi perturbă metabolismul intern, lucru ce va conduce la tulburarea ritmului de creștere a pomului.Când tundem coniferele trebuie să luăm în considerare care este cel mai bun moment pentru a face acest lucru.

Astfel, cel mai bun moment pentru a face asta, este primăvara, când pomul revine din starea sa de latență vegetativă, și reîncep procesele biologice mai activ prin structura pomului, ori în vară când pomul intră în semi-latență.

Nu este indicat să facem acest lucru la sfârșitul verii sau mai ales toamna, deoarece pomul își încetinește procesele metabolice, pregătindu-se pentru iarnă, și se pot instala acele pete maronii, și „chelirea” în mare parte a coroanei, deoarece copacul este mai susceptibil la îmbolnăvire în această perioadă și va avea nevoie de timp îndelungat pentru a se recupera. Un conifer îngălbenit după o tăiere excesivă va deveni cel mai probabil instabil și va muri în cele din urmă, mai ales dacă i-a fost îndepărtată coroana aproape în totalitate.

  1. Zăpada în exces adunată pe ramuri

Nu subestimați niciodată efectele dăunătoare ale excesului de zăpadă asupra coniferelor, în special asupra celor mici sau tinere. O încărcătură mare de zăpadă poate îndoi sau rupe ramurile coniferului tău sau chiar poate îndoi un copăcel întreg în cazul puieților, mai ales. Dacă observați ramuri înnegrite, este semn clar că acele ramuri ar putea fi rupte și sunt în uscare, ca atare trebuie să le îndepărtați. Nu aduceți niciodată specii sensibile la zăpadă, care nu sunt învățate cu ea, deoarece vor risca să se rupă mai ușor față de cele autohtone mai tolerante.

 

 

  1. Uscarea pe timp de iarnă a acelor

Este un fenomen cât se poate de normal la conifere, și acesta poate apărea indiferent de tipul de conifer: brad, molid, pin, tuia etc. Acest fenomen de uscare, apare începând cu mijlocul iernii, până spre primăvară, la copacii care stau în zăpadă. În aceste condiții reci de iarnă, din zilele însorite și cu vânt, transpirația are loc în orele de lumină, dar copacul nu poate înlocui umiditatea pe care o pierde, deoarece solul este înghețat.

Acest lucru duce la uscarea treptată a copacului, iar acele devin maro, se usucă și cad de pe copac. Acele periferice se vor usca mai întâi, apoi uscăciunea va înainta spre interiorul coroanei. În această etapă, copacul poate părea pe moarte, dar ar trebui să-și revină rapid după dezghețul din primăvară.

 

Desi sunt numite sempervirescente (plante cu frunze vesnic verzi), frunzele coniferelor imbatranesc si cad la un moment dat, doar ca acest lucru se intampla treptat, nu toate odata ca la foioase toamna.

Uscarea si caderea fireasca a frunzelor se petrece de la interior spre exterior, fruzele mai batrane fiind desigur in interiorul coroanei, iar acest proces se poate petrece pe tot parcursul anului, dar apare mai intens la inceputul toamnei, mai ales in zonele mai secetoase, ca o reactie de aparare a plantei la lipsa de apa din timpul verii. Uscarea fiziologica fireasca ingrijoreaza proprietarii de curti in care exista multe thuja, dar de obicei aparitia uscarilor de toamna din interiorul coroanei la thuja este un fenomen fiziologic firesc.

  1. Boli

Ca și în cazul altor plante, arbuști și copaci, și coniferele sunt vulnerabile la o gamă largă de boli virale, bacteriene sau fungice. Boala la conifere este adesea introdusă prin ramurile deteriorate sau rupte, și care nu au fost tăiate, ori datorită solului impropriu. Iată câteva dintre cele mai grave boli ale coniferelor care le pot ucide:

– Putrezirea rădăcinilor și bazei copacului la conifere. Acest lucru se datorează unei ciuperci, care acționează asupra rădăcinilor, bazei și trunchiului unui conifer. Se răspândește în trunchiul copacului prin rădăcinile sale, putând să ucidă în cele din urmă copacul.

– Boala acului turnat: Este o boală fungică, ce face ca acele coniferelor afectate să devină galben maro, înainte de a cădea. Acest lucru se întâmplă mai cu seamă cu acele bătrâne, dar mai spre vârful ramurilor acele tinere nu vor cădea, ci își vor păstra vitalitatea.

Această boală este tratabilă, dar crează un aspect inestetic dacă nu se intervine la timp.

– Diplodia Blight of Pines: Această boală de ciupercă este o infecție fungică care poate ucide lăstarii, ramurile și chiar copacii întregi. Copacii mai bătrâni și mai expuși sunt mai vulnerabili la infecție. Ciuperca Diplodia pinea este cauza creșterii pipernicite, de culoare maro, a acelor.

– Rugina fuziformă: Aceasta este o boală a coniferelor și a stejarilor. Este cauzată de o ciupercă extrem de agresivă numită Cronartium quercuum, care produce cancere urâte și paralizante pe pini. Arboriștii îndepărtează ramurile afectate sau chiar ard parțial un conifer infectat pentru a opri răspândirea infecției înainte ca aceasta să devină fatală.

  1. Dăunători

Infestarea cu dăunători poate ucide și coniferele.

Mulți dăunători sunt organisme care sug seva și care slăbesc copacul sau contribuie la introducerea diverselor boli. Copacii mai bătrâni și neglijați sunt mai susceptibili de a fi copleșiți de dăunători, dar nu ar trebui să subestimați dăunătorii, deoarece pot să apară și în copacii mai tineri și sănătoși.

Iată o listă a dăunătorilor obișnuiți a coniferelor – care pot slăbi sau ucide coniferele: afidele coniferelor, gândacii de scoarță, gărgărițele de pin, acarienii de conifere, viermele de mugure de molid etc.

În cele ce urmează, vă prezentăm care sunt cei mai importanți pași de urmat, spre o tratare cât mai eficientă a unui conifer bolnav.

– Stabilește ce se întâmplă cu exactitate în cazul coniferului tău.

Acesta este cel mai important pas, deoarece determină cursul de acțiune pe care îl veți lua pentru arborele dvs. Identificarea unei probleme de bază va include inspectarea cu atenție a copacului pentru a căuta dăunători sau semne de boală, coroborate și cu factorii de mediu care ar fi putut conduce la acea boală.

Dacă nu reușiți să identificați cu adevărat problema, și nu sunteți sigur ce vă ucide coniferul, căutați ajutor de specialitate de la un arborist cu experiență.

– Îndepărtați ramurile moarte

Ramurile moarte și pe moarte reprezintă un pericol grav, deoarece pot cădea. Îndepărtând ramurile care sunt moarte sau cele ale căror ace încep să devină maro asigurați o toaletare și ușurați stresul asupra copacului totodată.

– Tratați boala

Dacă coniferul moare din cauza unei boli, atunci trebuie să aplicați un tratament adecvat. Nu este de dorit ca boala să se răspândească și să cuprindă mare parte a copacului.

Tratamentul bolilor coniferelor implică de obicei:

Tunderea ramurilor infectate (asigurați-vă că igienizați echipamentul înainte de a-l folosi pe copacul în cauză, pentru a vă asigura că nu este purtător de alte bacterii).

Trimiterea unui eșantion de țesut de conifer bolnav la o clinică de diagnosticare pentru îndrumări precise cu privire la cauza bolii și tratamente (un arborist poate face acest lucru pentru dvs.).

Pulverizarea copacului cu un tratament adecvat (fungicid, acaricid si/sau insecticid) pentru a preveni răspândirea bolii. Agenții activi includ cuprul, mancozebul, tofanatul și clorotalonilul.

– Combate dăunătorii

Tratați dăunătorii într-un mod similar cu tratarea infecțiilor și a bolilor la conifere, descris mai sus.

Ar trebui să îndepărtați acele și ramurile infestate din copac și să aplicați un insecticid puternic ca ultimă soluție, deoarece poate ucide speciile benefice de insecte care folosesc copacul ca habitat. Repetarea tratamentelor este necesară, și reprezintă de regulă cheia eradicării dăunătorilor. De asemenea, puteți ține dăunătorii la distanță prin încurajarea prădătorilor naturali ai dăunătorilor obișnuiți ai coniferelor, cum ar fi afidele sau acarienii. Micile zburătoare, gărgărițele și viespile, sunt specii de prădători eficiente, și de asemenea, puteți pulveriza copacul cu uleiuri esențiale precum Neem sau acizi grași.

– Udare adâncă

Un conifer care iese din iarnă cu ramuri înnegrite, aproape uscate, suferă de o deshidratare profundă. După îndepărtarea oricăror ramuri moarte, puteți revigora coniferul prin udare profundă săptămânal. Udarea profundă implică aducerea apei până la rădăcinile mai adânci ale plantelor. Utilizați pâlnii de udare a rădăcinilor pentru a introduce apa la cel puțin 30 cm în sol la rădăcinile coniferului dvs.

– Mulcirea

Mulcirea este o altă modalitate eficientă de a ajuta un conifer care a fost rănit de o iarnă aspră.

De asemenea, poate izola rădăcinile unui conifer înainte de iarnă pentru a preveni înghețul acestora. Scoarța de pin este alegerea excelenta pentru mulcirea unui conifer. Aplică acel strat generos de mulci în jurul rădăcinilor coniferului tău, fără a atinge baza copacului.

– Fertilizarea corecta

In cazul in care la plantare nu s-a utilizat un substrat pentru conifere, se poate realiza o mobilizare a solului cu cazmaua, ocazie cu care in sol se poate incorpora Floratin pentru conifere, care este un substrat pe baza de turba de sphagnum cu un pH in jur de 5,5, ideal pentru conifere. Deasemenea, daca la plantare nu s-a introdus in amestecul de plantere perlit sau zeolit, poate ca ar fi oportun sa incercam ameliorarea solului acum, prin incorporarea de suprafata. Totodata, micorizele ar putea reactiva activitatea biologica intr-un sol sarac, de aceea ar fi bine ca odata cu incorporarea amelioratorilor de sol, sa introducem si astfel de ciuperci micorize.

O fertilizare corecta a coniferelor trebuie sa respecte principiul care spune ca nevoia majora de hrana a plantei este in sezonul de cresteri vegetative, adica din aprilie pana in iulie. Pentru aceasta putem face o singura aplicare de ARBOCOTE la inceputul primaverii, intr-o doza orientativa de 50 grame pentru fiecare metru de inaltime a plantei. Putem deasemenea sa facem fertilizari faziale cu ingrasamintele solubile GRANUSOL, aplicand prin udare cu stropitoarea GRANUSOL pentru RADACINA – 2 udari primavara , GRANUSOL pentru CRESTERE – 3-4 udari in mai – iunie si GRANUSOL pentru INFLORIRE (LEMNIFICARE) in septembrie -2 udari.

Foarte benefic pentru activitatea microbiologica a solului este produsul BIONUTRIVIT care este un extract de humus de rame plin de microorganisme benefice pentru dezvoltarea plantelor.

Un produs bio foarte util pentru stimularea cresterilor si pentru refacerea plantelor afectate de boli sau alti factori fiziologic restrictivi este fitohormonul CITOKININA. Pulverizati foliar sau aplicati prin fertirigare acest hormon, ori de cate ori doriti sa stimulati si sa ajutati o planta sa se refaca.

– Observă

Dacă decideți să vă reînviați coniferul trebuie să vă luați un angajament pe termen lung de a vă monitoriza arborele pentru a preîntâmpina o reapariție a problemelor sale și de a-l menține sănătos. Un copac rănit într-o iarnă, poate fi vulnerabil la o serie de probleme cum ar fi infecțiile. Fii pregătit să aplici din nou tratamentele și să îndepărtezi mai departe acele ramuri, dacă nu ai făcut asta.

– Menține în permanent legătura cu un arborist profesionist

Este întotdeauna recomandabil ca arborele să fie examinat de către un arborist calificat, deoarece acesta poate detecta semne de instabilitate structurală în copac care îl pot face un pericol pentru siguranță. Problemele multiple adunate ar putea distruge copacul.

Nu ezita asadar sa pui intrebari specialistilor de pe site-ul www.garden-zone.ro

de Ionuț Cenac

 

Publicat pe

smochin

Ce e bine să știm despre Smochin, înainte să îl cultivăm

 

Smochinul a fost unul dintre cei mai timpurii pomi cultivați de către om; în jurul său țesându-se o grămadă de istorisiri și legende fascinante și, apărând printre scrierile marilor autori și gânditori antici. De asemenea, menționăm că, a fost printre speciile de pomi descrise și în Biblie, fiind arhicunoscut episodul acela a „smochinului blestemat” de către Hristos.

Originea sa este de asemenea învăluită în mister, datorită vechimii sale. Cu toate acestea, se consideră că își are originea din Asia Mică, (Turcia de azi), și Orientul Mijlociu până în Nordul Indiei. Ulterior grecii l-au preluat și adus in toate districtele din zona Marii Egee și în tot Levantul, afirmând că l-au primit în dar de la Caria, și de aici i-a rămas și numele specific cu care este desemnată specia din care el face parte, Carica.

Descrierea fizică a speciei

Planta de smochin este un tufiș sau un copac, ce poate varia ca dimensiuni, de la 1 până la 12 metri înălțime, foios, cu frunze late, aspre la atingere, care sunt adânc lobate, având lobi foarte mari, sau uneori pot fi aproape întregi. Frunzele și tulpinile emană un latex alb, atunci când sunt rupte.

       Fructul smochinului este o syconă și crește pe crenguțe individual, deasupra cicatricilor frunzelor căzute sau în axilele frunzelor sezonului actual. Florile sunt staminate (mascule) sau pistilate (femele) și sunt închise în structura inflorescenței. Smochinul este o specie partenocarpică, care nu înflorește și nu are nevoie de polenizare. Smochinul intră pe rod destul de precoce, încă de la vârsta de 2-3 ani.

Temperatura

Reprezintă cel mai adesea un factor limitativ pentru smochin. Fiind o specie subtropicală, preferă temperaturi optime cuprinse între 17-25 grade Celsius, și are ca minimă absolută temperatura de 3 grade Celsius, în perioada de vegetație, iar temperatura maximă absolută este în jurul valorii de 40 grade Celsius. Asemenea pomilor de pe la noi, smochinul are și el o perioadă de repaus vegetativ, coroborată de căderea totală sau parțială uneori a frunzelor. În această perioadă, el poate suporta temperaturi mult mai mari față de perioada când este în vegetație. Astfel, lăstarii bine lemnificați și cu o vechime mai mare de doi ani, pot suporta temperaturi chiar și ușor sub -12 grade Celsius, (dar până în -14 grade Celsius) în timp ce, vârfurile tinere și lăstarii de 1 an care nu au apucat bine să se lemnifice, pot îngheța chiar și la valori de -5 grade Celsius. Dacă se întâmplă ca, partea aeriană să degere complet peste iarnă, ca urmare a temperaturilor mai mici de -15 grade Celsius, planta va fi nevoită să își reia ciclul vegetativ de la bază astfel că, noi lăstari vor porni să crească în primăvara anului următor însă, destul de târziu (undeva prin luna mai), dar pomul nu va muri datorită rezistenței sporite la ger a rădăcinii chiar și la temperaturi de până la -20 grade Celsius.

Lumina în cultura smochinului

Reprezintă un factor esențial. Smochinul este considerat ca având un temperament de lumină. Se pretează cel mai bine cultivat sau amplasat în locații ferite de vânt foarte puternic și care beneficiază de soare direct. În condiții de umbră totală sau parțială, este posibil să nu rodească, sau fructele chiar și dacă își vor face apariția, să fie extrem de puține și de o calitate îndoielnică.

Cât privește umiditatea

Este cunoscut faptul că, plantele mature tolerează mai bine umiditatea scăzută, chiar seceta pe perioade mai îndelungate de timp, față de puieții tineri în formare. Prosperă în locuri unde se ating precipitații anuale de 800-1500 mm anual. În zonele în care precipitațiile sunt deficitare, mai mici de 500-700 mm anual, mai ales în cazul exemplarelor tinere, aflate în primii 4 ani de la plantare, este imperios necesar să se intervină cu irigații; mai ales dacă pomișorii se află în fenofaze de creștere a lăstarilor și fructelor, asta de regulă se poate întâmpla în verile toride și secetoase.

Solul

Smochinul nu este pretențios la sol, tolerează și valorifică o gamă foarte largă de tipuri de sol; reușind să prospere chiar și în cele mai sărace, sau calcaroase, acolo unde foarte multe specii fructifere nu vor reuși. Cu toate acestea, preferă solurile cu un conținut bogat în elemente minerale, cu textură medie, ușoare (nisipoase și lutoase), cu un drenaj bun și reavene, cu un pH slab acid-neutru de 6-7, dar suportă bine și un interval de pH acid-slab cuprins între 4,5-8,5.

Este o specie rezistentă la boli și dăunători.

Cultura smochinului în România.

Nu este greu de realizat, atâta timp cât se realizează în zonele mai favorabile și se respectă cerințele minime legate de climă. De altfel, aceasta reprezintă și principala problemă, când vine vorba de cultivarea smochinului la noi în țară. Cu toate acestea, nu este imposibil realizarea acestui lucru, mai ales în regiunile în care temperaturile nu scad iarna mai jos de valoarea de  -15 grade Celsius.

Mai favorabile pentru cultivarea smochinului la noi în țară, sunt: Zona litoralului Mării Negre, cu salba de stațiuni și orașe de acolo; toată partea de sud a țării (cu precădere în Lunca Dunării, Giurgiu, Corabia, Călărași, Calafat etc.); pe Clisura Dunării, (Județul Mehedinți) unde, la Șvinița, cultura smochinului a devenit o adevărată tradiție, organizându-se chiar și festivaluri în cinstea acestui copăcel, unde, pe lângă muzică și voie bună, se face și degustări ale celebrelor smochine, toți cei participanți putând să-și achiziționeze dulcețuri, fructe, sau alte produse făcute din delicioasele smochine.

De asemeni, la fel de prielnice pentru cultivarea smochinului, mai sunt și partea de Vest a țării, Oradea și Arad, precum și zona Banatului de Câmpie, Timișoara și chiar Reșița, și orice micro-zonă din țară în care se păstrează un microclimat favorabil, în care iarna temperaturile să nu depășească -15 grade Celsius. În zonele în care iarna temperaturile scad sub -15 grade Celsius, smochinul se cultivă doar protejat.

Pregătirea smochinului pentru iernat, se face înainte de venirea primului îngheț în toamnă, și de regulă trebuie făcută cu materiale vegetale gen: paie, frunze și coceni de porumb, precum și saci de fibră de iută vegetală (nu din plastic); trebuie evitate pe cât posibil materialele din plastic deoarece, pot sufoca planta, și în cele din urmă, aceasta va putrezi datorită infiltrării apei la baza sa.

Cât despre varietățile de smochini, putem spune că, acestea sunt extrem de multe, însă voi trece în revistă doar câteva din soiurile cele mai rezistente. În acest sens, aș dori să le menționez întâi pe cele autohtone, românești. Ne putem mândri chiar cu unele soiuri românești, dezvoltate de horticultorii autohtoni, din zonele țării unde această specie prosperă foarte bine, cum ar fi: Șvinița 1; Caracal 3; Drobeta 1; Drobeta 3 etc. Dintre varietățile străine mai rezistente la ger, putem menționa: Peretta (soi originar din Alpii Elvețieni, de la granița Elveției cu Italia); Chicago hardy (unul din cei mai rezistenți smochini de pe Terra); Brown Turkey; Dotatto (soi italian, cu fruct galben la coacere); Lungo del Portugallo; Violet de Bordeaux etc. De regulă, la noi în țară, sunt aduși și aclimatizați spre a fi cultivate, mai cu seamă varietățile adriatice de smochin deoarece, acestea sunt ceva mai rezistente la frig sau cele din Crimeea, ori cei Nord Americani și, mai puțini varietățile provenite din zone mai calde, mai aride ale lumii. Aceste varietăți mai rezistente la ger, datorită acestui fapt, sunt descriși în unele lucrări de specialitate drept „smochini de munte”, și sunt varietăți care se susțin bine la climatul țării noastre; fructul va reuși să se coacă în bună regulă până la venirea frigului, și sunt oarecum și mai rezistenți față de ceilalți.

de Ionuț  Cenac

Publicat pe

Goji

Lycium barbarum, Lycium chinense

 

 

Este numele comun a două specii foarte apropiate, din cadrul genului Lycium, cunoscute la noi în popor cel mai adesea, sub numele de „goji”, ori, “cătină de gard”, fiind specii originare din sudul Chinei (zona munților Tibet) dar, care ulterior au ajuns să se extindă, cuprinzând vaste teritorii de Asia, sud-estul Europei, și chiar și America de Nord și Australia. În zona de origine, (China) plantele de goji sunt utilizate de milenii, mai ales ca plante medicinale datorită proprietăților benefice, pe care fructele sale le aduc în organism, având un conținut ridicat de: calciu; proteine; grăsimi; carbohidrați; fibre; zaharuri; fier; vitamine; antioxidanți; betacaroten, cu rol esențial la menținerea sănătății pielii etc.

Se prezintă sub forma unor tufe perene, arbustive, ramificate cu înălțimi cuprinse între 2,5-4 m având o arie de întindere cuptrinsă între 1-1,5 m în diametru. Arbustul are ramuri arcuite, adesea prezentând din loc in loc țepi mari și subțiri; având obiceiul de a drajona puternic de jur-împrejurul plantei-mamă. Tulpinile sunt de culoare brun-verzuie, lemnificate, rugoase la atingere, mai ales în cazul plantelor mature. Planta necesitând adesea și un sistem de susținere, mai ales dacă nu se fac lucrările de tăiere la timp și planta este lăsătă să crească în voie.

Frunzele sunt oblong-lanceolate sau lanceolate lungi de aproximativ 2-6 cm, având o codiță mică, fiind căzătoare.

 

 

 

Florile sunt micuțe, de culoare violet-purpurie, grupate de regulă 1-4 la un loc, având o codiță de 1-2 cm, ce se deschid în luna August.

 

 

 

Fructele sunt de culoare roșie spre portocalie la coacere, dar, sunt și unele varietăți cu fructe galbene sau chiar negre, de formă ovoidă sau oblongă, micuțe de aproximativ 1-2 cm lungime, în interior prezentând semințe micuțe albe, asemănătoare celuor de la măceș dar, ceva mai micuțe si comestibile. Fructificarea este destul de abundentă, mai ales în cadrul plantațiilor, din motivul amintit mai sus. Coacerea fructelor se realizează în luna octombrie dar, se poate întâmpla mai rar ca, pe plantă să apară floricele și fructe coapte simultan.

Preferă de regulă solurile humice, fertile, bine drenate și aerate, în care apa să nu stagneze în profil. Cu toate acestea, vegetează bine și pe solurile calcaroase, sărace, argiloase sau lutoase.

Preferă locurile însorite, fiind considerate drept specii cu temperament de lumină.

Speciile genului Lycium, sunt rezistente la ger, boli și dăunători. Cu toate acestea, putând fi atacate de o serie de acarieni, putregaiul cenușiu (la fructe) și făinare.

Cu privire la soiurile de goji, vom trece în revistă câteva soiuri mai renumite, ce merită precizate și care prezintă o importanță deosebită.

Korean big; Goliath; Big lifeberry; New Big; No.1; Lhasa; Uriașul de zahăr; Chihlimbar dulce (fruct galben); Superfruit etc.

În cele ce urmează, vom detalia mai pe larg, câteva aspecte esențiale despre două dintre aceste soiuri trecute in revistă.

 

 

Lycium barbarum New Big

Această varietate, este una poloneză, fiind mai productivă, face fructe și frunze mai mari, crește mai viguros ca altele, având lăstari lungi și mai puțin spinoși. Fructele sunt lunguiețe ca formă, dulci și nu cad în masă așa cum se întâmplă în cazul multor varietăți din flora spontană. Necesită deasemeni suporți de sprijinire a tufei ca dealtfel toate varietățile genului Lycium, deoarece tufa este foarte expansivă. Nu este pretențios: adaptându-se destul de ușor la condițiile ceva mai vitrege de mediu cu secete prelungite în sezoanele calde și uscate, tolerând și terenuri mai puțin fertile.

Este ușor de cultivat, necesitând puține lucrări în special de dirijare pe suporți, tăieri și pliviri la rădăcină dar satisfacția muncii este garantată. Trebuie îndepărtați lăstarii lacomi și drajonii pentru a împiedica planta să devină invazivă. Modelați-o cum credeți de cuviință, nu se supără dacă o tăiați prea mult. Trebuie încurajate culturile de gojii particulare deoarece, prezintă avantajele unor soiuri bio, pline de vitamine și minerale. Este decorativă prin port, frunze, flori și fructe cât și cu rol practic. De la plantă fiind utilizate fructele dar și frunzele sau chiar părți de scoarță ori rădăcină, în scopuri medicinale.

Este o varietate rezistentă la gerul de la noi, cât și la boli și dăunători.

 

Lycium barbarum No.1

Existent din abundență în flora spontană a României, întâlnit mai ales prin locuri pustii, prezintă tufă densă cu ramuri spinoase și fructe micuțe dar, dacă nu este îngrijit corespunzător, producția de fructe scade considerabil.

Dacă este cultivată și întreținută corespunzător, această varietate, este caracterizată de frunze mai mari, decât în cazul multor varietăți, de culoare albicioase-albăstrui și moi la pipăit, cu lăstari viguroși ce au o creștere rapidă cu mai puțini spini decât plantele de Lycium barbarum din flora spontană și fruncte mai mari, mai dulci și mai gustoase, de culoare roșie spre portocaliu.  Ceea ce face valoroasă această varietate este faptul că, spre deosebire de plantele din flora spontană acestea fructifică cu regularitate și de la vârste fragede. Condițiile de creștere și îngrijire, sunt similare celorlalte varietăți și au fost deja menționate. Plantă cu temperament de lumină, preferă soarele din plin dar, tolerează atât umbra cât și semi-umbra. Rezistentă la secetă și ne este pretențioasă nici la sol ca de altfel, toate speciile și varietățile genului Lycium.

Este de asemeni rezistentă la gerurile de la noi cât și la boli și dăunători.

 

 

 

 

 

de Ionuț Cenac

 

 

Publicat pe

Genul phlox

 

Acest gen cuprinde puțin peste 80 de specii, incluzând o serie de specii de plante erbacee, anuale sau perene, din familia Polemoniaceae, originare din America de Nord și Asia, fiind cunoscute sub mai multe denumiri populare la noi în țară și anume: Scânteiuță, Săpunăriță sau Brumărele.

Speciile acestui gen, au în general tulpini erbacee, ramificate, ce variază destul de mult în înălțime; pornind chiar de la 5 cm (cum este cazul speciei Phlox douglasii) și, pot ajunge chiar până la o înălțime de 1.20 m (cazul speciei Phlox paniculata); având de regulă o creștere erectă sau târâtoare, terminate cu numeroase corimbe de flori tubulare, cu diametrul de 2-3 cm, divers colorate și cu dungi variate de un mare efect decorativ.

Speciile acestui gen de plante, sunt utilizate cu precădere pentru efectul lor deosebit de decorativ în grădini particulare sau  în ghivece pe terase, iar dintre acestea cele mai cunoscute și apreciate la noi în țară și nu numai sunt: Phlox subulata; Phlox paniculata; Phlox douglasii; Phlox drumondii; Phlox amoena; Phlox divaricata; Phlox maculata; Phlox pilosa; Phlox stolonifera; Phlox decussata Phlox pyramidalis  Phlox siberica (originară din Siberia) etc.

Toate speciile acestui gen, sunt ușor de întreținut, rezistente la îngheț (această rezistență variind de la specie, la specie) și chiar la secetă deși, preferă verile mai răcoroase, preferând solurile umede cu condiția ca apa să nu stagneze în profilul de sol; adaptându-se cu ușurință la cam toate tipurile de sol: de la alcalin-neutru si chiar slab acid, cu condiția ca acestea să fie ușoare, fertile și bine drenate.

În cele ce urmează, ne vom opri atenția spre a prezenta două dintre varietățile cele mai îndrăgite și mai des întâlnite la noi în țară și anume Phlox subulata și Phlox paniculata.

Phlox subulata

Denumită popular „brumărele” este o plantă ornamentală, perenă, (veșnic verde) sub formă de tufă scundă 10-20 cm, formând covoare, originară din America de Nord. Prezintă mici tulpinițe culcate, cu internoduri scurte fiind dens acoperite de frunze ascuțite, înguste și rigide de până la 2 cm lungime, terminate cu pedunculi; având una sau două inflorescențe cu câte 5-7 flori în formă de pâlnie, cu diametrul de cca. 25 mm.

Florile prezintă petale crestate pe margini, fiind în nuanțe variate de culori: de la alb și roz, până la violet și diferite nuanțe liliachii. Prezintă două înfloriri pe parcursul sezoanelor de vegetație: Prima etapă de înflorire, debutează în primăvară, începând cu a doua decadă a lunii mai și continuă până în a doua decadă a lunii iunie. Iar a doua etapă (cea de toamnă) debutează începând cu a doua decadă a lunii august, ținând până spre jumătatea lunii septembrie.

Prezintă o inflorescență extrem de abundentă astfel încât, frunzele sunt greu vizibile dintre flori. Chiar și în afara perioadei de înflorire, această specie rămâne verde chiar și iarna sub zăpadă; constituind o deosebită atracție.

Planta se adaptează cu ușurință și în locații umbrite sau parțial umbrite însă, va avea o înflorire spectaculoasă doar dacă este plantată în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct.

Această specie se dezvoltă bine pe solurile nisipoase sau mediu argiloase sărace, uniforme, umede sau chiar uscate, cu condiția să fie aerate și bine drenate; planta nu suportă stagnarea apei în profilul de sol, caz în care îi putrezesc rădăcinile și planta poate chiar muri. Suportă un pH al solului de la neutru până la slab alcalin. În perioadele de arșiță, se udă din abundență planta cu apă potrivită și niciodată cu apă rece deoarece acest lucru poate conduce la crăparea tulpinilor și îmbolnăvirea plantelor.

Planta de Phlox subulata, răspunde bine la fertilizare și în acest sens, se vor folosi substanțe pe baza de potasiu și fosfor direct pe sol, (în perioada de înmugurire) de regulă primăvara, precum și o serie de substanțe minerale (după înflorire) și chiar azot și cenușă rezultată din arderi, după anumite scheme de tratament.

Înmulțirea plantei se realizează prin divizare de puieți prelevați de regulă primăvara dar și toamna de la planta-mamă ori, prin butășire, din butași semi-lemnificați prelevați primăvara (fiecare plăntuță prelevată trebuie să aibă 3-4 lăstari și câteva rădăcini), pentru un succes de prindere garantat. Mai rar se utilizează înmulțirea prin semințe deoarece, se spune că, plantele rezultate vor avea în mică măsură caracterele varietale ale plantei de la care au fost prelevate acele semințe.

Cât despre boli și dăunători, dacă este îngrijită corect și constant, această specie nu prea este atacată, fiind destul de rezistentă. În caz contrar, planta poate suferi de tot felul de infecții fungice și după caz, trebuiesc aplicate diverse tratamente, funcție de infecția fungică de care suferă. Planta are o rezistență sporită la ger.

Phlox paniculata

Cunoscută în popor sub denumirile de „brumărele” ori „scânteiuță” precum și „ametist” în unele surse. Această varietate perenă, viguroasă cu aspect de tufă relativ înaltă, poate atinge înălțimi cuprinse între 90-120 cm, și întindere de 80-90 cm, fiind considerată drept cea mai înaltă specie a genului Phlox. Este originară din America de Nord, fiind deosebit de ornamentală prin port; frunze și flori. Este utilizată în parcuri, grădini (în amestecuri cu alte specii precum mușcate, maci, iriși, garoafe, crini); pe lângă terase ori foișoare, creează un decor deosebit.

Tufișul acestei varietăți prezintă mici tulpinițe puternice, care sub greutatea inflorescențelor se pot îndoi ușor pană la sol. Are Frunze opuse, simple, sub formă de lance lungi de circa 10-15 cm de culoare verde.

Florile, apar de regulă în partea superioară a tijelor florale, fiind dispuse în inflorescențe de tip panicul, având un diametru aprox. cuprins între 15-20 cm. Fiecare floare, fiind formată din 5 lobi asemănători petalelor, cu un diametru variind între 1.5-2 cm colorate într-o singură culoare sau în două: alb, roz, roșu, mov, sau chiar albastru. Înflorirea plantei, are loc începând cu luna iunie și poate dura până în septembrie. Florile emană un parfum delicat, ce atrage fluturii.

Cât despre tipul de sol, acesta preferă solurile fertile, bine drenate și aerate, nisipoase sau cu un conținut mic de argilă și o valoare a pH-ului de la neutru la slab alcalin.

Solul trebuie menținut tot timpul reavăn, pe perioadele lungi de secetă dar, cu mare grijă deoarece, nu suportă ca apa să stagneze în profilul de sol (băltirea); caz în care se poate îmbolnăvi și chiar muri. Pentru menținerea unei umidități constant și corespunzătoare, pe perioadele de arșiță, se recomandă mulcirea la suprafață a solului.

Lumina reprezintă un factor destul de important în creșterea și dezvoltarea acestei specii. Ea poate fi plantată și în spații semi-umbrite dar, pentru o creștere frumoasă și înflorire spectaculoasă, necesită plantare în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct pe zi.

Înmulțirea este similară ca și în cazul celorlalte varietăți de phlox: Prin separarea tufelor bătrâne primăvara și toamna; prin butășire (butași semi-lemnificați prelevați de la planta-mamă primăvara) sau prin semințe (mai rar) din același motiv ca și în cazul varietății Phlox subulata că, nu ar păstra caracterele varietale ale plantei de unde s-au prelevat.

Fertilizarea se poate realiza în perioada de creștere și înflorire, cu fertilizanți pentru plante și flori. Este o specie total rezistentă la ger, în climatul nostru.

Planta este de regulă rezistentă la dăunători și boli însă, în condițiile unei îngrijiri precare, planta poate fi atacată de acarieni, făinare, putregaiuri etc.

de Ionuț Cenac

 

 

Publicat pe

Genul Geum



Geum, este un gen de plante erbacee perene, din familia Rosaceae, ce cuprinde în jur de 50 specii, având o largă răspândire pe tot cuprinsul Terrei: de la Europa, Asia, America de Nord și cea de Sud, până la Africa și chiar Noua Zeelandă. Majoritatea speciilor acestui gen de plante, se regăsesc în flora spontană, cu precădere în locuri umbroase cum ar fi pădurile sau periferia livezilor de unde, unele sunt luate de către om în cultură sau, utilizate de la fața locului.


Speciile genului Geum, sunt strâns legate (înrudite) cu cele ale genurilor Potentilla și Fragaria. Plantele din genul Geum, sunt ușor de îngrijit și au o largă utilitate practică: de la utilizarea lor pur și simplu cu rol decorativ, în parcuri; grădini familiale; incinte etc. (cum este cazul varietăților Geum Triflorom varietatea Nord Americană de prerie „Prairie Smoke” sau a varietății Geum Rivale, varietatea „Călțunul doamnei”, ce se bucură de o mare popularitate în acest sens) etc., menționând apoi utilitatea medicinală (aici includem îndeosebi specia Geum urbanum, numită din popor și „Cerențel”, folosită în scopuri fitoterapeutice). În acest sens, de la plantă recoltându-se rădăcina și rizomii dar și partea aeriană în perioada de înflorire (îndeosebi vârfurile tinere recoltate în lunile mai și iunie).
De asemeni, această varietate (Geum urbanum) mai este apreciată și pentru consum în stare proaspătă a frunzelor tinere (sub forma de salată, asemeni plantei de salată verde (lactuca sativa) cu un gust acrișor și un bogat conținut în vitamina C). În mediul lor natural, frunzele diverselor specii ale acestui gen de plante, adesea sunt consumate de o serie de larve de fluturi din speciile Lepidoptera inclusiv fluturele Pyrgus malvae.
Cât privește rezistența la boli și ger, toate varietățile genului Geum, sunt extrem de rezistente.


Amintim aici câteva dintre cele mai comune și apreciate specii ale genului Geum:
G. urbanum; G. triflorum; G. rivale (călțunul doamnei); G. Reptans (cerențel de munte); G montanum; G. coccineum; G. quellyon.
În cele ce urmează, vom detalia pe larg câteva aspecte esențiale, despre două dintre aceste specii trecute în revistă și care prezintă aspecte mai interesante.


Geum urbanum („Cerențel”)


Scurtă descriere a speciei: În legătură cu denumirea speciei, putem afirma cum că, această varietate este denumită diferit, în unele regiuni ale țării. Pe lângă cea consacrată de „cerențel” i se mai spune și „cuișoriță” sau „ridichioară”.


Este o specie erbacee, vivace, cu frunzele caduce (căzătoare), din familia Rosaceae, ce atinge o înălțime aproximativă de 30-40 cm, cu o largă răspândire la noi în țară, întâlnită adesea în flora spontană, prin locuri umede și umbroase, păduri sau luminișuri, cu un gust astringent și, un subtil miros de cuișoare. În pământ are un rizom cilindric, cu diametrul de aprox. 2 cm, din care iau naștere numeroase radicele.
Prezintă o tulpină aeriană dreaptă și ramificată, acoperită de perișori fini. Frunzele bazale sunt penat-compuse, prezentând 5-7 foliole dințate pe margini iar, frunzele aflate mai sus pe tulpină sunt mai mari și trifoliate.
Florile sunt micuțe, de culoare galben-aurie, regulate, pe tipul 5 și solitare, fiind dispuse spre vârful tulpinii, ori, la subțioara ultimelor frunze, ce înfloresc de regulă în intervalul mai-august.
Dacă ar fi să ne referim acum la utilitatea și utilizările acestei specii, cu precădere trebuie săa luăm în calcul proprietățile sale benefice pentru sănătate, fiind considerată o plantă medicinală, cu multiple întrebuințări, fiind folosite în acest scop, întreaga plantă (flori, frunze, tulpiniță, și chiar și rizomul, foarte bogat în eugenol; taninuri; uleiuri volatile; amidon; substanțe amare și unii derivați flavonici); fiecare părticică a plantei întrebuințată după caz, funcție de afecțiuni și, urmând anumite proceduri medicale, în diverse preparate medicale. Dacă ar fi să amintim pe scurt câteva dintre afecțiunile potențiale pe care le tratează, atunci trebuie sa includem: febră, gută, diaree, respirație urât mirositoare, dureri de dinți, afte bucale, dar și depresie, astenie, anxietate și lista poate continua. Pe lângă toate proprietățile sale benefice recunoscute pentru sănătate, mai neoficial, există și o anume tradiție populară foarte străveche, potrivit căreia, cerențelul te apără de spiritele rele și vindecă împotriva farmecelor și a deochiului. De asemeni, putem aminti și rolul decorativ ca fiind de luat în calcul la această specie.
Este foarte rezistentă la ger, boli și dăunători.

Geum rivale (Călțunul doamnei), varietatea „Flame of passion”


Scurtă descriere a speciei: În cadrul acestei specii, vom discuta despre varietatea „flame of passion” ce este destul de des comercializată în ultima vreme. Și acestei varietăți a genului Geum, i s-au atribuit o serie de denumiri populare, de la regiune la regiune, după cum urmează: Călțunul doamnei (cea mai consacrată); ghimbirul purpuriu; ghimbirul de apă etc.
Este la fel ca și precedenta descrisă, drept o specie erbacee, vivace, cu frunze căzătoare, din familia Rosaceae, ce atinge o înălțime aproximativă de 30-50 cm, cu o creștere relativ lentă a plantei. Cadrul său natural, este similar cu al celorlalte varietăți ale genului Geum și pe care le-am amintit mai sus. Planta este ideală a se amplasa în soluri mlăștinoase, iazuri și, locuri cu soluri permanent umede etc.
Tulpinile sunt lungi și subțiri, de culoare roșie, (mai ales în stadiul tânăr al plantei); prezentând perișori fini pe toată suprafața sa. Frunzele acestei varietăți sunt verzi (în perioada de vegetație); palmate, ușor crestate pe margini și foarte decorative. Florile apar începând din luna mai și până în septembrie, fiind de culoare roșu purpuriu, mergând către nuanțe de portocaliu, foarte decorative, fiind formate din petale roșii, până spre portocaliu, ce au suprafața striată. Florile cresc de regula în vârful unor „tije” iar, pe o singură tijă putând crește mai multe flori sub forma de mici buchețele.
Cât privește utilitatea acestei specii, trebuie în primul rând să menționăm rolul său decorativ pus în evidență atât prin forma sa de tufă compactă, florile de o formă aparte, în nuanțe atractive de culori, dar, și prin frunzele cu nervuri frumoase și de un verde viu în stadiul tânăr, mergând spre nuanțe mai închise la maturitate. De asemeni, florile acestei specii sunt foarte atractive pentru albine ceea ce înseamnă că, acest lucru poate fi valorificat de apicultorii ce le vor planta pe lângă stupi. Mai este folosită ca și condiment (rizomul) ce are un gust picant (ca de ghimbir). Și această varietate prezintă o importanță destul de mare în medicină, fiind considerată printre altele și plantă medicinală. Mai este folosită pentru combaterea unor insecte nedorite cum ar fi moliile și lista ar putea continua.

Este foarte rezistentă la ger până la aprox. -45 grade C, boli și dăunători nu prea are cu excepția unor insecte.

                                                 de Ionuț Cenac



Publicat pe

Despre hortensii

Despre hortensii

Hortensiile sunt unii dintre cei mai indrăgiți arbuști pe care îi putem intâlni în grădinile din întreaga lume, deși pe la noi sunt cunoscute ca și flori de interior sau pentru buchete.

Există 5 tipuri principale de hortensii , fiecare cu frumusețea ei și mai ales fiecare cu pretențiile sale diferite fată de lumină, sol și rezistența la ger.

Hortensiile cu frunze mari | Hydrangea macrophylla

Mai sunt cunoscute și sub numele de hortensii franțuzesti sau hortensii de florărie, fiind folosite și pentru cultura de flori tăiate. Există 3 subtipuri diferite de hortensie macrophylla; cu floare rotundă (mophead), cu floare dantelată (lacecap) și hortensii de munte. In general hortensiile macrofile sunt sensibile la ger, dar unele hortensii mophead se pot descurca bine si în zonele mai reci, atâta timp cât iarna nu este prea uscată. Hortensiile sunt mai sensibile la expunerea la îngheț după o perioadă lungă de căldură. În astfel de zone poate fi necesară o protecție suplimentară pe timpul iernii, cel mai recomandat fiind mulciul din scoarță de pin.

I.Hortensiile Mophead (Hydrangea macrophylla)

Acestea sunt cele mai populare hortensii cu frunze mari. Mulți le recunosc datorită florilor grupate în inflorescențe rotunde, mari de culoare violet, albastru și roz. În general, frunzele mophead și lacecap sunt relativ groase și suculente, destul de lucioase și cel mai adesea în formă de inimă. Marginile lor sunt dințate grosier. Au aproximativ 10-15cm lungime și 6-12cm lățime, dar în unele cazuri pot crește și mai mari. Pețiolul frunzei este scurt, ceea ce face ca frunzele să se suprapună și să  formeze movile compacte. Tulpinile au adesea dungi sau pete mici, negre sau roșii. Hortensiile macrofile înfloresc pe lemn de 2 ani de aceea tăierea lor trebuie făcută cu prudență. Dacă gerul va distruge tufa, în anul următor planta nu va mai înflori.

 II. Hortensiile Lacecap (Hydrangea macrophylla normalis)

 

Lacecaps sunt identice cu mopheads din toate punctele de vedere, cu excepția formei florilor lor. Mugurii mici din centrul înflorescenței sunt florile fertile, iar florile mari arătătoare din jurul marginii exterioare sunt florile sterile. Denumirea de lacecap (floare cu aspect de dantelă) vine tocmai din acest aspect inedit – o parte din flori mari, deschise, o alta parte mici, închise, imaginea creată fiind aceea a unei dantele.

III. Hortensia de munte  (Hydrangea macrophylla Serrata)

 

Denumirea științifică pentru hortensiile de munte este Hydrangea macrophylla ssp. serrata. Acestea sunt cele mai puțin comune hortensii cu frunze mari. Acestea au flori mult mai mici, dar plantele sunt extrem de rezistente și construite pentru a supraviețui iernilor și climatului aspre. Deși nu sunt atât de spectaculoase precum suratele lor – hortensia cu flori mari si hortensia cu flori dantelate, hortensiile de munte vor fi apreciate de iubitorii arbuștilor din zonele mai reci.

 

Hortensia paniculată (Hydrangea paniculata)

Hortensiile paniculate se disting între alte tipuri de hortensii prin inflorescentele lor în formă de con (panicul). Acestea panicule sunt foarte mari, de obicei albe in timpul verii și in diverse tonuri de roz toamna. Acestea sunt cele mai rezistente hortensii la frig și pot crește de la zonele 3 la 7. Toate sunt foarte rezistente la frig și pot fi cultivate până la nord până în Zona 3a. Majoritatea paniculatelor cresc însa la fel de bine și în sud, unde clima este caldă. Dintre soiurile cu rezistență foarte ridicată la ger, în mod deosebit se remarcă hortensia paniculată „Grandiflora”.

Frunzele hortensiilor paniculate sunt relativ ușor de identificat în comparație cu alte hortensii. Sunt mai mici, mai subțiri și mai aspre decât frunzele de hortensie macrofila. Marginile sunt fin dințate la unele soiuri și mai grosier la altele. Sunt de culoare verde mediu cu un finisaj mat.Hortensiile paniculate cresc mai inalte decât cele cu frunză mare, formează tufișuri puternice și înfloresc pe lemn din anul 1 astfel că dacă le vom tăia chiar de deasupra solului, ele vor înflori în anul respectiv.

Hortensia de pădure (Hydrangea arborescens)

Aceste hortensii sunt tufe viguroase care cresc la umbră și care acceptă atât climatul mai cald dar sunt rezistente și in zonele reci. Sunt uneori plantate ca și  gard viu datorită dimensiunii lor. Frunzele sunt în general în formă de inimă, mai subțiri și mai aspre decât ale hortensiilor cu frunze mari (Hydrangea macrophylla). Pețiolul frunzelor este lung și ține frunza departe de tulpina principală. Hortensiile de pădure ar trebui cultivate mai des, deoarece acestea se descurcă fantastic atât în ​​climatul cald, cât și în cel rece.

Hortensia Annabelle este cea mai cunoscută varietate și este o hortensie foarte rezistentă la vremea rece, si care seamănă destul de bine cu o hortensie macrofila, doar că are o creștere mai viguroasă. Floarea este albă și spre toamnă ajunge la o culoare atractivă verde deschis. Poate crește până la nord până în Zona 3a. Recent, a existat o versiune nouă și îmbunătățită a lui Annabelle numită Incrediball hydrangea. Este relativ aceeași plantă, dar cu o rezistență îmbunătățită a tulpinii pentru a susține florile și înflorește mai abundent.

Hortensia cu frunze de stejar  (Hydrangea quercifolia)

Este ușor de văzut de unde își trage numele hortensia cu frunze de stejar. Frunzele sale au forma celor de stejar roșu. Frunzele pot fi de 10 până la 25cm lungime, foarte frumoasă, lucioase, cărnoase.. Frunzișul acestor hortensii își schimbă culoarea toamna și sunt singurele tipuri de hortensii care prestează un astfel de spectacol autumnal. Culoarea se va schimba de la portocaliu prin roșu la mahon. Este o hortensie care inflorește destul de frumos dar care este deosebită mai ales prin frunziș. Crește la umbră – semiumbră dar și la soare. Rezistă neprotejată în zone mai reci decât macrophylla, unii specialiști spunând că poate rezista până prin Zona 4b/5a. O pretenție a ei este că trebuie să aibă veri foarte însorite și relativ calde pentru a înflori bine. În plus, nu se descurcă bine în zonele care rămân continuu umede.

Hortensia cățărătoare (Hydrangea anomala subsp. petiolaris)

Acestea sunt ușor de observat de la distanță, deoarece sunt de fapt liane. Hortensiile cățăratoare sunt originare din Asia (Japonia, Coreea și Siberia) și pot crește în zonele 4 până la 8 și devin din ce în ce mai populare datorită unicității structurilor de creștere și a florilor mari. Numite științific  Hydrangea petiolaris, acestea pot crește între 10 și 20 de metri lungime.Hortensiile cățărătoare pot.fi folosite pentru imbrăcarea tulpinii arborilor inalți sau pot fi crescute pe pergole. Cresc infășurându-se pe suport dar adeseori se folosesc și de rădăcinile aeriene pentru a se agăța de suport, fiind astfel capabile să îmbrace și ziduri din piatră sau cărămidă.

Alături de iederă, lonicera, parthenocissus, hortensiile cățărătoare pot fi o idee bună de decorare a unui suport înalt.

 

Publicat pe

Reguli și metode de plantare

REGULI ȘI METODE DE PLANTARE

 

Nu există reguli de plantare pentru fiecare specie în parte. Trebuie știut faptul că toate plantele cer la plantare un sol afânat care să permită sistemului radicular să îl penetreze cu ușurință, dar să fie suficient de ferm încât să poată susține partea aeriană. Tot ca regulă generală trebuie reținut faptul că plantele nu trebuie îngropate mai adânc decat nivelul la care au crescut în câmp sau in ghiveci. Udarea de după plantare trebuie făcută fără nici o excepție, apa având rolul de a tasa si a lipi pământul de rădăcini. Udările ulterioare se fac în funcție de cerințele fiecărei plante.

La plantele cu radacină nudă se va proceda la toaletarea rădăcinii in sensul eliminării rădăcinilor zdrelite sau rupte, eliminarea celor prea lungi și prea groase. Nu recomandăm înmuierea în apă decât în situația în care din diferite motive rădăcina a fost puternic deshidratată. Rădăcina se mocirlește cu un amestec de bălegar de vacă cu pământ galben de consistența unei smântani dar cea mai bună metodă este mocirlirea cu MOCIRLIN. Groapa trebuie sa aibă un diametru de 2-3 ori mai mare decât a rădăcinilor împrăștiate, dar nu trebuie să fie mai adâncă decât o impune un nivel corect de plantare, întrucât plantei trebuie să i se asigure un mediu propice pentru dezvoltarea rădăcinilor în plan orizontal cât mai aproape de suprafața solului. Pentru a încuraja rădăcinile să crească spre suprafață, gropile se sapă cu pereții ușor înclinați. Nivelul corect de plantare este în cazul plantelor altoite dat de punctul de altoire care trebuie poziționat imediat deasupra nivelului solului iar în cazul celor nealtoite de punctul numit colet (zona de trecere de la rădăcină la tulpină) care trebuie să fie poziționat la nivelul solului. Rădăcinile trebuie să fie cât mai bine răsfirate și trebuie să se sprijine pe o moviliță de pământ suficient de bine tasat astfel încât după plantare să nu existe tendințe de scufundare. În cazul în care solul din gradină este corespunzător se trece la acoperirea gropii cu pământ bine mărunțit care se tasează succesiv de 2-3 ori cu piciorul. În cazul în care pământul nu este suficient de bun sau dacă dorim să oferim plantelor noastre ce este mai bun, vom realiza un amestec de plantare care să conțină 50-60% pământ negru de bună calitate, 30-40% substrat din turbă de sphagnum și 5-10% nisip.

Plantele la balot se plantează tot în perioada de repaos vegetativ dar având rădăcinile protejate în balotul de pământ, perioada de plantare se poate prelungi până spre finalul lunii mai, dacă acestea au fost stocate corespunzător în nisip reavăn în loc răcoros, iar rădăcinile tinere nu au ieșit foarte mult din balot. De regula la balot se livrează Thuja și în special arborii ornamentali de talie mare. Trebuie reținut faptul că balotul nu trebuie îngropat foarte adânc, pe terenurile argiloase mai ales este bine să poziționăm balotul cu un lat de palmă deasupra solului astfel încât rădăcinile să poată crește în primele straturi de la suprafață. Pământul pentru plantare poate fi cel din grădină dacă este corespunzător calitativ dar, așa cum am arătat și la plantarea plantelor cu rădăcină nudă, folosirea unui amestec pe bază de turbă de sphagnum sau compost nu poate fi decât binevenită. Folosirea îngrășămintelor nu este restricționată ca la plantele cu radacină nudă dar este bine deasemenea să găsim ingrășăminte cu eliberare controlată care elimină riscul arderii rădăcinilor, sunt suficiente pentru o perioadă de timp bine determinate și sunt prietenoase cu mediul.

Plantele la ghiveci se pot planta pe tot parcursul anului dacă terenul nu este înghețat.

La plantarea plantelor crescute în ghiveci se ține cont de aceleași reguli ale săpării gropii, o groapă cât mai largă dar cu fundul ferm și nu mai adâncă decât înălțimea ghiveciului fiind regula de bază. Întrucât plantele au crescut în ghiveci într-un substrat de turbă de sphagnum de cea mai bună calitate, este foarte bine să folosim la plantare un amestec de sol cu substrat pe bază de turbă. In felul acesta rădăcinile nu vor resimți o schimbare prea drastică a mediului de creștere. În cazul speciilor acidofile (afin , rhododendron, ericacee) va trebui să folosim pentru plantare turbă acidă sau substrat pentru plante acidofile de la FLORATIN. Pentru conifere va fi necesar un amestec semi-acid, pH în jur de 5, pe care îl putem realiza singuri folosind turbă acidă în amestec cu pământ și nisip sau putem apela la un substrat gata preparat.  Fertilizările recomandăm a se realiza cu îngrășăminte cu eliberare controlată.

 

UDĂRILE

Fiecare plantă are un anumit specific vis-a-vis de nivelul umidității în sol și atmosferă. Încercăm să vă oferim informații cât mai detaliate și cât mai precise cu privire la cerințele plantelor pe care le comercializăm de aceea este bine să citiți cu atenție rubrica de specificații la fiecare plantă pe care doriți să o achizitionați.

Udarea de după plantare trebuie făcută fără nici o excepție. Această udare are rolul de a tasa solul și de a elimina golurile mari de aer, de a rehidrata rădăcinile și de a le face să adere mai bine la sol.

Udările ulterioare se fac în funcție de cerințele plantelor – plantele cu cerințe mari față de apă (salcia, thuja, arinul, teiul, alunul) trebuie udate mai des iar cele rezistente la secetă (plantele de stâncării, lavanda, arborele lampion) in mod evident mai rar. Nu putem însă recomanda planuri de udare precise întrucât frecvența udărilor și cantitățile de apă depind foarte mult de condițiile meteo, tipul de sol și poziționarea plantei.

Vom uda așadar mai mult în perioadele secetoase, pe terenurile nisipoase vom uda mai frecvent și cu cantități mai mari de apă decât pe terenurile argiloase și la fel vom da mai multă apă plantelor expuse în soare și vânt comparativ cu cele aflate la umbră și adăpostul zidurilor.

Este bine să folosim un sistem de irigare cu picătură. În afara confortului personal, plantele vor beneficia de cantități regulate de apă, solul v-a avea un regim de umiditate relativ constant, iar acest lucru va elimina stresul, ceea ce v-a duce la o mai bună dezvoltare a plantelor.

Mulcirea (cu scoarță sau așchii de lemn, argilă expandată sau alte materiale organice) va contribui deasemenea la menținerea umidității în sol.

Ca idee generală este bine să reținem că există plante cu cerințe mai mari față de apă iar atunci când dorim să realizăm o gradină pentru care nu ne propunem să alocăm suficient timp pentru îngrijire și nici nu dispunem de posibilități pentru realizarea unui sistem de irigații, este bine să evităm acest tip de plante și să ne orientăm către plante cu cerințe reduse.

GARANȚII

 

Plantele sunt ființe vii, iar viața nu poate fi garantată 100%. Scoaterea plantei din mediul ei de creștere, transportul acesteia și plantarea în noul habitat reprezintă elemente de stres care uneori pot crea surprize neplăcute. Riscul ca o plantă să nu se prinda este estimat de regula la 10-15% în cazul plantelor cu rădăcini neprotejate, 8-10% în cazul plantelor la balot și 3-5% în cazul plantelor crescute în ghiveci. Riscurile cresc odată cu vârsta și dimensiunile plantelor. Prin urmare, dacă dumneavoastră achiziționați 100 de tufe de forsythia de 1 an și se usuca 10 dintre ele aceasta pierdere este statistic previzibilă și nu depinde de calitatea plantelor. La fel în cazul în care cumparați 100 de plante de forsythia de 3 ani și constatați că 15 nu se prind. Este esențial să constatați la cumpărare starea plantelor. Acestea trebuie să fie vii, lucru pe care îl puteți stabili verificând starea mugurilor sau zdrelind tulpina cu unghia, să constatați că lemnul este verde sub coajă.

Dacă plantele sunt corespunzătoare din punct de vedere calitativ și se plantează conform instrucțiunilor din prezentul ghid, atunci prinderea ar trebui să fie asigurată în cadrul marjelor de risc prezentate mai sus. Prinderea plantei se declară atunci cand ea a intrat in vegetație, a deschis muguri și a dezvoltat primele frunze și primele creșteri vegetative (primii lăstari).  Evoluția ulterioară depinde esențial de modul de îngrijire – udare, fertilizare, plivire-prășire, tăieri, tratamente împotriva bolilor si dăunătorilor. Prin urmare orice reclamație privind prinderea trebuie făcută în timp util (în general 15 zile după pornirea în vegetație) orice sesizare ulterioară fiind neelocventă.