Genul phlox

Acest gen cuprinde puțin peste 80 de specii, incluzând o serie de specii de plante erbacee, anuale sau perene, din familia Polemoniaceae, originare din America de Nord și Asia, fiind cunoscute sub mai multe denumiri populare la noi în țară și anume: Scânteiuță, Săpunăriță sau Brumărele.

Speciile acestui gen, au în general tulpini erbacee, ramificate, ce variază destul de mult în înălțime; pornind chiar de la 5 cm (cum este cazul speciei Phlox douglasii) și, pot ajunge chiar până la o înălțime de 1.20 m (cazul speciei Phlox paniculata); având de regulă o creștere erectă sau târâtoare, terminate cu numeroase corimbe de flori tubulare, cu diametrul de 2-3 cm, divers colorate și cu dungi variate de un mare efect decorativ.

Speciile acestui gen de plante, sunt utilizate cu precădere pentru efectul lor deosebit de decorativ în grădini particulare sau în ghivece pe terase, iar dintre acestea cele mai cunoscute și apreciate la noi în țară și nu numai sunt: Phlox subulata; Phlox paniculata; Phlox douglasii; Phlox drumondii; Phlox amoena; Phlox divaricata; Phlox maculata; Phlox pilosa; Phlox stolonifera; Phlox decussata Phlox pyramidalis Phlox siberica (originară din Siberia) etc.

Toate speciile acestui gen, sunt ușor de întreținut, rezistente la îngheț (această rezistență variind de la specie, la specie) și chiar la secetă deși, preferă verile mai răcoroase, preferând solurile umede cu condiția ca apa să nu stagneze în profilul de sol; adaptându-se cu ușurință la cam toate tipurile de sol: de la alcalin-neutru si chiar slab acid, cu condiția ca acestea să fie ușoare, fertile și bine drenate.

În cele ce urmează, ne vom opri atenția spre a prezenta două dintre varietățile cele mai îndrăgite și mai des întâlnite la noi în țară și anume Phlox subulata și Phlox paniculata.

Phlox subulata

Denumită popular „brumărele” este o plantă ornamentală, perenă, (veșnic verde) sub formă de tufă scundă 10-20 cm, formând covoare, originară din America de Nord. Prezintă mici tulpinițe culcate, cu internoduri scurte fiind dens acoperite de frunze ascuțite, înguste și rigide de până la 2 cm lungime, terminate cu pedunculi; având una sau două inflorescențe cu câte 5-7 flori în formă de pâlnie, cu diametrul de cca. 25 mm.

Florile prezintă petale crestate pe margini, fiind în nuanțe variate de culori: de la alb și roz, până la violet și diferite nuanțe liliachii. Prezintă două înfloriri pe parcursul sezoanelor de vegetație: Prima etapă de înflorire, debutează în primăvară, începând cu a doua decadă a lunii mai și continuă până în a doua decadă a lunii iunie. Iar a doua etapă (cea de toamnă) debutează începând cu a doua decadă a lunii august, ținând până spre jumătatea lunii septembrie.

Prezintă o inflorescență extrem de abundentă astfel încât, frunzele sunt greu vizibile dintre flori. Chiar și în afara perioadei de înflorire, această specie rămâne verde chiar și iarna sub zăpadă; constituind o deosebită atracție.

Planta se adaptează cu ușurință și în locații umbrite sau parțial umbrite însă, va avea o înflorire spectaculoasă doar dacă este plantată în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct.

Această specie se dezvoltă bine pe solurile nisipoase sau mediu argiloase sărace, uniforme, umede sau chiar uscate, cu condiția să fie aerate și bine drenate; planta nu suportă stagnarea apei în profilul de sol, caz în care îi putrezesc rădăcinile și planta poate chiar muri. Suportă un pH al solului de la neutru până la slab alcalin. În perioadele de arșiță, se udă din abundență planta cu apă potrivită și niciodată cu apă rece deoarece acest lucru poate conduce la crăparea tulpinilor și îmbolnăvirea plantelor.

Planta de Phlox subulata, răspunde bine la fertilizare și în acest sens, se vor folosi substanțe pe baza de potasiu și fosfor direct pe sol, (în perioada de înmugurire) de regulă primăvara, precum și o serie de substanțe minerale (după înflorire) și chiar azot și cenușă rezultată din arderi, după anumite scheme de tratament.

Înmulțirea plantei se realizează prin divizare de puieți prelevați de regulă primăvara dar și toamna de la planta-mamă ori, prin butășire, din butași semi-lemnificați prelevați primăvara (fiecare plăntuță prelevată trebuie să aibă 3-4 lăstari și câteva rădăcini), pentru un succes de prindere garantat. Mai rar se utilizează înmulțirea prin semințe deoarece, se spune că, plantele rezultate vor avea în mică măsură caracterele varietale ale plantei de la care au fost prelevate acele semințe.

Cât despre boli și dăunători, dacă este îngrijită corect și constant, această specie nu prea este atacată, fiind destul de rezistentă. În caz contrar, planta poate suferi de tot felul de infecții fungice și după caz, trebuiesc aplicate diverse tratamente, funcție de infecția fungică de care suferă. Planta are o rezistență sporită la ger.

Phlox paniculata

Cunoscută în popor sub denumirile de „brumărele” ori „scânteiuță” precum și „ametist” în unele surse. Această varietate perenă, viguroasă cu aspect de tufă relativ înaltă, poate atinge înălțimi cuprinse între 90-120 cm, și întindere de 80-90 cm, fiind considerată drept cea mai înaltă specie a genului Phlox. Este originară din America de Nord, fiind deosebit de ornamentală prin port; frunze și flori. Este utilizată în parcuri, grădini (în amestecuri cu alte specii precum mușcate, maci, iriși, garoafe, crini); pe lângă terase ori foișoare, creează un decor deosebit.

Tufișul acestei varietăți prezintă mici tulpinițe puternice, care sub greutatea inflorescențelor se pot îndoi ușor pană la sol. Are Frunze opuse, simple, sub formă de lance lungi de circa 10-15 cm de culoare verde.

Florile, apar de regulă în partea superioară a tijelor florale, fiind dispuse în inflorescențe de tip panicul, având un diametru aprox. cuprins între 15-20 cm. Fiecare floare, fiind formată din 5 lobi asemănători petalelor, cu un diametru variind între 1.5-2 cm colorate într-o singură culoare sau în două: alb, roz, roșu, mov, sau chiar albastru. Înflorirea plantei, are loc începând cu luna iunie și poate dura până în septembrie. Florile emană un parfum delicat, ce atrage fluturii.

Cât despre tipul de sol, acesta preferă solurile fertile, bine drenate și aerate, nisipoase sau cu un conținut mic de argilă și o valoare a pH-ului de la neutru la slab alcalin.

Solul trebuie menținut tot timpul reavăn, pe perioadele lungi de secetă dar, cu mare grijă deoarece, nu suportă ca apa să stagneze în profilul de sol (băltirea); caz în care se poate îmbolnăvi și chiar muri. Pentru menținerea unei umidități constant și corespunzătoare, pe perioadele de arșiță, se recomandă mulcirea la suprafață a solului.

Lumina reprezintă un factor destul de important în creșterea și dezvoltarea acestei specii. Ea poate fi plantată și în spații semi-umbrite dar, pentru o creștere frumoasă și înflorire spectaculoasă, necesită plantare în plin soare, unde să beneficieze de cel puțin 6 ore de soare direct pe zi.

Înmulțirea este similară ca și în cazul celorlalte varietăți de phlox: Prin separarea tufelor bătrâne primăvara și toamna; prin butășire (butași semi-lemnificați prelevați de la planta-mamă primăvara) sau prin semințe (mai rar) din același motiv ca și în cazul varietății Phlox subulata că, nu ar păstra caracterele varietale ale plantei de unde s-au prelevat.

Fertilizarea se poate realiza în perioada de creștere și înflorire, cu fertilizanți pentru plante și flori. Este o specie total rezistentă la ger, în climatul nostru.

Planta este de regulă rezistentă la dăunători și boli însă, în condițiile unei îngrijiri precare, planta poate fi atacată de acarieni, făinare, putregaiuri etc.

de Ionuț Cenac